ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 993 din 03 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 850/194/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.E. împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, având ca obiect despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009. A obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin să plătească reclamantului suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

A luat act de renunțarea reclamantului la capătul de cerere ce vizează deportarea în U.R.S.S. și a daunelor materiale. A respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat în primă instanță că, prin acțiunea civilă reclamantul P.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, se arată că, prin sentința penală nr. 792 din 12 iunie 1951 a Tribunalului Militar Timișoara din dosarul penal nr. 349/1951, reclamantul a fost condamnat în baza art. 1 lit. c) și d) Decretul nr. 163/1950, art. 4 din același decret, art. 3 și 157 C. pen.

la muncă silnică pe viață și confiscarea averii pentru crima de uneltire contra securității interne săvârșită prin acte de teroare. Prin sentința penală rămasă definitivă a fost de asemenea obligat să plătească statului român despăgubiri civile. Conform art. 304, l-a obligat să plătească statului român suma de 2000 lei cheltuieli de judecată și s-a dispus confiscarea armamentului deținut la data săvârșirii infracțiunilor (art. 304 alin. (2)). Din această condamnare reclamantul a executat 13 ani, 9 luni și 23 zile. Datorită detenției și a condițiilor inumane în care a fost supus anchetei în pușcăriile comuniste, reclamantul este în prezent grav bolnav, neputându-se deplasa și întreține, însă cu ajutorul rudelor sale reușește să comunice și să trăiască, amintindu-și ușor faptele și condițiile prin care a trecut.

Acțiunea a fost precizată la data de 22 aprilie 2010 în sensul că solicită despăgubiri morale și materiale doar pentru condamnarea abuzivă și pentru confiscarea armei deținute. Ulterior, la data de 17 iunie 2010, a fost din nou precizată în sensul renunțării la capătul de cerere privind despăgubirile materiale. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut ca fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție și că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

În privința cuantumului despăgubirilor, a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare. Se constată că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare.

Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și pe de altă parte, în concret, s-a ținut seama de personalitatea lui P.E. A fost avută în vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare: consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel deopotrivă, atât reclamantul P.E. și continuat de intervenienta S.E., cât și pârâtul D.G.F.P. Caraș-Severin. În apelul lor comun, reclamantul și intervenienta, după ce au reiterat starea de fapt și de drept cu care a investit instanța de fond, au susținut că decizia Curții Constituționale nu poate retroactiva și în același timp, că suma de 200.000 euro acordată de instanța de fond este derizorie, în raport cu suferințele îndurate.

Pe de altă parte, prin apelul său, apelantul - pârât a susținut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, nu și la urmașii acestora, și în plus, a susținut că acest regim reparator nu poate fi aplicat persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. În plus, în această ipoteză, potrivit apelantului - pârât, nici victima, nici soțul supraviețuitor ori descendenții de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuși altfel, atunci se impune obligarea reclamantei la returnarea tuturor sumelor încasate de către soțul antecesor, în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

În sfârșit, apelantul - pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum disproporționat și nerezonabil al daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză. Nu în ultimul rând, pârâtul - apelant a mai arătat că odată cu adoptarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a dispărut temeiul de drept în virtutea căruia s-ar fi putut acorda compensații financiare, pentru prejudiciul moral suferit de victimele regimului comunist. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 15/A din 2 februarie 2012 a respins apelurile declarate de reclamantul P.E.

și continuat de intervenienta S.E. împotriva sentinței civile nr. 993 din 03 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosar nr. 850/194/2009. A admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. A schimbat sentință apelată, în sensul că a respins acțiunea în totalitate. Considerentele instanței de apel au constat în următoarele aspecte: Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în ce; de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2008, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația, unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele naționale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.E.I., C.I.P., S.N., S.L., P.A. și P.M. în calitate de continuatori ai acțiunii formulată de reclamantul P.E., prin care au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin criticile invocate, recurenții au susținut că au invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului, care prevalează deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009. Arată că în continuare subzistă prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, întrucât a aprecia în alt mod înseamnă a exista un tratament discriminatoriu între persoanele îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre, deși cererile de chemare în judecată au fost depuse în același timp.

Recurenții mai arată că legea aplicabilă acțiunii până la soluționarea irevocabilă a cauzei rămâne 221/2009, iar dispozițiile noi ale legii nu pot retroactiva. Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., a luat în examinare excepția tardivității declarării recursului, reținând următoarele: Dispozițiile art. 301 C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Din dispozițiile citate mai sus rezultă că pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului s-a instituit un termen legal de 15 zile, care reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia, partea îndreptățită se poate adresa instanței.

În speță, din înscrisurile dosarului rezultă că decizia recurată a fost comunicată reclamanților la data de 14 martie 2012, conform dovezii de primire și procesul verbal de predare, din dosarul Curții de Apel Timișoara, iar recursul a fost declarat la data de 20 aprilie 2012 - data poștei (fila 4 - dosar recurs). Se observă că de la data comunicării deciziei - 14 martie 2012 - stabilită ca moment de la care încep să curgă cele 15 zile, depunerea recursului s-a făcut cu depășirea termenului de exercitare prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În consecință, cum recurenții nu au formulat o cerere de repunere în termen, în condițiile art. 103 C. proc. civ., înalta Curte, constată că recurenții au exercitat tardiv calea de atac a recursului, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.I.P., P.M., P.A., S.E.I., S.L., S.N. împotriva deciziei civile nr. 15/A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara - secția I civilă ca tardiv formulat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.