ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6434/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6434/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 796 din 6 mai 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantului S.M. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe

care l-a obligat, la plata către reclamant, a sumei de 250.000 euro cu titlul de

despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost cercetat și anchetat de

organele de securitate pe motivul că avea intenția să treacă fraudulos

frontiera de stat a României, în Serbia, fiind arestat pe acest motiv, iar pe

perioada arestului, a fost bătut și maltratat într-un mod inuman, pus să

recunoască fapte pe care nu le comisese și să facă cele mai groaznice corvezi,

deși avea numai 17 ani.

A urmat condamnarea,

recursul și apoi executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani,

reclamantul fiind închis în diverse penitenciare, iar după eliberarea din

penitenciar, în 28 mai 1963, când s-a întors în comuna natală, a fost verificat

zi și noapte dacă era acasă și cu ce persoane vorbea, ajungând ca toți vecinii

și chiar rudele să fugă de el, devenind paria societății și fiind în

imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă.

De asemenea, din

cauza trecutului său, reclamantului i-a fost restricționat accesul la învățământ.

Conform Sentinței penale

nr. 212 din 15 iulie 1958, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe S.M., la

5 ani închisoare corecțională, pentru tentativă de trecere frauduloasă a

frontierei de stat, făcând aplicațiunea art. 209 Teza II lit. b) C. pen. (fila

12 dosar), aceasta reprezentând o condamnare cu caracter politic, ce atrage incidența

Legii nr. 221/2009.

Prima instanță a mai

reținut că, în aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în

vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății,

precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social,

profesional și familial, sens în care a constatat că reclamantul a fost

împiedicat să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzator așteptărilor lui.

Privarea de libertate

pe nedrept a condus la creearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i

afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața

familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. și art.

48 alin. (3) din Constituție, instanța de fond a constatat că se impune

repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce presupune, în

principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul

repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, tribunalul a apreciat că în materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de

echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu

caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

Satisfacția

echitabilă pretinsă, cuprinde, în speță, două componente: reparația daunelor

materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând

fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare,

situație față de care tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei

despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea cuantumului,

tribunalul a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și

inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și, pe de altă

parte, în concret, a ținut seama de personalitatea lui S.M., care la data

arestării era minor, având 17 ani.

A fost avută în

vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte,

acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a

fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a

obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, cererea fiind

admisă pentru suma de 250.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, arătând că reclamantul nu și-a dovedit prejudiciul pentru a fi îndreptățit

la acordarea de despăgubiri într-un cuantum așa de mare cum a fost stabilit de

instanța de fond, cu atât mai mult cu cât el însuși a recunoscut că a fost și

beneficiarul indemnizației prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, așa încât,

suma menționată în sentință reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a

acestuia.

S-a mai criticat

sentința tribunalului și pentru aceea că la stabilirea despăgubirilor nu s-au avut

în vedere criteriile echității și proporționalității, fiind depășite limitele

unei reparații rezonabile.

Prin decizia civilă nr.

342/ A din 12 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

în parte apelul pârâtului, în sensul redozării cuantumului daunelor morale

acordate reclamantului la suma de 10.000 euro.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că reclamantul, ca persoană supusă

în mod direct consecințelor condamnării penale pentru o infracțiune pe care

Legea nr. 221/2009 o consideră în mod expres ca având caracter politic, se

califică fără îndoială ca subiect îndreptățit la reparațiile materiale acordate

prin această lege, indiferent de faptul că a mai beneficiat și de alte măsuri

reparatorii, astfel încât solicitarea pârâtului, de respingere a acțiunii, nu

poate fi primită.

Cuantumul

despăgubirilor acordate acestuia trebuie să facă însă obiectul unei

redimensionări, întrucât prin dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 care a modificat

Legea nr. 221/2009 - și care se aplică și cauzelor în curs de judecată în care

nu au fost pronunțate hotărâri definitive (cum este și cea de față) –

persoanele supuse direct măsurii condamnării cu caracter politic sunt

îndreptățite la despăgubiri în cuantum maxim de 10.000 euro, prin echivalent în

lei la data executării.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs atât reclamantul S.M., cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a arătat

că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 la care s-a raportat instanța de apel în

redimensionarea cuantumului daunelor morale sunt inaplicabile în cauză, fiind

declarate neconstituționale, iar suma de 10.000 euro nu reprezintă o

satisfacție echitabilă față de prejudiciul suferit.

Reclamantul a mai

arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009

sunt stabilite de instanța de judecată pe baza probelor administrate și a

cazurilor concrete constatate, și nu constituie, pentru persoana îndreptățită,

o îmbogățire fără justă cauză, ci o reparație simbolică a prejudiciului creat

prin condamnarea cu caracter politic la care se referă actul normativ de

reparație, astfel încât, acordarea acestora are o cauză legală și justificată.

Pârâtul a arătat că

decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în

sensul că suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale, acordată de instanța

de judecată reclamantului, este nejustificata în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Pârâtul a mai arătat

că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu

pot fi evaluate în bani, existand doar criterii generale lăsate la aprecierea

instanței, în funcție de cazul concret dedus judecății.

În cuantificarea

daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină cont de criteriul

echității, sumele acordate cu acest titlu urmând a se constitui într-o

reparație rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit,

fiind necesar ca cel care pretinde daunele morale, să arate un minim de

argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale

nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu, ceea

ce în cauză nu s-a realizat.

Ambele recursuri sunt

nefondate, potrivit celor ce succed.

Pe baza probatoriilor

administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța

de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului în raport de

suferințele fizice și psihice încercate în perioada detenției, însă și de repercusiunile

pe care această măsură cu caracter politic le-au avut asupra statutului social,

familial și profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul

soluționării căii de atac (art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009).

Criteriile astfel aplicate

pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G.

nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în

doctrină și jurisprudență în materia

daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și

proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive

pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar

cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil,

prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și

implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de

suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor

statului, respectiv, condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de

libertate de 5 ani, executată integral, de importanța valorilor lezate, măsura

în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție

echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții

Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de

reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului.

Cuantumul concret al

despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze

soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor

cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare

să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține

cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii

prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia

recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul

pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Înalta Curte constată

a fi nefondat și recursul promovat de reclamant, prin motivele de recurs

susținându-se aplicarea efectelor Deciziei nr. 1354/2010 a Curții

Constituționale, decizie prin care dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 de modificare și completare a dispozițiilor Legii nr. 221/2010 au

fost declarate neconstituționale.

Asupra acestor

critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum menționata

decizie a instanței de contencios constituțional a fost adoptată la data de 20

octombrie 2010, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

(dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior),

iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 12 octombrie 2010,

incidența acesteia nu poate fi reținută în cauză; în plus, concomitent cu

Decizia nr. 1354/2010 au fost publicate și Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 adoptate

de Curtea Constituțională prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale, ceea ce anihilează efectul

Deciziei nr. 1354/2010, întrucât temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată a fost înlăturat din ordinea juridică internă.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul S.M. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 342/ A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2011.