ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5350/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5350/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 1 octombrie 2009, reclamantul T.B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei

de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, invocând incidența dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că

prin hotărârea penală nr. 80 din 5 martie 1960 a Tribunalului Militar București,

a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea de acte preparatorii

la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, faptă prevăzută și pedepsită prin

dispozițiile art. 267 alin. (2) C. pen. cu scopul de a reprima pe cei care se opuneau

sistemului comunist, pedeapsă pe care a executat-o în întregime.

Reclamantul a arătat că

la momentul cercetării penale era student în anul IV al U.M.F. București, că urmare

a condamnări, a fost exmatriculat din facultate și că, după eliberarea din detenție

a fost nevoit să se înscrie la un nou examen de admitere în facultate.

În cuantificarea despăgubirii,

reclamantul a solicitat să se aibă în vedere că a fost supus unui regim de detenție

extrem de crud și inuman și că, ulterior condamnării, a avut de suferit atât în

plan personal, cât și profesional, ca urmare a etichetării sale ca „rebut al societății

socialiste”, fiind nevoit să părăsească România în anii 1980, dată la care apartamentul

în care locuia a fost preluat de stat în aplicarea decretului nr. 223/1974.

Prin sentința civilă

nr. 2210 din 7 decembrie 2009, Tribunalul D., secția civilă, a admis, în parte,

cererea de chemare în judecată și a obligat pe pârât să plătească reclamantului

suma de 30.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că prin condamnarea la pedeapsa închisorii în mod nelegal și

abuziv, pentru săvârșirea de acte preparatorii cât privește infracțiunea de trecere

frauduloasă a frontierei, reclamantului i s-au cauzat grave prejudicii morale.

În cuantificarea despăgubirii,

instanța a reținut că reclamantului nu i s-a permis pe perioada detenției să ia

legătura cu familia pentru o perioadă mare de timp, în condițiile în care familia

nu cunoștea situația în care se afla și că, urmare a condamnării penale, a fost

exmatriculat din facultate, pentru ca, după eliberarea din închisoare, să fie nevoit

să susțină un nou examen de admitere în facultate.

S-a mai reținut că reclamantul

și-a găsit cu greu un post de medic la Spitalul din localitatea T. după finalizarea

studiilor și că a întâmpinat dificultăți în dezvoltarea carierei profesionale, dar

și pe plan personal, ca urmare a statutului de fost condamnat politic, motiv pentru

care a părăsit țara și să s-a stabilit în F. unde și-a întemeiat o familie și unde

a profesat ca medic până la momentul pensionării.

S-a evocat, totodată,

că la momentul plecării din țară, apartamentul în care locuia a fost preluat de

stat, în aplicarea dispozițiilor decretului nr. 223/1974.

Prin decizia civilă

nr. 191/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant,

de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul D..

În motivarea deciziei,

instanța a reținut că nu poate primi critica comună, formulată de toți cei trei

apelanți, relativă la cuantificarea greșită a despăgubirii acordate reclamantului

pentru prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin hotărârea de condamnare penală.

Instanța de apel a reținut

că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 297 C. pen. constituie de drept condamnare

politică, caz în care nu sunt relevante declarațiile martorilor relative la lipsa

de intenție a reclamantului de a părăsi fraudulos teritoriul României.

În atare condiții, s-a

reținut că prima instanță nu era obligată să ia măsuri pentru obținerea sau, după

caz, pentru reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare

și să solicite punctul de vedere al A.F.D.P. din România, măsuri prevăzute de dispozițiile

art. 34 alin. (3) din lege, astfel cum eronat susține reprezentantul Parchetului.

Cum, prin aplicarea pedepsei

închisorii pentru această faptă, reclamantului i s-a cauzat, în mod necontestat,

un prejudiciu moral, instanța de apel, a reținut că în mod corect prima instanță

a statuat cu privire la necesitatea reparării acestui prejudiciu, reparație care

nu se constituie într-un mijloc de îmbogățire fără justă cauză, cum eronat susține

reprezentantul statului, cât timp dreptul la despăgubire este consacrat prin dispozițiile

art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Instanța de apel a reținut

și că, în operațiunea de cuantificare a despăgubirii, prima instanță a avut în vedere

că prin privarea de libertate în condițiile mai sus descrise, reclamantului i-au

fost vătămate onoarea, creditul moral și poziția sa în societate, valori care definesc

persoana umană și că despăgubirea acordată este rezonabilă, motiv pentru care nu

pot fi primite criticile formulate de acesta relative la cuantumul redus al despăgubirii

și nici cele formulate de ceilalți apelanți, relative la cuantumul mare al despăgubirii

acordate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantul T.B., pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanțe

și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În motivarea recursului,

reclamantul a reiterat împrejurările de fapt relative la condamnarea sa penală,

precum și prejudiciile morale suferite și a solicitat obligarea pârâtului la plata

unei despăgubiri în sumă de 100.000 euro, astfel cum a solicitat prin cererea de

chemare în judecată.

În motivarea recursului,

pârâtul susține că instanțele de fond au stabilit un cuantum exagerat de mare al

despăgubirii acordate reclamantului și că acestea au omis să administreze probe

pentru a se verifica dacă reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în baza

Decretului – lege nr. 118/1990, a O.U.G. nr. 214/1999 sau în cadrul procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 ori Legea nr. 247/2005.

Pârâtul susține că despăgubirea

morală acordată reclamantului este nejustificată și că ea reprezintă o modalitate

de îmbogățire fără justă cauză, cu mențiunea că „principala dovadă a faptului că

se face vinovat de săvârșirea faptei fiind că până la urmă a reușit să plece în

F. unde și-a desfășurat activitatea până la pensionare, așa cum plănuia în studenție”.

În motivarea recursului,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a susținut că se impune diminuarea

cuantumului despăgubirii acordate reclamantului, cât timp, astfel cum rezultă din

decizia emisă acestuia în cadrul procedurii prevăzute de decretul Lege nr. 118/1990,

perioada detenției i-a fost recunoscută ca vechime în muncă, cu mențiunea că se

impunea completarea probatoriului, cu relații de la D.P.M.O.S. D., cu privire la

drepturile efectiv acordate acestuia în baza decretului menționat.

Se susține, totodată,

că în cuantificarea despăgubirii se impunea a se avea în vedere doar durata privării

reclamantului de libertate – de la 30 septembrie 1959 până la 28 septembrie 1961,

nu și afirmațiile sale potrivit cărora nu a putut să-și întemeieze o familie în

țară și să acceadă în funcții de conducere, cu mențiunea că apartamentul din București

l-a folosit până la momentul plecării din țară, când a fost preluat de stat prin

decizia din 22 iulie 1980 a consiliului popular al municipiului București.

La termenul de judecată

din 22 iunie 2010, reclamantul a declarat că își retrage recursul declarat împotriva

deciziei Curții de Apel.

Analizând recursurile

declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în limita

criticilor care permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta este lipsită

de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru a fi incident acest

motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă

și reală a legii, anume ca soluția pronunțată să fie în contradicție cu legea și

înlăturarea unei astfel de contradicții să nu fie cu putință, în raport de fapte,

astfel cum acestea au fost stabilite de judecătorii fondului.

În speță, raportului de

despăgubire dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit acestor dispoziții

legale, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează, potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (2) din lege, și cele pronunțate pentru fapta prevăzută de art. 267

C. pen. din 1936, poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Potrivit dispozițiilor

legale menționate, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și

de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Or, reclamantul T.B.,

în mod necontestat, a suferit o condamnare definită de lege ca fiind de drept condamnare

cu caracter politic, prin sentința penală nr. 80 din 5 martie 1960 a Tribunalului

Militar București, motiv pentru care este îndreptățit să solicite și să obțină,

potrivit dispozițiilor legale menționate, acordarea unei despăgubiri morale.

În atare condiții, critica

formulată de pârâtul Statul Român, potrivit căreia reclamantul nu este îndreptățit

la o despăgubire morală, iar acordarea unei astfel de despăgubiri s-ar constitui

într-o îmbogățire fără justă cauză, întrucât intenția sa infracțională de a părăsi

țara s-ar fi concretizat în anii 1980, nu se constituie într-o critică de nelegalitate

la adresa hotărârii recurate, ci într-o critică adusă ipotezei normei de drept prevăzută

art. 5 și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care consacră acest drept la

despăgubire.

O astfel de critică, relativă

la lipsa de calitate a dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic dedus

judecății, nu întrunește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și nu poate face obiectul verificării instanțelor judecătorești, motiv

pentru care nu va fi analizată.

Cât privește critica privind

încălcarea de către instanțele de fond a unora din criteriilor legale de cuantificare

a despăgubirii, anume a celor relative la luarea în considerare a măsurilor reparatorii

acordate reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr.

214/1999, critică fundamentată pe omisiunea suplimentării probatoriilor, Înalta

Curte constată că nu este fondată.

Mai întâi că, potrivit

legii, stabilirea faptelor, astfel cum rezultă ele prin aprecierea actelor și dovezilor

administrate de părți, este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

În atare condiții, părțile

nu pot invoca pe calea recursului, în justificarea interesului desființării hotărârii

recurate, omisiunea lor de a fi solicitat completarea probatoriilor la judecata

în fond a litigiului și, cu atât mai puțin, omisiunea de se fi suplimentat probatorii

relative la unele împrejurări de fapt ale litigiului care nu pun în discuție o încălcarea

expresă a legii de către judecătorii fondului.

În speța supusă analizei,

considerentele hotărârilor de fond evidențiază împrejurările de fapt și criteriile

pe care judecătorii le-au avut în vedere în operațiunea de cuantificare a despăgubirii

și anume: durata mare a pedepsei închisorii aplicate reclamantului în raport cu

faptele imputate - acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei;

vârsta acestuia la momentul în care a intervenit privarea de libertate; regimul

de detenție dur, specific închisorilor comuniste în anii 1959 – 1961, precum și

consecințele negative pe care condamnarea penală le-a avut cu privire la reputația

și prestigiului de care reclamantul, funcție de vârsta și educația primită, se bucura

la momentul încarcerării și, respectiv, consecințele negative pe care un astfel

de statut – de condamnat politic, în mod firesc le-a generat cu privire dezvoltarea

sa profesională și socială în orânduirea comunistă, ulterior eliberării din detenție.

Totodată, se observă că

judecătorii fondului au avut în vedere și faptul că perioada detenției a fost recunoscută

ca vechime în muncă reclamantului, în acest sens fiind administrată de reclamant

proba cu înscrisuri, anume decizia nr. 3209/7804 din 1 octombrie 1999 emisă în procedura

Decretului – lege nr. 118/1990.

Cu privire la această

chestiune de fapt, relativă la primirea de către reclamant a altor măsuri reparatorii

în cadrul procedurilor instituite prin actele normative enumerate de art. 5

alin. (1) lit. a) din lege, se constată că părțile litigante nu au administrat alte

probatorii și, respectiv, că recurenții nu au contestat probele administrate de

reclamant.

În atare condiții, rezultă

că recurenții își fundamentează critica relativă la acordarea unor măsuri reparatorii

reclamantului în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999,

ori în temeiul altor legi de reparație, enumerate de recurenți fiind Legea nr. 10/2001

și Legea nr. 247/2005, pe o posibilitate și nu pe un fapt dovedit, caz în care această

critică nu este de natură să pună în discuție o încălcare voită de către judecătorii

fondului a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De altminteri, se constată

că recurenții, prin intermediul recursului, exprimă această critică în termeni generali,

rezumându-se să evoce conținutul normei de drept, fără vreo argumentare relativă

la situația de fapt stabilită la judecata în fond a cauzei și fără a propune vreo

dovadă în sprijinul afirmațiilor formulate.

Ca atare, cum judecătorii

fondului, funcție de împrejurările de fapt dovedite de părțile litigante prin probatoriile

administrate, au respectat criteriile general valabile pentru efectuarea operațiuni

de cuantificare a despăgubirii morale acordate reclamantului, inclusiv, cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, critica formulată de

recurenți privind lipsa și a altor probatorii, pe care ar fi omis să le propună

și a căror pertinență nu a fost analizată la judecata în fond, nu poate fi primită.

Așa fiind, pentru considerentele

de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății

se dovedesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de reclamantul T.B. împotriva deciziei nr. 99 din

11 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. D. și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.