CASE OF JIGA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 14352/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dan Jiga („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 februarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul este reprezentat de Doru Viorel Ursu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În special, reclamantul se plânge de condițiile proaste de detenție din Penitenciarul București

La 26 octombrie 2006, președintele Secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește în Reghin.

La momentul faptelor aflate la originea cauzei, reclamantul era director general al Direcției economice și bugetare din cadrul Ministerului Agriculturii și Alimentației. D.F. lucra în același minister.

Prin rezoluția procurorului din 23 octombrie 2002, s-a declanșat urmărirea penală împotriva lui D.F. pentru trafic de influență. La 29 octombrie 2002, aceasta a fost arestată preventiv, fiind învinuită de săvârșirea infracțiunii de corupție pasivă la instigarea reclamantului.

Prin decizia procurorului din 14 noiembrie 2002, a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru trafic de influență, corupție pasivă și abuz în serviciu contra intereselor publice.

Prin ordonanța emisă de procuror la 18 noiembrie 2002, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile, motivată de natura infracțiunile de care era acuzat. Potrivit parchetului, reclamantul, în calitatea sa de director general în cadrul Ministerului Agriculturii și Alimentației și de președinte al comisiei de negociere a acțiunilor societății J., ar fi primit, în cadrul procesului de privatizare a acesteia din urmă, un comision din partea anumitor investitori și ar fi cauzat, astfel, un prejudiciu important ministerului și societății A. Fragmentul din ordonanță care menționează motivele arestării preventive era redactat după cum urmează:

La 20 noiembrie 2002, reclamantul a contestat ordonanța din 18 noiembrie 2002, pe motiv că respectiva condiție de pericol pentru ordinea publică prevăzută la art. 148 lit. h) C. proc. pen. nu era îndeplinită în speță.

Prin hotărârea pronunțată în camera de consiliu la 21 noiembrie 2002, confirmată prin hotărârea din 10 decembrie 2002 a Curții de Apel București, Tribunalul București a respins contestația reclamantului.

La 7 decembrie 2002, la prezentarea materialului de urmărire penală reclamantului, a fost depus ca probă un raport de expertiză, întocmit la 14 noiembrie 2002. Reclamantul a făcut observații cu privire la respectivul raport, însă acestea au fost respinse de procuror prin ordonanța din 4 februarie 2003.

În decembrie 2002, procurorul însărcinat cu urmărirea penală a solicitat Tribunalului București prelungirea arestării preventive a reclamantului cu treizeci de zile. Reclamantul a solicitat respingerea acestei cereri, pe motiv că nu era motivată și că pericolul pentru ordinea publică nu exista în speță.

Prin încheierile din 13 decembrie 2002 și 14 ianuarie 2003, tribunalul a admis cererea parchetului de prelungire a măsurii arestării preventive a reclamantului, pentru următoarele motive:

În urma recursului reclamantului, prin hotărârile din 20 decembrie 2002 și 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a confirmat hotărârile menționate.

Prin încheierile din 12 februarie, 12 martie și 9 aprilie, 7 mai, 4 iunie și 3 iulie 2003, tribunalul a prelungit în același timp arestarea preventivă a reclamantului și pe cea a lui D.F. cu treizeci de zile. Acesta a considerat că elementele care justificaseră această măsură nu încetaseră să existe, că încadrarea juridică a faptelor justifica gradul ridicat de pericol social, că valoarea prejudiciului era foarte mare, că modalitățile concrete de săvârșire a faptelor dovedeau caracterul organizat al activității infracționale și că atitudinea contradictorie a reclamantului și a lui D.F., precum și declarațiile făcute în fața instanței împiedicau aflarea adevărului.

Toate recursurile reclamantului împotriva acestor hotărâri au fost respinse de Curtea de Apel București.

Prin încheierea din 6 august 2003, Tribunalul București a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a reclamantului și a lui D.F. cu interdicția de a părăsi țara, pe motiv că nu era stabilit că punerea în libertate a acestora ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică, că urmărirea penală se încheiase și că, în măsura în care reclamantul nu mai ocupa postul de director general, nu mai exista pericolul ca acesta să săvârșească alte infracțiuni.

În urma recursului parchetului, prin hotărârea din 12 august 2003, Curtea de Apel București a anulat această hotărâre și a prelungit arestarea preventivă a reclamantului cu treizeci de zile. Aceasta a precizat:

La 12 septembrie și la 1 octombrie 2003, instanța a prelungit arestarea preventivă a reclamantului și a lui D.F., după cum urmează:

Prin hotărârile din 17 septembrie și 9 octombrie 2003, curtea de apel a respins recursurile formulate de reclamant împotriva acestor hotărâri.

Prin rechizitoriul din 10 februarie 2003, reclamantul și cealaltă acuzată D.F. au fost trimiși în judecată în fața Tribunalului București pentru trafic de influență, corupție pasivă și abuz în serviciu contra intereselor publice.

La 7 mai 2003, reclamantul și D.F. au fost audiați de instanță. La ședințele din 22 octombrie și 5 noiembrie 2003, reclamantul, care era reprezentat de doi avocați aleși, a interogat expertul care redactase raportul de expertiză depus la dosar la prezentarea materialului de urmărire penală (supra, pct. 12), precum și a martorilor menționați în rechizitoriu, cu excepția lui C.G. care era plecat în străinătate.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2003, Tribunalul București a condamnat reclamantul la pedeapsa de cinci ani de închisoare sub acuzația săvârșirii infracțiunilor de corupție pasivă și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Cu toate acestea, l-a achitat pentru acuzația de trafic de influență, pe motiv că singura dovadă în acest sens era declarația lui D.F. care nu era coroborată cu privire la acest aspect de nicio altă probă.

Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri solicitând achitarea sa, pe motiv că din probe nu reieșea că săvârșise infracțiunile de care era acuzat.

La ședința din 5 februarie 2004, reclamantul a solicitat curții de apel să admită noile sale cereri, și anume audierea membrilor comisiei de negocieri din procesul de privatizare și efectuarea unei expertize. Curtea de apel a respins aceste cereri, motivând că nu erau utile în prezenta cauză. Mai precis, a considerat că audierea martorilor putea fi înlocuită cu documente scrise și că expertiza putea fi înlocuită cu propria apreciere a curții de apel.

Prin hotărârea din 19 februarie 2004, curtea de apel a admis apelul parchetului și pe cel al lui D.F. și l-a condamnat pe reclamant la douăsprezece ani de închisoare pentru infracțiunile de care era acuzat în rechizitoriu. Aceasta a reținut că declarația lui D.F. reprezenta o probă esențială în dosar, care permitea ca reclamantul să fie considerat vinovat și pentru trafic de influență.

Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii din 19 februarie 2004, subliniind că faptele nu au fost stabilite în mod corect de către curtea de apel, iar legea nu a fost aplicată în mod corect.

Prin hotărârea definitivă din 7 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis parțial recursul său și l-a achitat în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, pe motiv că singura dovadă pe care se întemeiase curtea de apel era declarația celeilalte acuzate, D.F. Cu toate acestea, a considerat că reclamantul era vinovat pentru corupție pasivă și abuz în serviciu și l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, durata arestării sale preventive fiind scăzută din pedeapsă.

Din probele aflate la dosar reiese că, între noiembrie 2002 și noiembrie 2004, reclamantul a fost adus în mod periodic la ședințele de judecată cu cătușe și îmbrăcat cu îmbrăcămintea specifică locului de detenție, destinată persoanelor condamnate. La aceste ședințe, i se scoteau cătușele în urma ordinului instanței și la cererea avocaților săi. D.F. se prezenta în civil.

La 29 septembrie 2004, administrația penitenciarului nu i-a permis reclamantului să se întâlnească cu delegația Parlamentului European venită să îl viziteze pentru a discuta despre condițiile arestării sale și despre echitatea procedurii penale declanșate împotriva sa. La 5 noiembrie 2004, o delegație a Alianței Libere Europene a introdus o cerere la Administrația Națională a Penitenciarelor pentru a obține permisiunea de a-l vizita pe acesta în detenție. Cererea a fost respinsă.

Procesul reclamantului a fost mediatizat pe parcursul anilor 2002 și 2003. Astfel, la o dată neprecizată, cotidianul național Evenimentul zilei, fără citarea surselor, a prezentat în detaliu faptele de care era acuzat reclamantul. Se constatau următoarele:

La 20 noiembrie 2002, cotidianul național Ziua a publicat un comunicat de presă emis de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat („PNȚCD”):

Același ziar a publicat în aceeași zi, sub titlul „Scandalul mitei de la Ministerul Agriculturii se extinde - Dan Jiga a fost arestat în scandalul JimTim”, un articol care prezenta faptele aflate la originea cauzei și care indica faptul că reclamantul și D.F. fuseseră arestați.

Un articol din 5 august 2003, intitulat „Arestat pentru că l-a turnat pe Ion Mureșan”, prezenta faptele de care era acuzat reclamantul și contextul politic al cauzei, astfel cum au fost prezentate de apărătorii reclamantului.

La 9 septembrie 2003, ziarul Ziua a publicat articolul intitulat „Abuzurile din Dosarul «JimTim»”. Se constatau următoarele:

După prezentarea faptelor aflate la originea litigiului, articolul continua astfel:

La 7 noiembrie 2003, ziarul Ziua a publicat un articol intitulat

La date care nu au fost precizate, au apărut articole în presă care prezentau faptele de care era acuzat reclamantul, probele existente la dosar sau evoluția cauzei în fața instanțelor naționale. Aceste articole se refereau fie numai la cauza reclamantului

Într-un interviu acordat ziarului Timpolis, apărut în săptămâna din jurul datei de 5 aprilie 2004, procurorului general de la Parchetul Național Anticorupție („PNA”), I.A., i s-a solicitat să facă un clasament al „celor mai grele dosare” în lupta împotriva „marii corupții”. I.A. a răspuns astfel:

În urma mai multor articole apărute în cotidianul național

Într-un interviu acordat ziarului

La 20 februarie 2004 și 8 ianuarie 2005, ziarul

De la 21 mai până la 26 septembrie 2003 și de la 7 ianuarie până la 7 mai 2004, reclamantul a fost deținut în Penitenciarul București-Jilava. La ședințele de judecată, era transferat în celula din cadrul Tribunalului București. Potrivit reclamantului, această celulă nu era aerisită, nu avea lumină naturală și nici instalații sanitare.

În timpul detenției sale în Penitenciarul București-Jilava, reclamantul a fost plasat în celula nr. 116 care avea o suprafață de 14 m

Reclamantul suferea de hepatită cronică și Helicobacter pylori. Acesta a sesizat Direcția Generală a Penitenciarelor cu o cerere de transfer de la Penitenciarul București-Jilava la Penitenciarul Rahova, pe motiv că, din cauza condițiilor de igienă și a lipsei unei alimentații specifice, starea sa de sănătate se agrava. Cererea sa a fost respinsă. În urma agravării stării sale de sănătate, acesta a fost transferat la Penitenciarul Rahova în mai 2004.

Prin hotărârea din 9 februarie 2006, la cererea reclamantului, Judecătoria București a dispus eliberarea condiționată a reclamantului. DNA a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, recurs respins prin hotărârea definitivă din 17 martie 2006 a Tribunalului București.

În aceeași zi, reclamantul a fost pus în libertate.

Un rezumat al dispozițiilor dreptului și practicii interne relevante referitoare la modalitățile de executare a pedepselor privative de libertate și la căile de atac interne disponibile în domeniu este inclus în hotărârea

Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (CPT) pronunțate în urma vizitelor efectuate în penitenciarele din România, printre care Penitenciarul București

Cu ocazia vizitei sale din iunie 2006 într-o secție a Penitenciarului București-Jilava (raport publicat la 11 decembrie 2008), CPT a constatat că particularitățile constatate cu ocazia vizitei sale din 1999 erau în continuare valabile pentru secția în cauză – cea a deținuților periculoși -, inclusiv în ceea ce privea suprapopularea sau condițiile de igienă. Pe de altă parte, acesta nota că „conducerea penitenciarului [a] atras atenția delegației CPT asupra faptului că, în întregul penitenciar, condițiile de detenție erau extrem de mediocre”.

În acest raport, CPT concluzionează că:

Dispozițiile relevante ale Constituției și Codului de procedură penală privind prelungirea arestării preventive, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele

Dispozițiile Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:

Prin decizia nr. 348 din 1994, examinând art. 40 din Legea nr.

Potrivit Ordinului nr. 3151 din 21 mai 2003 al Direcției Generale a Penitenciarelor, persoanele aflate în arest preventiv trebuiau să poarte, în principiu, îmbrăcămintea personală. În cazul în care deținuții aflați în arest preventiv nu au îmbrăcăminte personală, aceștia trebuiau să poarte hainele furnizate de administrația penitenciarului.

Reclamantul se plânge de condițiile proaste de detenție din Penitenciarul București-Jilava, precum și de lipsa tratamentului medical adecvat pentru bolile sale. Acesta invocă art. 3 din Convenție care prevede:

Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pe motiv că reclamantul ar fi putut introduce o plângere împotriva administrației Penitenciarului Jilava în temeiul art. 267 și 267

Reclamantul consideră că aceste modalități indicate de Guvern nu erau căi de atac eficiente pentru pretențiile sale.

Curtea reamintește că, în cauza

În ceea ce privește celălalt capăt de cerere, care se referă la condițiile de detenție a reclamantului, Curtea respinge excepția Guvernului și constată că nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamantul reamintește pe scurt condițiile de detenție descrise în prezentarea capătului său de cerere.

Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții în materie și susține că, în speță, condițiile de detenție a reclamantului erau conforme cu cerințele art. 3 din Convenție.

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa referitoare la condițiile de detenție, din perspectiva art. 3 din Convenție [a se vedea, printre altele,

În speță, Curtea constată mai întâi că celula în care a fost deținut reclamantul în Penitenciarul București-Jilava avea o suprafață de 14 m

Curtea reamintește că a constatat deja, în numeroase cauze, încălcarea art. 3 din Convenție, în principal din cauza lipsei de spațiu individual suficient (a se vedea, printre altele,

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive și de lipsa nejustificată a menținerii acestei măsuri de către instanțele interne, cu încălcarea art. 5

din Convenție, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamantul subliniază că a fost menținut în arest preventiv între 18 noiembrie 2002 și 7 ianuarie 2005, data condamnării prin hotărâre definitivă și irevocabilă de către Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, acesta consideră că necesitatea de a prelungi această măsură nu era justificată.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanță, la 10 noiembrie 2003, de către Tribunalul București. Astfel, aceasta a durat mai puțin de un an. Conform Guvernului, această perioadă nu este nerezonabilă. De asemenea, subliniază că încheierile prin care s-a prelungit mandatul de arestare preventivă au fost pe larg motivate de instanță, ținând seama de argumentele părților.

Perioada care trebuie luată în considerare

Curtea reamintește că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) și 3 din Convenție se încheie, de obicei, la data pronunțării cu privire la temeinicia acuzației aduse persoanei în cauză, fie și doar în primă instanță [

Curtea evidențiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 a început la 18 noiembrie 2002, data arestării reclamantului, și a luat sfârșit la 10 noiembrie 2003, data hotărârii de condamnare a Tribunalului București. Prin urmare, această perioadă a durat unsprezece luni, trei săptămâni și trei zile.

Justificarea arestării preventive

Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenție [

De asemenea, Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenții (

În jurisprudența sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (

Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (

Curtea constată că, în speță, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin persistența motivelor inițiale, prin faptul că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică și prin necesitatea continuării anchetei. Desigur, nevoia de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (

Scurta trimitere la gravitatea faptelor săvârșite, la modul în care acuzatul le-a săvârșit, perspectiva unei pedepse severe și valoarea prejudiciului nu pot completa lipsa de motivație menționată, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privința rolului acestor elemente în existența invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speță (

De altfel, Curtea reamintește că art. 5 § 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile nu au oferit motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv.

În aceste circumstanțe, nu este necesar să se verifice, în plus, dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită” la continuarea procedurii (

Reclamantul se plânge de faptul că declarațiile procurorului șef al PNA din 5 aprilie și 6

Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului presupune mai multe aspecte pe care le va examina succesiv în continuare.

Cu privire la declarațiile procurorului I.A. și la campania de presă

Reclamantul consideră că instanțele naționale au fost supuse unei presiuni din cauza campaniei de presă și a declarațiilor procurorului general al PNA, după cum dovedesc, de altfel, minutele ședințelor de judecată, termenele lungi pentru motivarea hotărârilor și distanțele dintre pedepsele aplicate în cursul procedurii.

Guvernul ia act de faptul că reclamantul a invocat capătul de cerere privind campania de presă în comunicarea sa din 21 iunie 2005, și anume la peste șase luni de la publicarea articolelor incriminate. De asemenea, ia act de faptul că majoritatea articolelor prezentate de către reclamant Curții nu indică data publicării, ceea ce face imposibil controlul realității acestora.

În continuare, subliniază că, la 30 iulie 2004, Parchetul Național Anticorupție a publicat un articol pentru a răspunde acuzațiilor aduse de presă împotriva sa (supra, pct. 41). În plus, declarațiile de care a fost acuzat I.A. au fost făcute în aprilie și august 2004, iar reclamantul fusese deja condamnat în apel. În cele din urmă, Guvernul ia act de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție este formată din magistrați profesioniști cu experiență și formare care le permit să elimine orice influență externă procesului.

Curtea nu consideră necesar să examineze chestiunea tardivității unui aspect al acestui capăt de cerere, întrucât, în orice caz, acesta este inadmisibil din următoarele motive.

Curtea reamintește că, deși principiul prezumției de nevinovăție consacrat de art. 6 § 2 este inclus printre elementele procesului penal echitabil impus de art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: sfera sa de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea vreunei infracțiuni mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (

În plus, Curtea precizează că o atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi generată nu doar de un judecător sau de o instanță, ci și de alte autorități publice (

De asemenea, Curtea reamintește că libertatea de exprimare și de comunicare presupune și dreptul de a menționa procedurile judiciare și, prin urmare, posibilitatea ca autoritățile să facă publice elemente obiective de procedură. Totuși, aceste probe trebuie să fie prezentate fără subiectivitate sau fără antepronunțarea vinovăției (

În ceea ce privește declarațiile incriminate ale procurorului șef I.A., Curtea observă mai întâi că acestea nu reprezentau constatări formale ale vinovăției reclamantului, ci făceau trimitere la evoluția cauzei (supra, pct. 40) și la obiectul acesteia (supra, pct. 42). De asemenea, Curtea ia act de faptul că declarațiile incriminate au fost formulate în afara cadrului procesului penal, și anume prin intermediul unor interviuri acordate presei naționale. Deși subliniază din nou importanța alegerii termenilor folosiți de către agenții de stat, Curtea trebuie totuși să țină seama de contextul în care au fost pronunțate declarațiile, și anume după condamnarea penală a reclamantului în primă instanță și în apel de către instanțele naționale (

De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că PNA a solicitat publicarea unui articol pentru a clarifica anumite aspecte cu privire la fapte de care era acuzat de mijloacele de informare în masă (a contrario,

În ceea ce privește campania de presă, Curtea observă că respectiva cauză a fost pe larg comentată de presa națională mai ales în anii 2002 și 2003. Aceasta constată că interesul ziarelor pentru cauză și importanța pe care o avea în ochii opiniei publice erau generate de poziția ocupată de reclamant, director general în Ministerul Agriculturii, în contextul luptei împotriva corupției, un subiect de interes atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru publicul larg (

Curtea consideră că reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o asemenea virulență încât să fi influențat sau să fi putut influența formarea opiniei judecătorilor și rezultatul deliberării. În această privință, Curtea observă că, exceptând cele două publicații examinate mai sus (pct. 89 și 90), articolele în litigiu menționau un eveniment de actualitate și nu conțineau nicio referire la vreo declarație oficială a reprezentanților statului. Prin urmare, nu este dovedit că autoritățile au susținut campania de presă de care se plânge reclamantul [

În plus, trebuie să se ia act de faptul că instanțele care trebuiau să se pronunțe cu privire la cauză erau alcătuite în totalitate din magistrați profesioniști, în mod normal cu experiență și pregătire care le permiteau să elimine orice influență externă procesului. Nimic din dosar nu conduce la concluzia că, în evaluarea argumentelor prezentate de reclamant și a probelor aflate la dosar, judecătorii care s-au pronunțat cu privire la fond au fost influențați de afirmațiile din presă (

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate identifica, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art.

Cu privire la prezentarea reclamantului la ședințele de judecată în hainele locului de detenție

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Reclamantul apreciază că obligația de a purta în public hainele locului de detenție specifice persoanelor condamnate, deși avea propriile sale haine pe care le-ar fi putut îmbrăca, a adus atingere prezumției de nevinovăție, cu atât mai mult cu cât celeilalte acuzate, D.F., i se permitea să poarte propriile sale haine. De asemenea, acesta subliniază că era adus la ședințe cu cătușe. El face trimitere la concluziile unui raport redactat de organizația neguvernamentală română Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România în urma vizitei sale în Penitenciarul București-Jilava, la 15 aprilie 2003, potrivit cărora „toți deținuții erau obligați să poarte, în toate situațiile, ținuta furnizată de penitenciar”.

Guvernul constată că, în temeiul Ordinului nr. 3151 al Directorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor, ținuta specifică persoanelor condamnate era furnizată deținuților aflați în arest preventiv în cazul în care aceștia nu aveau îmbrăcăminte personală. Această măsură avea ca scop asigurarea unor condiții de igienă satisfăcătoare. Potrivit Guvernului, afirmația că îmbrăcămintea reclamantului ar fi influențat rezultatul procedurii este speculativă.

Curtea consideră că, deși art. 6 § 2 din Convenție nu impune statelor obligația de a supune unor regimuri diferite persoanele condamnate și cele aflate în arest preventiv (

Curtea constată că practica de a prezenta o persoană aflată în arest preventiv în fața instanțelor naționale purtând îmbrăcămintea specifică locului de detenție este contrară dispozițiilor Legii

Curtea consideră că această măsură a adus atingere cu atât mai mult reclamantului cu cât cealaltă acuzată, D.F., a participat la ședințele de judecată în îmbrăcăminte civilă. Or, în acest context, imaginea reclamantului în îmbrăcămintea specifică locului de detenție putea să confirme, în ochii opiniei publice, impresia vinovăției sale.

Având în vedere considerațiile precedente și ținând seama de faptul că a hotărât deja că o astfel de practică putea aduce atingere prezumției de nevinovăție (

În ceea ce privește celelalte capete de cerere invocate de reclamant și întemeiate pe art. 3 (condițiile proaste de detenție la sediul poliției și faptul că a purtat cătușe), precum și pe art.

și pe art. 6 § 1 și 3 din Convenție, ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă pentru a se pronunța cu privire la afirmațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției și trebuie respinse ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 (dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător), Curtea constată că acesta a fost formulat la mai mult de șase luni de la controlul arestării reclamantului de către o instanță. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este fie tardiv, fie în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenție.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul solicită 200

Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material reclamat și pretinsele încălcări ale Convenției și apreciază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.

Curtea evidențiază că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în încălcarea art. 3, în ceea ce privește condițiile proaste de detenție, art. 5 § 3 și art. 6 § 2 din Convenție. În ceea ce privește cererea prezentată cu titlu de prejudiciu material, Curtea evidențiază că reclamantul a fost condamnat și că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută integral din pedeapsă. În consecință, ea consideră că cererea nu poate fi admisă (

Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, trebuie să i se acorde 12

De asemenea, reclamantul solicită 10

Guvernul observă că numai o parte din suma solicitată este justificată prin documente relevante.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele care se află în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 2

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Hotărăște: