ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4449/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 71 de la 05 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M.D.I., împotriva pârâtului Statul Român, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, echivalent în RON la data plății. Prima instanță a reținut că, în anul 1953 tatăl reclamantului, M.G.D., a fost trimis într-o colonie de muncă pe o perioadă de un an, în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952. Astfel, prin Decizia nr. 506/1953 emisă de Ministerul Securității Statului, s-a dispus trimiterea într-o colonie de muncă în perioada 16 august 1952-16 august 1953, autorul fiind eliberat la data de 26 februarie 1953 și reîncarcerat ulterior.

După retrimiterea în colonia de muncă, eliberarea a avut loc la data de 22 iunie 1954, până la acest moment măsura fiind executată în Penitenciarul Pitești, iar autorul a decedat la data de 04 august 1981. Instanța a apreciat astfel că, datorită măsurii dispuse cu privire la tatăl reclamantului, și anume executarea unei pedepse într-o colonie de muncă, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 5 și art. 3 din Legea nr. 221/2009. S-a reținut că Legea nr. 221/2009 stabilește posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciul moral decurgând din efectele asupra persoanei cu privire la care s-a dispus măsura, nu și pentru traumele suferite datorită acestei măsuri de către persoanele indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că instanța a concluzionat că daunele morale ce vor fi acordate vor viza doar cuantificarea efectelor produse asupra autorului M.G.D.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul. Reclamantul a susținut că instanța nu a avut în vedere toate urmările nefaste ale condamnării cu caracter politic a autorului, urmări ce s-au răsfrânt asupra tuturor membrilor familiei sale, implicit asupra reclamantului, ca fiu al acestuia, precum și suferințele fizice și psihice. Pe cale de excepție, pârâtul a invocat că sentința apelată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, întrucât temeiul de drept al acțiunii l-a constituit art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că competența de soluționare îi revenea Judecătoriei Târgu-Jiu. Pe fond, pârâtul a arătat că instanța nu a cenzurat în niciun fel cuantumul daunelor morale, neanalizând criteriile de stabilire a prejudiciului reținute în practica și literatura de specialitate.

Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondată, excepția de necompetență materială, invocată de pârât, cu motivarea că Legea nr. 221/2009 conferă o competență specială Tribunalului, diferită de cea a instanțelor de drept comun. Din art. 4 alin. (4) din lege, rezultă în mod expres că, în cazul acțiunilor având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, competența de soluționare aparține Tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. S-a apreciat că dispoziția înserată în art. 4 alin. (4) din lege, referitoare la competența de soluționare în primă instanță a Tribunalului, are în vedere ambele categorii de acțiuni prevăzute de legea specială, respectiv atât acțiunile vizate de art. 4 din lege, dar și acțiunile în despăgubiri, menționate de art. 5 din același act normativ.

Prin decizia civilă nr. 231 din 05 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, a fost respins apelul declarat de reclamant, s-a admis apelul pârâtului și s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul stabilirii cuantumului daunelor morale la 2.500 euro. Instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, în considerarea apariției O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, prin care s-a dispus modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Instanța de apel a reținut că, reclamantul este fiul - descendent gradul I al lui M.G.D., față de care a fost luată măsura trimiterii într-o colonie de muncă pe o perioadă de un an în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952.

Având în vedere starea de fapt stabilită în primă instanță în baza probelor administrate și necombătută în apel, referitoare la persoana față de care s-a luat o măsură administrativă politică, ce a fost supusă unor suferințe reale timp de un an de la trimitere până la eliberarea din colonia de muncă, din cauza condițiilor dificile, izolării și persecuțiilor fizice și psihice la care a fost supus, familia rămasă acasă și de asemenea după eliberare, familia sa a avut afectate atât imaginea, șansele profesionale, cât și sursele de venit, precum și faptul că, reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul celor două acte normative la care se face trimitere prin dispozițiile legii speciale, instanța de apel a constatat că suma stabilită în primă instanță în favoarea reclamantului, pe de-o parte depășește plafonul legal aplicabil potrivit noii reglementări și a apreciat, în raport cu celelalte criterii enunțate, că acesta este disproporționat de mare.

Astfel, având în vedere și durata măsurii, s-a reținut că prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii politice administrative autorului său și a consecințelor negative asupra familiei din care a făcut parte și reclamantul, în plan social și profesional, poate fi reparat cu suma de 2.500 euro - în echivalent RON la data plății. Pentru aceleași considerente, dar per a contrario, s-a respins apelul reclamantului, care viza cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate în primă instanță prin admiterea în parte a acțiunii. împotriva deciziei civile nr. 231 din 5 iulie 2010, a Curții de Apel Craiova, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, recurs ce a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ.. În motivarea acestuia, pârâta a arătat că, în mod greșit instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Arată că temeiul de drept al cererii introductive de instanță a fost art. 5 pct. 1 lit. a) din legea specială, astfel că erau aplicabile normele generale de competență. Consideră că, atâta timp cât măsura administrativă suferită de autorul reclamantului face parte dintre măsurile administrative cu caracter politic de drept, nu era necesară constatarea caracterului politic al acesteia, limita despăgubirilor solicitate fiind sub 500.000 RON, astfel că, competența de soluționare a cauzei aparținea Judecătoriei Târgu-Jiu.

Pe fondul cauzei, arată că decizia recurată este criticabilă sub aspectul cuantumului mare al despăgubirilor acordate, instanța neținând cont de viața autorului anterior măsurii administrative, de data la care acesta a fost supus acestei măsuri și de vârsta reclamantului de la acea dată, de durata măsurii, de suferința fizică și psihică în perioada de executare a măsurii, de perioada după eliberare, precum și de atenuarea impactului moral asupra reclamantului, odată cu trecerea timpului. Arată că suma acordată de instanța de apel este prea mare, iar scopul Legii nr. 221/2009, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, este acela de a acorda o justă despăgubire, și nu un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Susținerea pârâtei în sensul că instanța de apel a respins, în mod greșit, excepția necompetenței materiale a Tribunalului, este nefondată. Competența instanțelor judecătorești constituie o instituție procesuală stabilită prin lege, fără ca părțile să aibă, în principiu, posibilitatea de a opta după bunul plac pentru soluționarea litigiului dintre ele, de către o instanță sau alta. Regulile după care se determină competența instanțelor judecătorești se bazează pe criterii obiective, strict precizate de lege.

Competența materială, respectiv așa numita competență de atribuțiune, prin care se delimitează sfera atribuțiilor instanțelor judecătorești de grad diferit, este stabilită de lege atât prin norma de procedură civilă, care este de strictă interpretare, dar în situații speciale, poate fi atribuită prin conținutul legii speciale unor anume instanțe, fără ca respectiva competență să se regăsească in norma procesuală, respectiv art. 2 C. proc. civ., invocat în prezenta cauză. Prin Legea nr. 221/2009, care constituie o lege specială, se instituie o competență specială pentru judecarea cauzelor, conform art. 4, respectiv competența de soluționare aparține Tribunalului, secția civilă, în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată.

Pentru a respecta unicitatea legii și a se aplica aceeași normă procesuală, raportată la această lege, având în vedere scopul general al legii, se constata că Tribunalului, secția civilă, îi aparține competența de soluționare în toate cazurile enumerate de această lege, inclusiv în situația în care instanța a fost învestită cu o cerere de acordare a măsurilor reparatorii, cum e cazul de față. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă contestă și cuantumul daunelor morale, susținând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului ca urmare a măsurii administrative la care a fost supus și că nu ține seama de viața celui în cauză, anterior și ulterior luării acestei măsuri.

Cu referire la prejudiciul moral, deși recunoaște că acesta trebuie stabilit și în raport de criteriul avut în vedere de Curtea de apel, și anume consecințele negative suferite de persoana față de care s-a luat o măsură administrativă, pârâta impută acestei instanțe faptul că nu a stabilit corect situația de fapt vizând consecințele negative ale măsurii dispuse asupra autorului reclamantului. În opinia sa, probatoriul administrat în cauză nu poate face dovada suferințelor reținute de instanță ca fiind suportate de victima prejudiciului în perioada detenției, ca și ulterior eliberării. Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., reformarea unei hotărâri în recurs nu se poate face decât pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Pe cale de consecință, criticile legate de stabilirea situației de fapt referitoare la consecințele negative suportate de autorul reclamantului ca urmare a condamnării politice la care a fost supus în perioada comunistă și, implicit, la aprecierea cuantumului daunelor morale prin raportare la aceste consecințe nu pot fi analizate, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Contrar susținerilor pârâtei, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate reclamantului, instanța de apel a avut în vedere durata măsurii administrative - un an de la trimitere până la eliberarea din colonia de muncă, condițiile dificile, izolarea și persecuțiile fizice la care autorul reclamantului a fost supus, suferințe ce au afectat imaginea, șansele profesionale și sursele de venit, atât anterior, cât și după eliberare. Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a beneficiat de facilitățile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 și a considerat că suma acordată la fond reclamantului este nejustificat de mare în raport de prejudiciul moral suferit de autorul lui, iar, în considerarea criteriului echității, a redimensionat cuantumul daunelor morale la 2.500 euro, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă, care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de victimă.

Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere atât consecințele negative suferite de autorul reclamantului, cât și măsurile reparatorii ce nu au fost acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. De asemenea, a avut în vedere și criteriul echității, consacrat în jurisprudența națională și europeană, respectând termenii în care Curtea Europeană operează cu criteriul echității în materia despăgubirilor morale, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.

Curtea va constata că suma de 2.500 euro, stabilită de instanța de apel, reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului prin luarea asupra acestuia a unei măsuri administrative cu caracter politic și consecințele ulterioare ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentă argumente noi, față de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P. Gorj împotriva deciziei civile nr. 231 din 05 iulie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.