CASE OF BOGDAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 21750/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Bogdan („reclamantul”),

Guvernul român („Guvernul”)

La 15 noiembrie 2006, președintele secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea privind durata procedurii. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în București.

La 23 septembrie 1994, N.B., tatăl reclamantului, a depus plângere penală la Judecătoria Strehaia, împotriva lui G.M. pentru lovire sau alte violențe, solicitând despăgubiri pentru prejudiciu.

La 19 ianuarie 1995, la cererea lui N.B. de strămutare a dosarului la altă instanță, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza la Judecătoria Timișoara. La 21 februarie 1995, cauza a fost înregistrată la această din urmă instanță.

La 26 aprilie 1995, pe lângă plângerea penală, tatăl reclamantului a introdus si acțiune civilă în cadrul procesului penal.8. La 31 mai 1995, Judecătoria Timișoara s-a pronunțat, achitându-l pe G.M. pe motiv că dovezile aduse în cauză nu justificau pretențiile lui N.B. Prin urmare, a respins capătul de cerere referitor la despăgubiri.

Prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 1996, Tribunalul Timiș a respins apelul lui N.B. și a confirmat hotărârea instanței inferioare.

La o dată necunoscută, la cererea lui N.B., procurorul general a introdus la Curtea Supremă de Justiție recurs în anularea hotărârii definitive din 15 ianuarie 1996 pe motiv că hotărârea încălcase în mod grav legea prin interpretarea inexactă a dovezilor, în special a raportului medico-legal.

În hotărârea definitivă din 27 mai 1997, Curtea Supremă a admis apelul, a casat cele două hotărâri ale instanțelor ordinare și a retrimis cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia pentru investigații suplimentare.

La 13 aprilie și 9 octombrie 1998, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți a admis plângerile reclamantului privind existența unor amânări nejustificate în cadrul cercetării penale. Reclamantul a continuat acțiunea după decesul tatălui său.

La 25 februarie 1999, același parchet a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.M. pe motiv că probele adunate nu confirmau săvârșirea unei infracțiuni de către acesta din urmă.

Cu toate acestea, la 18 iunie 1999, atunci când rezoluția respectivă a fost contestată de reclamant, parchetul a anulat rezoluția și a retrimis cauza la Poliția Mehedinți pentru cercetări suplimentare.

La 2 martie 2000, parchetul și-a menținut rezoluția anterioară privind neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.M. Cu toate acestea, la 16 mai 2001, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a anulat rezoluția din 2 martie 2000.

La 12 octombrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți a confirmat rezoluțiile sale anterioare. În urma plângerilor reclamantului, această rezoluție a fost menținută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la 26 iunie 2002 și de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție la 11 aprilie 2003.

Ulterior, la 19 mai 2003, reclamantul a introdus o acțiune în fața Judecătoriei Strehaia pentru anularea rezoluțiilor pronunțate de parchete.

Prin hotărârea din 1 septembrie 2003, instanța a confirmat rezoluția adoptată de parchet, pe motiv că un nou aviz medico-legal din 24 septembrie 2001 a contrazis constatările anterioare privind trauma pe care N.B. pretinde că a suferit-o și, în condițiile respective, nu se putea stabili vinovăția lui G.M.

Această hotărâre a fost confirmată în urma unui apel introdus de reclamant, prin hotărârea definitivă din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Mehedinți.

Reclamantul s-a plâns de rezultatul și durata procedurii, pe care a considerat-o incompatibilă cu cerința „termenului rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din convenție, formulat după cum urmează:

Guvernul a contestat acest argument. A susținut că nu au existat perioade de inactivitate care să poată fi imputate autorităților și că cererea introdusă de tatăl reclamantului pentru strămutarea dosarului la altă instanță a cauzat o anumită întârziere.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 aprilie 1995, atunci când, tatăl reclamantului a introdus și acțiunea civilă în cadrul procesului penal, și s-a încheiat la 24 octombrie 2003. Astfel, aceasta a durat opt ani și jumătate pentru două grade de jurisdicție.

Curtea constată că acest capăt de cerere cu privire la durata procedurii nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

În ceea ce privește celelalte capete de cerere, și anume capătul de cerere privind rezultatul procedurii în temeiul art. 6 § 1, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor și libertăților stabilite în convenție sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Curtea reiterează faptul că, în ceea ce privește caracterul rezonabil al duratei procedurii, acesta trebuie evaluat ținând seama de circumstanțele cauzei și în raport cu următoarele criterii: complexitatea cauzei, conduita reclamantului și a autorităților competente (a se vedea, printre multe altele,

Curtea a constatat, în mod frecvent, încălcări ale art. 6 § 1 din convenție în cauze care au ridicat probleme similare celor din cauza prezentă.

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care să poată conduce la o altă concluzie în cauza prezentă. Având în vedere jurisprudența relevantă, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii a fost excesivă și nu a respectat cerința „termenului rezonabil”.

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul a solicitat 25

Guvernul a considerat această pretenție excesivă.

Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să își argumenteze prejudiciul moral. Pronunțându-se în echitate, acordă reclamantului 3

De asemenea, reclamantul a solicitat 20

Guvernul a contestat aceste pretenții menționând că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în procedura din fața instanțelor naționale și a Curții.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.