Ciuta împotriva României

HOTĂRÂREA CAUZĂ DE CIUTĂ v. ROMANIA (Declarare nr. 35527/04) JUDGMENT STRASBOURG 18 mai 2010 FINAL 18/08/2010 Cet arrêt est devenu definitif en vertu de l'art. 44 § 2 de la Convention. Il put subir des retouches de forme.

În cazul Ciută v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca Camera compusă din: Josep Casadevill, Președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefierul de secțiune Deliberat în privat la 27 aprilie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35527/04) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 3557/04) de un național român, dl Ștefan Ciută (nr. 21 septembrie 2004). Guvernul român (nr. „Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu.

La 30 aprilie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a hotărât să anunțe cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1953 și trăiește în Brașov. Accidentul și plângerile ulterioare La 25 martie 1992 reclamantul a zdrobit trei degete din mâna stângă într-un accident la locul de muncă. A fost dus la spital, unde a suferit o intervenție chirurgicală care a dus la amputarea a două degete. La 26 martie 1992 a fost constituită o comisie de investigare în cadrul societății private în care reclamantul lucrează. După investigarea accidentului, Comisia a considerat că reclamantul a fost vinovat deoarece nu a respectat normele de siguranță relevante.

Reclamantul s-a plâns în fața Inspectorării pentru Siguranța Muncii de la Brașov împotriva modului în care a fost efectuată ancheta. La 15 aprilie 1993, Inspectorarea a concluzionat că ancheta era în conformitate cu legislația muncii. Începând cu 17 aprilie 1992, reclamantul a depus o serie de plângeri penale în fața Procurorului împotriva concluziilor Inspectoratului, împotriva medicilor și împotriva angajatorului său în ceea ce privește cauzele accidentului. Potrivit documentelor din dosar, până în 1997, mai mulți procurori au refuzat sau au confirmat refuzul de a iniția o acțiune penală, având în vedere că reclamantul a fost responsabil pentru accident și că a acceptat intervenția chirurgicală.

Într-o scrisoare din 10 noiembrie 1997 adresată procurorului general, reclamantul a menționat, printre altele, , că el a renunțat la lupta cu procurorii și că el a adus o acțiune civilă . Reclamarea pentru daune La 6 august 1997, reclamantul a introdus proceduri civile împotriva angajatorului său, Agenția de Sanitate Publică a Județeanului, Departamentul de Muncire și Protecție Socială și Ministerul Finanțelor . El a solicitat o ordonanță de a cere Agenției de Sănătate Publică să-l trimită, în cheltuielile sale, la o instituție medicală în străinătate, în vederea înlocuirii celor două degete ale sale. El a solicitat în continuare compensație pentru prejudiciu material și nepecuniare. Reclamantul a afirmat că amputarea celor două degete a fost datorită incompetenței medicului și că nu a fost consimțit la intervenția chirurgicală.

10. Din cele douăzeci și cinci audieri care au avut loc între 18 septembrie 1997 și 14 mai 1999, patru au fost suspendate la cererea reclamantului pentru că avocatul său a fost bolnav sau pentru a studia dosarul elaborat anterior de procurorul public. La alte zece audieri, el a întrebat dacă ar putea produce dovezi în cadrul procedurii. Curtea a susținut cererile reclamanților de a auzi martori și de a produce documente, precum și rapoarte de experți medici-legale și grafologice, dar a menționat, de asemenea, în două ocazii, că inculpații nu au fost convocați în mod corespunzător. De asemenea, declarațiile inculpaților au fost puse la dispoziție. Alte zece audieri au fost suspendate pentru că instanța nu a reușit să invite în mod corespunzător celelalte părți în cadrul procedurii.

11. La 21 mai 1999, Tribunalul județului Brașov a respins acțiunea, având în vedere faptul că reclamantul a fost în exclusivitate vinovat și, pe baza raportului de experți medici-legali, că intervenția chirurgicală a fost necesară și că reclamantul a fost de acord cu aceasta. Curtea a considerat, de asemenea, că o cerere a reclamantului de a auzi unele martori suplimentare a fost relevantă, dar nu concludentă, deoarece a fost dificil de crezut că martorii ar putea invalida documentele obținute de organisme specializate. 12. La 14 ianuarie 2000, Curtea de Apel Brașov a respins recursul reclamantului, luând în considerare că, în afară de vina sa, nu și-a pierdut capacitatea de a lucra și a continuat să lucreze la aceeași companie.

13. Reclamantul a depus un recurs suplimentar, plângând de refuzul instanței de a admite dovezile pe care le dorește să le aducă, inclusiv noi rapoarte de experți medici-legali și grafologici. Dintre cele șase audieri deținute, două au fost suspendate deoarece instanța nu a reușit să convoace în mod corespunzător acuzații și alte două pentru deliberări. La 26 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție și-a susținut recursul, a anulat hotărârile anterioare și a trimis cauza Tribunalului de Primă Instanță Brașov care îi ordonă să ia probe suplimentare și să furnizeze o nouă examinare. Curtea a susținut că instanța inferioară nu a respectat dispozițiile Codului de procedură civilă respingând cererea reclamantului de a prezenta dovezi suplimentare.

Astfel, a considerat relevantă cererea reclamantului de a auzi martori. 15. În timpul reexaminării, a douăzeci și două de audieri desfășurate între 27 februarie 2002 și 8 decembrie 2003 numai trei au fost suspendate la cererea reclamantului. La alte trei audieri, Curtea a auzit patru martori propusi de reclamant, l-a solicitat să furnizeze informații suplimentare și a permis cererile sale de rapoarte de experți medici-legale și grafologice. Apoi, Curtea a ordonat o nouă suspendare, astfel încât rapoartele de experți să poată fi pregătite. La 10 aprilie 2002, reclamantul a formulat alte cereri și la 19 iunie 2002, spitalul a fost aderat la procedura. Alte două audieri au fost suspendate deoarece instanța nu a reușit să convoace în mod corespunzător celelalte părți în cadrul procedurii.

La alte opt audieri, reclamantul a depus cereri de a contesta fie judecători individuali, întreaga secțiune sau toate instanțele din Brașov. Patru dintre aceste cereri au fost declarate nule și nule pentru nepagarea taxei de ștampilă, una a fost respinsă pentru lipsa de raționament și trei ca nefondate. În special, la 5 septembrie 2003, instanța a susținut că cererea sa a fost făcută cu o credință proastă și, prin urmare, i-a impus o amendă din cauza faptului că a contestat judecătorii de mai multe ori și a folosit cuvinte insultante și remarci neapropiate împotriva lor. 16. Cu toate acestea, la 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a susținut o cerere a reclamantului de a transfera acțiunea la Tribunalul de Primă Instanță pentru îndoieli legitime în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă a judecătorilor.

La 1 octombrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță de Brașov a trimis dosarul în această instanță. 17. La 15 decembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea. Pe baza rapoartelor de experți, a constatat că reclamantul a fost exclusiv de vină pentru accident, că raportul expert grafologic a confirmat consimțământul reclamantului prin semnătură la intervenția chirurgicală și la riscurile sale și că, în ciuda infirmei sale permanente, capacitatea sa de a lucra nu a fost diminuată. De asemenea, a susținut că examinarea accidentului efectuat de comisia de investigare a fost în conformitate cu legea 18. La 27 aprilie 2004, Curtea de Apel din Ploiești a considerat că recursul reclamantului nu a fost nefondat și a afirmat că, în conformitate cu direcțiile Curții Supreme (a se vedea punctul 14 de mai sus), nu a fost necesar să se reevalueze rapoartele de experți grafologici sau medici-legali.

19. Reclamantul a depus un nou recurs în fața Curții Înalte de Cassare și Justiție, plângând că instanța inferioară și-a respins cererea de reevaluare a rapoartelor de experți. La 28 iulie 2004, Curtea Înaltă a considerat că, în conformitate cu noile dispoziții juridice referitoare la schimbările de locație, Curtea de Apel era în competența de a auzi acest recurs și a remis-o în judecată. 20. La 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel Ploiești a respins recursul prin decizia finală, susținând concluziile instanțelor de judecată, care consideră că nu este necesar să revizuiască rapoartele de experți și care respectă direcțiile Curții Supreme.

LEGUL ALEGAT VIOLAREA ARTICUL 6 § 1 A CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 22. Guvernul a contestat acest argument susținând că cazul a fost deosebit de complex din cauza necesității de a prezenta mai multe rapoarte de experți și de a auzi martori. În plus, reclamantul a solicitat mai multe amânări și a formulat numeroase cereri pentru a contesta judecătorii sau pentru a transfera procedurile la o altă instanță.

De asemenea, ei au susținut că reclamantul a întârziat procedura prin utilizarea deplină a procedurilor de care i-a fost pus la dispoziție în temeiul legislației interne pentru a se plânge împotriva deciziilor instanțelor nefavorabile. 23. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 august 1997 și s-a încheiat la 15 noiembrie 2005. Prin urmare, a durat mai mult de opt ani și trei luni la trei niveluri de competență. Admisibilitatea 24. Curtea concluzionează că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție, nici nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.

Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII). 26. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 27. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz.

Deși reclamantul a fost responsabil pentru întârzieri de mai multe luni, conduita sa nu poate explica numai durata generală a procedurii. 28. În plus, Curtea constată că au avut loc mai multe audieri în timpul procedurii (a se vedea punctele 10 și 15 de mai sus) și că nu poate lua în considerare, în această măsură, că instanțele naționale au fost inactive. Cu toate acestea, faptul că instanțele au avut numeroase audieri nu înseamnă neapărat că acest caz a progresat. În plus, litigiul din acest caz a fost legat de compensarea pentru prejudiciul sănătății sale.

Curtea este de părere că natura litigiului a cerut o diligență deosebită din partea instanțelor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Marchenko c. Rusia , nr. 29510/04, § 40, 5 octombrie 2006; Păunoiu c. România , nr. 32700/04, § 27, 16 septembrie 2008; și Drăgănescu c. România , nr. 29301/03, § 22, 30 septembrie 2008). 29. Curtea reiterează, de asemenea, că un reclamant nu poate fi criticat pentru a profita pe deplin de resursele acordate de legislația națională în apărarea intereselor sale (a se vedea mutatis mutandis Yağcı și Sargın c. Turcia , 8 iunie 1995, § 66, Serie A nr. 319 A). În acest caz, Curtea constată că eforturile constante ale reclamantului de a introduce dovezi (a se vedea punctele 11 și 13 de mai sus) au fost susținute cu succes de Curtea Supremă de Justiție (a se vedea punctul 14 de mai sus).

În plus, reclamantul a încercat de mai multe ori să pună în pericol imparțialitatea judecătorilor și a eșuat din mai multe motive, dar în cele din urmă a reușit în încercările sale (a se vedea punctele 15 și 16 de mai sus). 30. Curtea observă în continuare că instanța nu a reușit în mod constant să convoce diferite părți în cadrul procedurii (a se vedea punctele 10, 13 și 15 de mai sus). În plus, anumite întârzieri au fost, de asemenea, cauzate de reexaminarea cauzei ca urmare a erorilor comise de instanțe mai mici (a se vedea punctul 14 de mai sus). 31. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II.

ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 32. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 2 și 3 de a fi torturat de către medici și că degetele sale au fost amputate fără consimțământul său. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 despre soluțiile oferite de instanțele interne, care nu au evaluat corect faptele, a refuzat să audă martorii pe care dorește să-i cheme, a interpretat greșit dreptul intern și nu a fost imparțial. Reclamantul s-a plâns în continuare în legătură cu investigațiile penale efectuate de procurori. 33. După examinarea atentă a argumentelor reclamantei în funcție de tot materialul în posesia sa, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție.

34. Rezultă că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 35. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 36. Reclamantul a solicitat 1 000 000 de euro (EUR) în ceea ce privește daunele pecuniare suportate ca urmare a unei scădere a capacității sale de a lucra după amputarea celor două degete. În plus, a solicitat o pensie de 2.000 EUR pe lună, pentru restul vieții sale, și de 1.000 EUR pe lună pentru un îngrijitor.

De asemenea, reclamantul a solicitat 3 000 000 EUR în ceea ce privește daunele nepecuniare. 37. Guvernul a contestat cererea privind prejudiciu material din cauza faptului că nici o legătură cauzală dintre daunele pecuniare căutate și presupusa încălcare a procedurilor ar fi putut fi găsită. În plus, ei au considerat că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi suferită reclamantului. În orice caz, ei au considerat că sumele susținute erau prea ridicate. 38. Curtea nu discernește nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele pecuniare presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral în ceea ce privește încălcarea constatată.

Costurile și cheltuielile 39. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 100 000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și în fața Curții, reprezentând taxele pentru raportul avocatului și de experți, taxele pentru transport și poștale. El a prezentat un contract de asistență judiciară și facturi pentru plata taxelor pentru raportul avocatului și expert, precum și pentru cheltuielile de transport și poștale. 40. Guvernul a contestat aceste afirmații din cauza faptului că contractul de asistență judiciară încheiat cu un avocat nu a fost semnat de acesta din urmă și nu a menținut taxele solicitate la orară și că este imposibil să se potrivească cererile de cheltuieli de călătorie cu călătoriile efectuate în acest caz.

41. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Tribunalul consideră că reclamantul nu a demonstrat că costurile juridice și cheltuielile solicitate de el au fost suportate pentru a impune instanțelor interne să respecte cerințele articolului 6 § 1 (a se vedea Zimmermann și Steiner c. Elveția , 13 iulie 1983, § 37, Serie A nr. 66 și Craiu c. România , nr. 26662/02, § 38, 7 octombrie 2008). Cu toate acestea, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus și efectuarea unei evaluări echitabile, conform articolului 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului 100 EUR în ceea ce privește costurile și cheltuielile.

Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește daunele nepecuniare; (b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, valoarea de 100 EUR (o sută de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru el, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (c) că sumele menționate anterior se transformă în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (d) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 mai 2010, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului

THIRD SECTION

CASE OF CIUTĂ v. ROMANIA (Application no. 35527/04) JUDGMENT STRASBOURG 18 May 2010 FINAL 18/08/2010 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. . In the case of Ciută v. Romania, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having deliberated in private on 27 April 2010, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1953 and lives in Brașov. A. The accident and subsequent complaints

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

21. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

32. The applicant complained under Articles 2 and 3 of being tortured by the doctors and that his fingers had been amputated without his consent. He also complained under Article 6 § 1 about the solutions given by the domestic courts, which had failed to assess the facts correctly, had refused to hear the witnesses he wanted to call, had misinterpreted the domestic law and had not been impartial. The applicant further complained about the criminal investigations carried out by the prosecutors.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

35. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (b) that the respondent State is to pay the applicant, within the same three months, the amount of EUR 100 (one hundred euros), plus any tax that may be chargeable to him, in respect of costs and expenses; (c) that the aforementioned amounts shall be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement; (d) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 18 May 2010, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President