ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 338/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 993 din

03 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr.

850/194/2009, Tribunalul Caraș-Severin

a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.E. împotriva pârâtului

Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, având ca obiect

despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.

A

obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin să plătească

reclamantului suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

A luat act de

renunțarea reclamantului la capătul de cerere ce vizează deportarea în U.R.S.S.

și a daunelor materiale.

A

respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a constatat în primă instanță că, prin

acțiunea civilă reclamantul P.E. a chemat în judecată Statul Român reprezentat

prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză

să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 euro, cu titlu de

daune morale, fără cheltuieli de judecată.

În

motivarea acțiunii, se arată că, prin sentința penală nr. 792 din 12 iunie 1951

a Tribunalului Militar Timișoara din dosarul penal nr. 349/1951, reclamantul a

fost condamnat în baza art. 1 lit. c) și d) Decretul nr. 163/1950, art. 4 din

același decret, art. 3 și 157 C. pen. la muncă silnică pe viață și confiscarea

averii pentru crima de uneltire contra securității interne săvârșită prin acte

de teroare.

Prin

sentința penală rămasă definitivă a fost de asemenea obligat să plătească

statului român despăgubiri civile. Conform art. 304, l-a obligat să plătească

statului român suma de 2000 lei cheltuieli de judecată și s-a dispus

confiscarea armamentului deținut la data săvârșirii infracțiunilor (art. 304 alin.

(2)). Din această condamnare reclamantul a executat 13 ani, 9 luni și 23 zile.

Datorită

detenției și a condițiilor inumane în care a fost supus anchetei în pușcăriile

comuniste, reclamantul este în prezent grav bolnav, neputându-se deplasa și

întreține, însă cu ajutorul rudelor sale reușește să comunice și să trăiască, amintindu-și

ușor faptele și condițiile prin care a trecut.

Acțiunea a fost precizată la data de

22 aprilie 2010 în sensul că solicită despăgubiri morale și materiale doar

pentru condamnarea abuzivă și pentru confiscarea armei deținute. Ulterior, la

data de 17 iunie 2010, a fost din nou precizată în sensul renunțării la capătul

de cerere privind despăgubirile materiale.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a

dispune astfel, tribunalul a reținut ca fiind întrunite elementele răspunderii

civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din

Constituție și că se impune repararea integrală de către stat a pagubei

suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor

dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația

anterioară a victimei.

În privința cuantumului

despăgubirilor, a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune imposibil de echivalat bănește. În

schimb, poate fi acordată victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu,

dar ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să

compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Se

constată că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente:

reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta

din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale

asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei

despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În

stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice

arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan

moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea

și pe de altă parte, în concret, s-a ținut seama de personalitatea lui P.E.

A fost

avută în vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea

parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea

abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare

și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept

urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare:

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel deopotrivă, atât reclamantul P.E. și continuat de intervenienta S.E., cât

și pârâtul D.G.F.P. Caraș-Severin.

În

apelul lor comun, reclamantul și intervenienta, după ce au reiterat starea de

fapt și de drept cu care a investit instanța de fond, au susținut că decizia

Curții Constituționale nu poate retroactiva și în același timp, că suma de

200.000 euro acordată de instanța de fond este derizorie, în raport cu suferințele

îndurate.

Pe de

altă parte, prin apelul său, apelantul - pârât a susținut că reclamantul nu

poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta

se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, nu și la

urmașii acestora, și în plus, a susținut că acest regim reparator nu poate fi

aplicat persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al deportării

și stabilirii de domiciliu obligatoriu, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009,

pentru a-i putea fi aplicabile dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În plus,

în această ipoteză, potrivit apelantului - pârât, nici victima, nici soțul

supraviețuitor ori descendenții de gradul I sau II, nu pot fi beneficiari ai

Legii nr. 221/2009, iar dacă s-ar considera totuși altfel, atunci se impune

obligarea reclamantei la returnarea tuturor sumelor încasate de către soțul

antecesor, în baza dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990.

În

sfârșit, apelantul - pârât a susținut că instanța de fond a stabilit un cuantum

disproporționat și nerezonabil al daunelor morale în cuantum de 200.000 euro,

raportat la întinderea prejudiciului real suferit și că o astfel de pretenție

nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Nu în

ultimul rând, pârâtul - apelant a mai arătat că odată cu adoptarea Deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a dispărut temeiul de

drept în virtutea căruia s-ar fi putut acorda compensații financiare, pentru

prejudiciul moral suferit de victimele regimului comunist.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 15/A

din 2 februarie 2012 a

respins apelurile declarate de reclamantul P.E. și continuat de intervenienta S.E.

împotriva sentinței civile nr. 993 din 03 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în dosar nr. 850/194/2009.

A admis

apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin.

A

schimbat sentință apelată, în sensul că a respins acțiunea în totalitate.

Considerentele

instanței de apel au constat în următoarele aspecte:

Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în ce;

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu

trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza

Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia

asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată,

Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea

criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul

legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2008,

cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea

ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt

aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art.

31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea constata că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această

soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că

norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații

juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia),

care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or,

apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de

control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima

instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este

aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croația,

unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt

principiul neretroactivității.

Această

soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C.

proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci

când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

De

altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19

septembrie 2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele naționale.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.E.I., C.I.P., S.N., S.L., P.A.

și P.M. în calitate de continuatori ai acțiunii formulată de reclamantul P.E.,

prin care au solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin

criticile invocate, recurenții au susținut că au invocat prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului, care prevalează deciziilor

Curții Constituționale nr. 1354/2010 și 1358/2010, prin care a fost declarat

neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Arată că

în continuare subzistă prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui

act normativ, întrucât a aprecia în alt mod înseamnă a exista un tratament

discriminatoriu între persoanele îndreptățite la despăgubiri în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre, deși cererile de

chemare în judecată au fost depuse în același timp.

Recurenții

mai arată că legea aplicabilă acțiunii până la soluționarea irevocabilă a

cauzei rămâne 221/2009, iar dispozițiile noi ale legii nu pot retroactiva.

Înalta

Curte,

în conformitate cu

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., a luat în examinare excepția tardivității

declarării recursului, reținând următoarele:

Dispozițiile

art. 301 C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din

dispozițiile citate mai sus rezultă că pentru exercitarea căii extraordinare de

atac a recursului s-a instituit un termen legal de 15 zile, care reprezintă

intervalul de timp înăuntrul căruia, partea îndreptățită se poate adresa

instanței.

În

speță, din înscrisurile dosarului rezultă că decizia recurată a fost comunicată

reclamanților la data de 14 martie 2012, conform dovezii de primire și procesul

verbal de predare, din dosarul Curții de Apel Timișoara, iar recursul a fost

declarat la data de 20 aprilie 2012 - data poștei (fila 4 - dosar recurs).

Se observă

că de la data comunicării deciziei - 14 martie 2012 - stabilită ca moment de la

care încep să curgă cele 15 zile, depunerea recursului s-a făcut cu depășirea

termenului de exercitare prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

În

consecință, cum recurenții nu au formulat o cerere de repunere în termen, în

condițiile art. 103 C. proc. civ., înalta Curte, constată că recurenții au

exercitat tardiv calea de atac a recursului, cu depășirea termenului prevăzut

de art. 301 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.I.P., P.M., P.A., S.E.I., S.L., S.N. împotriva deciziei civile nr.

15/A din 2 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara - secția I civilă ca

tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 ianuarie 2013.