ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2764/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3499 din 19

august 2010 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. 540/84/2010,

s-a admis acțiunea civilă înaintată de

reclamantul P.G. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, dispunându-se obligarea pârâtului la a-i plăti

reclamantului suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a avut în vedere, în esență, următoarele:

Prin Sentința penală nr. 462 din 22

noiembrie 1956 a Tribunalului Militar Timișoara reclamantul P.G. a fost

condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea delictului de

agitație publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.

Aceasta constituie condamnare cu

caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, astfel că reclamantul este

îndreptățit la a obține despăgubiri civile pentru daunele morale aferente.

Având însă în vedere că prin O.U.G.

nr. 62/2010, care a modificat Legea nr. 221/2009, cuantumul maxim al

despăgubirilor a fost limitat de la 10.000 euro pentru cei care au suferit

condamnări cu caracter politic, acțiunea de față nu poate fi admisă pentru suma

de 20.000 euro (echivalent în lei) pretinsă de reclamant, ci pentru 10.000 euro.

Prin decizia civilă nr. 218/ A din 15

aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări,

pentru minori și familie,

au

fost admise apelurile declarate de reclamant și de către pârât, s-a anulat

sentința și, în rejudecare, s-a respins acțiunea.

În pronunțarea acestei decizii,

instanța de apel a reținut următoarele:

În prezentul proces, judecata în prima

instanță s-a făcut fără participarea procurorului, acesta nefiind prezent și

nepunând concluzii la niciunul dintre termenele de judecată, fiind încălcate

astfel dispozițiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.

Ținând seama și de dispozițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ., s-a considerat că sentința pronunțată la

Tribunalul Sălaj este lovită de nulitate absolută, aceasta fiind atrasă de

nerespectarea evocatelor dispoziții ale art. 4 alin. (5) din Legea nr.

221/2009.

Pentru acest motiv de ordine publică

s-au admis apelurile declarate în cauză, iar în temeiul art. 297 alin. (2) teza

finală C. proc. civ., s-a anulat sentința, procedându-se la rejudecarea cauzei.

În prezentul proces, reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, interesând, în concret,

cele ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia privitoare la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic sau, după caz, prin luarea unor măsuri administrative cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste dispoziții legale au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din

15 noiembrie 2010, însă legiuitorul nu a dispus, nici în termen de 45 de zile

de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, nici ulterior, măsuri pentru

punerea de acord cu Constituția a dispozițiilor declarate neconstituționale.

Astfel fiind, pretențiile

reclamantului privitoare la obligarea Statului Român la plata de despăgubiri

pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, fiind

de avut în vedere că declararea ca neconstituționale a prevederilor legii sus

arătate, conjugată cu inexistența unor alte dispoziții normative în vigoare

care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamantul îl invocă, obligă

la concluzia ca acest drept nu mai poate fi recunoscut de către instanță, căci

s-ar ajunge la săvârșirea de către judecători a unui exces de putere.

În ce privește distincția pe care

reclamantul o face între natura juridică a dreptului la despăgubiri instituit

prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și natura juridică a

drepturilor patrimoniale recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, aceasta

apare ca fără utilitate în cauză, câtă vreme primele, fiind declarate

neconstituționale, au rămas fără efecte juridice.

În ce privește discriminarea la care

reclamantul face referire, este de avut în vedere că instanțele de judecată au

obligația a interpreta și aplica în mod corect legile în vigoare, fiind

opțiunea legiuitorului sa determine

condițiile și limitele în

care pot fi acordate, în anumite situații, despăgubiri, precum și categoriile

de persoane beneficiare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul,

întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că prin decizia

atacată I s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind creată o situație

discriminatoare în persoana sa. Cuantumul despăgubirii a fost limitat arbitrar

și a fost îngrădită puterea de apreciere și libertatea judecătorului.

Susține că statul refuză acordarea de

compensații bănești victimelor regimului comunist și acest refuz se

materializează într-un „tertip și o malversațiune legislativă”, ce constă în mai

multe etape.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Deși recurentul a indicat drept motive

de nelegalitate ale deciziei recurate art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., acesta

nu a dezvoltat nicio critică susceptibilă de încadrare, analiza susținerilor

sale fiind posibilă doar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept care se pune în

speță nu este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată

la data publicării

acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în

Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul

normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Față de cele ce preced, criticile

reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei nr. 218/ A din 15 aprilie 2011

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 aprilie 2012.