ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8306/2005

Asupra

recursurilor civile de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 13 decembrie 2001 S.O. a chemat în judecată prin acțiune ulterior

completată și precizată, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice Suceava, solicitând în baza art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (r.1), măsuri reparatorii prin echivalent, sub

formă de despăgubiri, pentru imobilul o fabrică de cherestea, utilajele și

instalațiile acesteia, bunuri preluate de stat, în anul 1949, din patrimoniul

autorilor săi (ai reclamantei).

Tribunalul

Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 754 din 15 octombrie 2003, a admis

acțiunea și a stabilit în favoarea reclamantei dreptul la plata sumei de

1.548.408.400 lei cu titlu de despăgubiri bănești.

Curtea

de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 915 din 7 aprilie 2004, a

respins apelurile reclamantei și pârâtului, cu motivarea că, în sensul art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare a bunurilor solicitate nu

a fost identificată. S-a reținut că starea de neidentificare a fost confirmată

de SC S. SA Rădăuți, entitate ulterior notificată ca urmare a răspunsului nr. 1663

din 11 iulie 2001 primit de la Primăria comunei Putna, județul Suceava, ca

entitate primă notificată. Totodată s-a apreciat că suma reprezentând despăgubirile

acordate determinată prin expertiză judiciară, este just stabilită.

Împotriva

celor două hotărâri judecătorești au declarat recurs ambele părți, bazat pe

motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanta a

criticat modul de cuantificare a despăgubirilor (suma datorată fiind de

62.898.983.900 lei), iar pârâtul că instanțele, ignorând împrejurarea că

bunurile se află în patrimoniul SC S. SA Rădăuți, au făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În opinia pârâtului,

erau incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare nu

a fost pusă în dezbaterea părților, cu citarea în proces a deținătorului

bunurilor (investit de reclamant și abilitat să soluționeze notificarea) și a primăriei

comunei Putna, județul Suceava.

Reclamanta

a invocat, în apărare, tardivitatea recursului pârâtului.

Recursurile

sunt fondate.

Mai

întâi, față de inexactitățile referitoare la identificarea primitorului,

cuprinse în actul de comunicare a deciziei recurate, se constată, prin prisma

dispozițiilor art. 310 C. proc. civ., că recursul pârâtului a fost făcut în

termen.

Apoi,

potrivit art. 26, renumerotat art. 28 din Legea nr. 10/2001 (r.2), în cazul în

care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului solicitat, va

notifica primăria în a cărei rază se află imobilul, ca entitate abilitată prin

lege să identifice, în termen de 30 zile unitatea deținătoare și să comunice celui

îndreptățit elementele de identificare a acestuia. În accepțiunea alin. (3) al

textului menționat, chemarea în judecată a statului, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru restituirea imobilului este posibilă în termen de 90 zile de la

expirarea termenului de 30 zile dacă comunicarea din partea primăriei nu a fost

primită sau de la data comunicării.

Or,

în speță, răspunsul Primăriei Putna (adresa nr. 1663 din 11 iulie 2001) este

ferm în sensul că imobilul se află în patrimoniul SC S. SA Rădăuți (ca

deținător faptic al bunului). Împrejurarea că această entitate, ca unitate

deținătoare de trimitere, neagă prezența imobilului în patrimoniul său, nu

transformă obligațiile primăriei și ale Ministerului, care prin obiectul lor,

sunt obligații

in faciendo

(de identificare a deținătorului imobilului),

în obligații pecuniare în sarcina statului. Ca tare, condamnarea la despăgubiri

este, în speță, esențial nelegală. Strict procedural, instanțele erau datoare

să pună în dezbaterea părților aceste elemente de aplicare corectă a legii și

să decidă, cu participarea în proces a entităților implicate în raportul

juridic

in faciendo

, asupra obligației de identificare a deținătorului

bunului.

Sine qua non

, elementul de identificare a deținătorului bunului

este imanent pentru determinarea, în favoarea reclamantei, a efectelor juridice

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așa

fiind și cum în absența stabilirii depline a împrejurărilor de fapt esențiale

ale pricinii Înalta Curte nu poate decide, conform art. 314 C. proc. civ., asupra

fondului pricinii, se impune admiterea ambelor recursuri și reformarea

hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecare.

Instanța

de trimitere se va conforma dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

Admite

recursurile declarate de S.O .și Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Suceava împotriva deciziei civile nr. 915 din 7 aprilie 2004 a Curții de Apel Suceava

și a sentinței nr. 574 din 15 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava, casează

hotărârile atacate cu trimiterea cauzei la Tribunalul Suceava, spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.