ÎCCJ, decizie (scj.ro #82768)

Delict

și cvasi-delict.Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Art.1000 alin.3 și 4 din Codul civil

Comitentul răspunde de prejudiciul

cauzat de prepusul său, în funcția ce i s-a încredințat , numai dacă în

persoana prepusului sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie

prevăzută de art.998 și art.999 Cod civil, victima trebuind să facă dovada

existenței prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și a vinei prepusului în

comiterea faptei ilicite.

Secția civilă, decizia nr.3649 din 15 octombrie 2002

Reclamantul

L.M.R. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naționale, în calitate de

comitent și UM 01057 Mihai Bravu, în calitate de prepus, solicitând despăgubiri

în valoare de un miliard de lei pentru suferințele fizice și morale. Motivându-și

cererea în fapt, reclamantul a susținut că, fiind militar în termen la UM 01057

Mihai Bravu, a fost atacat de așa zișii teroriști, rănit și ulterior operat,

rămânând cu sechele pe toată viața; că, demersurile sale în vederea obținerii

titlului de revoluționar al Revoluției Române din Decembrie 1989 n-au primit un

răspuns favorabil.

Tribunalul

București – Secția a III a civilă, prin sentința civilă nr.494 din 7 mai 2001,

a respins ca neântemeiată acțiunea pentru că nu sunt întrunite condițiile răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Curtea

de Apel București – Secția a III a civilă, prin decizia nr.574 A din 6

decembrie 2001, a respins ca nefondat apelul reținând că, atâta timp cât însuși

reclamantul a arătat că nu îl cunoaște pe  făptuitorul care i-a produs

prejudiciul, nu poate fi angajată răspunderea comitentului.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul susținând că: s-au

considerat greșit ca nedovedite despăgubirile morale, care sunt incluse în

cadrul general al despăgubirilor civile, că ele nu trebuie dovedite, rămânând

în mod obiectiv la aprecierea judecătorului; că, în mod greșit s-a reținut, de

către instanță, că  nu a dovedit elementele răspunderii civile, raportul

de cauzalitate și existența culpei, în cauză existând atât răspunderea

comitentului cât și răspunderea prepusului care nu a luat toate măsurile impuse

de regulamentele militare pentru paza și protecția unității.

Recursul

nu este fondat.

Prin

acțiunea sa, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri în

valoare de un miliard de lei, pentru suferințele fizice și morale, invocându-se

în drept  art.1000 alin.3 și alin.4 Cod civil; în conformitate cu aceste

prevederi, comitentul răspunde  de prejudiciul cauzat de prepusul său, în

funcția ce i s-a încredințat, numai dacă  în persoana prepusului sunt

întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art.998 și

art.999 Cod civil, victima prejudiciului trebuind să facă dovada existenței

prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu (elemente obiective ale răspunderii) precum

și a  vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Totodată,

răspunderea comitentului este angajată numai în condițiile existenței unei

legături vădite între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui

raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției

încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Potrivit

susținerilor reclamantului, existența vinei prepusului în comiterea faptei

ilicite rezidă în aceea că, în cadrul unității militare, comandantul ar fi

trebuit să ia toate măsurile necesare pentru paza perimetrului acesteia, astfel

încât reclamantul să nu fie rănit prin împușcare. Cu privire la acest aspect

este de reținut că rănirea reclamantului s-a produs cu ocazia Revoluției Române

din decembrie 1989, în împrejurări caracterizate de o imposibilitate obiectivă

de a prevedea intervenția și evoluția unor factori întâmplători și

imprevizibili, motiv pentru care chiar afirmațiile reclamantului se circumscriu

unui cadru generic, acesta neprecizând care anume măsuri s-ar fi impus a fi

luate în aceste condiții și nu au fost luate.

Instanțele

de fond și de apel au soluționat cauza în temeiul art.1000 alin.3 Cod civil și

nu în considerarea calității de luptător în revoluție a reclamantului, cum

eronat susține acesta, reținând că, în raport de probatoriul administrat, nu

sunt întrunite cumulativ condițiile pentru ca în sarcina pârâtului Ministerului

Apărării Naționale să subziste obligația de a garanta despăgubirile materiale

și morale solicitate de reclamant pentru leziunile suferite în timp ce se afla

în misiune de santinelă în cadrul UM 01507 Mihai Bravu. Astfel, în mod corect a

fost respinsă acțiunea reclamantului întemeiată în drept pe textul de lege mai

sus menționat și având ca obiect  pretenții reprezentând atât daune

materiale cât și daune morale. Critica reclamantului în sensul că daunele

morale nu trebuie dovedite ar fi avut relevanță doar în situația în care

instanțele ar fi apreciat că în speță își găsește aplicare art.1000 alin.3 Cod

civil, lucru care nu s-a întâmplat.

Față

de considerentele menționate, recursul  a fost respins ca nefondat.