ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4449/2011

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 71 de la 05 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă,

s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.I., împotriva pârâtului

Statul Român, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de

25.000 euro, echivalent în RON la data plății.

Prima instanță

a reținut că, în anul 1953 tatăl reclamantului, M.G.D., a fost trimis într-o colonie

de muncă pe o perioadă de un an, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952.

Astfel, prin Decizia nr. 506/1953 emisă de Ministerul Securității Statului, s-a

dispus trimiterea într-o colonie de muncă în perioada 16 august 1952-16 august 1953,

autorul fiind eliberat la data de 26 februarie 1953 și reîncarcerat ulterior. După

retrimiterea în colonia de muncă, eliberarea a avut loc la data de 22 iunie 1954,

până la acest moment măsura fiind executată în Penitenciarul Pitești, iar autorul

a decedat la data de 04 august 1981.

Instanța a apreciat

astfel că, datorită măsurii dispuse cu privire la tatăl reclamantului, și anume

executarea unei pedepse într-o colonie de muncă, în speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 5 și art. 3 din Legea nr. 221/2009. S-a reținut că Legea nr. 221/2009 stabilește

posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciul moral decurgând din

efectele asupra persoanei cu privire la care s-a dispus măsura, nu și pentru traumele

suferite datorită acestei măsuri de către persoanele indicate în art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța a concluzionat că daunele morale

ce vor fi acordate vor viza doar cuantificarea efectelor produse asupra autorului

M.G.D.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul. Reclamantul a susținut că instanța

nu a avut în vedere toate urmările nefaste ale condamnării cu caracter politic a

autorului, urmări ce s-au răsfrânt asupra tuturor membrilor familiei sale, implicit

asupra reclamantului, ca fiu al acestuia, precum și suferințele fizice și psihice.

Pe cale de excepție,

pârâtul a invocat că sentința apelată a fost pronunțată de o instanță necompetentă

material, întrucât temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art. 5 pct. 1

lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că competența de soluționare îi revenea Judecătoriei

Târgu-Jiu.

Pe fond, pârâtul

a arătat că instanța nu a cenzurat în niciun fel cuantumul daunelor morale, neanalizând

criteriile de stabilire a prejudiciului reținute în practica și literatura de specialitate.

Curtea de Apel

Craiova a respins, ca nefondată, excepția de necompetență materială, invocată de

pârât, cu motivarea că Legea nr. 221/2009 conferă o competență specială Tribunalului,

diferită de cea a instanțelor de drept comun. Din art. 4 alin. (4) din lege, rezultă

în mod expres că, în cazul acțiunilor având ca obiect constatarea caracterului politic

al condamnării sau al măsurii administrative, competența de soluționare aparține

Tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

S-a apreciat că

dispoziția înserată în art. 4 alin. (4) din lege, referitoare la competența de soluționare

în primă instanță a Tribunalului, are în vedere ambele categorii de acțiuni prevăzute

de legea specială, respectiv atât acțiunile vizate de art. 4 din lege, dar și acțiunile

în despăgubiri, menționate de art. 5 din același act normativ.

Prin decizia civilă

nr. 231 din 05 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, a fost respins apelul declarat

de reclamant, s-a admis apelul pârâtului și s-a schimbat, în parte, sentința apelată,

în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la 2.500 euro.

Instanța de apel

a admis apelul declarat de pârât, în considerarea apariției O.U.G. nr. 62 din 30

iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, prin care s-a dispus modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009.

Instanța de apel

a reținut că, reclamantul este fiul - descendent gradul I al lui M.G.D., față de

care a fost luată măsura trimiterii într-o colonie de muncă pe o perioadă de un

an în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952. Având în vedere starea

de fapt stabilită în primă instanță în baza probelor administrate și necombătută

în apel, referitoare la persoana față de care s-a luat o măsură administrativă politică,

ce a fost supusă unor suferințe reale timp de un an de la trimitere până la eliberarea

din colonia de muncă, din cauza condițiilor dificile, izolării și persecuțiilor

fizice și psihice la care a fost supus, familia rămasă acasă și de asemenea după

eliberare, familia sa a avut afectate atât imaginea, șansele profesionale, cât și

sursele de venit, precum și faptul că, reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii

în temeiul celor două acte normative la care se face trimitere prin dispozițiile

legii speciale, instanța de apel a constatat că suma stabilită în primă instanță

în favoarea reclamantului, pe de-o parte depășește plafonul legal aplicabil potrivit

noii reglementări și a apreciat, în raport cu celelalte criterii enunțate, că acesta

este disproporționat de mare. Astfel, având în vedere și durata măsurii, s-a reținut

că prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii politice administrative autorului

său și a consecințelor negative asupra familiei din care a făcut parte și reclamantul,

în plan social și profesional, poate fi reparat cu suma de 2.500 euro - în echivalent

RON la data plății.

Pentru aceleași

considerente, dar per a contrario, s-a respins apelul reclamantului, care viza cuantumul

prea mic al despăgubirilor acordate în primă instanță prin admiterea în parte a

acțiunii.

împotriva deciziei

civile nr. 231 din 5 iulie 2010, a Curții de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, recurs ce a fost întemeiat pe dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.. În motivarea acestuia, pârâta a arătat că, în

mod greșit instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului,

reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr.

221/2009. Arată că temeiul de drept al cererii introductive de instanță a fost

art. 5 pct. 1 lit. a) din legea specială, astfel că erau aplicabile normele generale

de competență.

Consideră că,

atâta timp cât măsura administrativă suferită de autorul reclamantului face parte

dintre măsurile administrative cu caracter politic de drept, nu era necesară constatarea

caracterului politic al acesteia, limita despăgubirilor solicitate fiind sub 500.000

RON, astfel că, competența de soluționare a cauzei aparținea Judecătoriei Târgu-Jiu.

Pe fondul cauzei,

arată că decizia recurată este criticabilă sub aspectul cuantumului mare al despăgubirilor

acordate, instanța neținând cont de viața autorului anterior măsurii administrative,

de data la care acesta a fost supus acestei măsuri și de vârsta reclamantului de

la acea dată, de durata măsurii, de suferința fizică și psihică în perioada de executare

a măsurii, de perioada după eliberare, precum și de atenuarea impactului moral asupra

reclamantului, odată cu trecerea timpului. Arată că suma acordată de instanța de

apel este prea mare, iar scopul Legii nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, este acela de a acorda o justă despăgubire, și nu un izvor de

îmbogățire fără justă cauză.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Susținerea pârâtei

în sensul că instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția necompetenței materiale

a Tribunalului, este nefondată.

Competența instanțelor

judecătorești constituie o instituție procesuală stabilită prin lege, fără ca părțile

să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta după bunul plac pentru soluționarea

litigiului dintre ele, de către o instanță sau alta. Regulile după care se determină

competența instanțelor judecătorești se bazează pe criterii obiective, strict precizate

de lege.

Competența materială,

respectiv așa numita competență de atribuțiune, prin care se delimitează sfera atribuțiilor

instanțelor judecătorești de grad diferit, este stabilită de lege atât prin norma

de procedură civilă, care este de strictă interpretare, dar în situații speciale,

poate fi atribuită prin conținutul legii speciale unor anume instanțe, fără ca respectiva

competență să se regăsească in norma procesuală, respectiv art. 2 C. proc. civ.,

invocat în prezenta cauză.

Prin Legea

nr. 221/2009, care constituie o lege specială, se instituie o competență specială

pentru judecarea cauzelor, conform art. 4, respectiv competența de soluționare aparține

Tribunalului, secția civilă, în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată.

Pentru a respecta

unicitatea legii și a se aplica aceeași normă procesuală, raportată la această lege,

având în vedere scopul general al legii, se constata că Tribunalului, secția civilă,

îi aparține competența de soluționare în toate cazurile enumerate de această lege,

inclusiv în situația în care instanța a fost învestită cu o cerere de acordare a

măsurilor reparatorii, cum e cazul de față.

Pe fondul cauzei,

recurenta-pârâtă contestă și cuantumul daunelor morale, susținând că acesta este

mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului ca

urmare a măsurii administrative la care a fost supus și că nu ține seama de viața

celui în cauză, anterior și ulterior luării acestei măsuri.

Cu referire la

prejudiciul moral, deși recunoaște că acesta trebuie stabilit și în raport de criteriul

avut în vedere de Curtea de apel, și anume consecințele negative suferite de persoana

față de care s-a luat o măsură administrativă, pârâta impută acestei instanțe faptul

că nu a stabilit corect situația de fapt vizând consecințele negative ale măsurii

dispuse asupra autorului reclamantului. În opinia sa, probatoriul administrat în

cauză nu poate face dovada suferințelor reținute de instanță ca fiind suportate

de victima prejudiciului în perioada detenției, ca și ulterior eliberării.

Modul în care

instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora

o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea

pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În actuala reglementare

a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs nu se poate face decât

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pe cale de consecință,

criticile legate de stabilirea situației de fapt referitoare la consecințele negative

suportate de autorul reclamantului ca urmare a condamnării politice la care a fost

supus în perioada comunistă și, implicit, la aprecierea cuantumului daunelor morale

prin raportare la aceste consecințe nu pot fi analizate, deoarece nu se încadrează

în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Contrar susținerilor

pârâtei, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului, instanța

de apel a avut în vedere durata măsurii administrative - un an de la trimitere până

la eliberarea din colonia de muncă, condițiile dificile, izolarea și persecuțiile

fizice la care autorul reclamantului a fost supus, suferințe ce au afectat imaginea,

șansele profesionale și sursele de venit, atât anterior, cât și după eliberare.

Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a beneficiat de facilitățile prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990 și a considerat că suma acordată la fond reclamantului

este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul lui,

iar, în considerarea criteriului echității, a redimensionat cuantumul daunelor morale

la 2.500 euro, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă,

care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de victimă.

Rezultă că, la

cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere atât consecințele

negative suferite de autorul reclamantului, cât și măsurile reparatorii ce nu au

fost acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, a avut în vedere

și criteriul echității, consacrat în jurisprudența națională și europeană, respectând

termenii în care Curtea Europeană operează cu criteriul echității în materia despăgubirilor

morale, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile

acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri

nejustificate pentru victimă.

Curtea va constata

că suma de 2.500 euro, stabilită de instanța de apel, reflectă menținerea echilibrului

în raport cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin luarea asupra

acestuia a unei măsuri administrative cu caracter politic și consecințele ulterioare

ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentă argumente

noi, față de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea

cuantumului daunelor acordate.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și

îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj împotriva deciziei civile nr. 231 din 05 iulie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 mai 2011.