ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2809/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La data de 2 iunie 2000, reclamanții M.M. și M.D.

au chemat în judecată pe pârâții S.T., T.R., T.F. și Ministerul de Interne,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora în

solidar la plata sumelor de 90 milioane lei, către M.M. și respectiv 110 milioane

lei către M.D., reprezentând despăgubiri civile pentru daunele materiale și

morale pricinuite ca urmare a arestărilor abuzive din decembrie 1989.

Reclamanții au mai solicitat reactualizarea

acestor sume, conform ratei inflației, pentru perioada dintre momentul chemării

în judecată și data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

urmare participării lor la acțiunile protestatare declanșate în 16 decembrie

1989 la Timișoara, împotriva regimului totalitar, au fost arestați abuziv,

anchetați și bătuți, depunând în acest sens mai multe acte, certificate

medico-legale, copii de pe hotărâri judecătorești, ce atestă detențiunea

ilegală și traumele fizice și psihice suferite.

Pârâtul T.R. a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea acțiunii, arătând că din suma totală solicitată ca

despăgubiri civile, nu este individualizată suma ce ar reprezenta daunele

morale, iar, pe de altă parte dreptul la acțiune este prescris, având în vedere

că între data pretinsei fapte cauzatoare de prejudicii și data introducerii

acțiunii au trecut mai mult de 3 ani, fără ca acest curs al prescripției să fie

întrerupt.

În întâmpinarea formulată, pârâtul S.T. a arătat

că nu există nici un raport de cauzalitate între activitatea desfășurată de el

(în calitate de șef al fostei Securități a Județului Timiș) și fapta cauzatoare

de prejudicii, întrucât în funcția pe care o deținea nu era îndreptățit să

emită mandate de arestare sau să efectueze acte de cercetare sau anchetă

penală.

Ministerul de Interne a formulat la rândul său

întâmpinare, invocând excepția netimbrării acțiunii și excepția prescripției

dreptului la acțiune. Pârâtul a mai invocat și lipsa calității procesuale

pasive întrucât, potrivit art. 1 din Decretul nr. 4/1989 Departamentul Securității

Statului, împreună cu activul și pasivul acestuia, a trecut în componența

Ministerului Apărării Naționale.

Ulterior, la 13 iunie 2001, reclamantul M.M.R. și-a

precizat acțiunea, în sensul că solicită despăgubiri civile în valoare totală

de 369.570.528 lei, din care, 279.570.528 lei reprezentând despăgubiri

materiale (echivalentul salariului pe 1 an) și 90.000.000 lei, daune morale.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul

Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 77/P.I. din 22 februarie 2001, a anulat

acțiunea ca netimbrată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a

reținut că art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 nu se aplică în cauză

întrucât, față de cei doi reclamanți nu au fost luate, în perioada invocată,

măsuri preventive pe nedrept, nefiind emise în privința lor mandate de arestare

sau ordonanțe de reținere, neexistând de asemenea hotărâri judecătorești

irevocabile care să fi dispus punerea lor în libertate, pentru a putea fi

astfel incidente în speță dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin

decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2002, a anulat hotărârea apelată și evocând

fondul a admis acțiunea formulată de M.M. și M.D. împotriva pârâtului S.T., pe

care l-a obligat să plătească reclamantului M.Ms., 279.570.528 lei despăgubiri

pentru prejudiciul material, 90.000.000 lei, pentru prejudiciul moral și

6.157.881 lei cheltuieli de judecată, iar reclamantului M.D. sumele de 110.000.000

lei despăgubiri și 85.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de

Apel Timișoara a reținut că acțiunea promovată de reclamanți este scutită de

plata taxei de timbru, în conformitate cu art. 15 lit. g) din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 146/1997, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data când reclamanții

au cunoscut atât paguba cât și pe cei răspunzători, respectiv după pronunțarea

hotărârii de condamnare a acestora, la 6 iunie 1997, dată în raport de care

înregistrarea acțiunii (la 2 iunie 2000) a avut loc în cadrul termenului de

prescripție.

Evocând fondul cauzei, instanța a reținut că

reclamanții au suferit traume fizice și psihice, determinate de arestarea lor,

cuprinsă între 16-20 decembrie 1989, în ce-l privește pe reclamantul M.D. și

16-22 decembrie 1989, în ce-l privește pe reclamantul M.Ms.

În ceea ce privește vinovăția pârâților,

instanța a apreciat că numai pârâtul S.T. poate răspunde în temeiul art.998 C.

civ., întrucât doar vinovăția acestuia a fost stabilită în procesul penal, în

vreme ce pârâții T.R. și T.F. au fost achitați în temeiul art. 10 lit. d) C.

proc. pen., apreciindu-se că faptele săvârșite de ei nu întrunesc condițiile

infracțiunii de omor deosebit de grav.

Or, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile sub aspectul existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia.

În ceea ce-l privește pe pârâtul Ministerul de

Interne, Curtea a apreciat că nici acesta nu poate fi obligat să răspundă în

solidar, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece deși Securitatea

Statului era o structură integrată Ministerului de Interne, ea avea o conducere

proprie și o organizare separată, Ministerul de Interne neavând asupra

pârâților o putere de direcție, control și supraveghere, specifică raportului

dintre comitent și prepus.

Împotriva deciziei dată în apel au declarat

recurs reclamanții M.D. și M.M.R. precum și pârâtul S.T.

Reclamanții, invocând motivul de casare prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susțin că instanța de apel, interpretând

greșit actele deduse judecății au înlăturat fără temei legal răspunderea

Ministerului de Interne care, la data săvârșirii faptei cauzatoare de

prejudicii, avea în componența sa organizatorică și funcțională Departamentul

Securității Statului (al cărui angajat era pârâtul S.T.) și exercita asupra

subordonaților săi supravegherea, îndrumarea și controlul, fiind întrunite

astfel cerințele art. 1000 alin. (3) C. civ., ce reglementează răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului.

În recursul său, pârâtul S.T., invocând motivele

de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susține că decizia

instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii și este dată cu

aplicarea și interpretarea greșită a legii, după cum urmează:

- întrucât reclamanții au învestit instanța cu o

acțiune civilă în despăgubiri ca urmare a comiterii unei infracțiuni, numai

statul, prin Ministerul Finanțelor, avea legitimare procesuală pasivă, în

raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și ale art. 2 alin. (1) pct.1 lit.

i) C. proc. civ.

- acțiunea este prescrisă, în cauză fiind

aplicabile dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care stabilesc că

aceasta poate fi pornită în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a

hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală.

- în cauză nu este dovedită temeinicia

pretențiilor formulate și nici condițiile cumulativ impuse de dispozițiile art.

998 C. civ., nefăcându-se dovada existenței unui prejudiciu cert și a legăturii

de cauzalitate dintre acesta și vinovăția pârâtului

- nu s-au administrat probe din care să rezulte

veniturile pe care le-ar fi putut realiza reclamantul M.M.R., în perioada

anterioară angajării, pentru a se putea determina cu exactitate cuantumul

prejudiciului material suferit.

- sub aspectul daunelor morale stabilite în

favoarea reclamanților nu sunt relevate criteriile de stabilire și cuantificare

a acestora, ele fiind fixate într-un mod arbitrar.

- în mod greșit s-a apreciat asupra înlăturării

răspunderii Ministerului de Interne, în condițiile în care, potrivit Decretului

nr. 121/1978, Departamentul Securității Statului era integrat acestuia, ca

atare Ministerul de Interne fiind răspunzător în temeiul art. 1003 C. civ., în

calitate de parte responsabilă civilmente.

Recursurile urmează a fi admise, pentru

considerentele ce succed:

Asupra recursului declarat de reclamanții M.M.R.

și M.D.:

Potrivit dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C.

civ., comitenții răspund pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor, în

funcțiile ce li s-au încredințat.

Existența unui raport de subordonare, a unei

dependențe funcționale a prepusului față de comitent este definitorie pentru

existența unui raport de prepușenie, căci prepusul acționează ca un adevărat

mandatar al comitentului, fapta sa ilicită fiind fapta comitentului însuși.

Răspunderea comitentului trebuie să funcționeze

în toate cazurile în care săvârșirea faptei ilicite nu ar fi fost cu putință

dacă nu s-ar fi încredințat prepusului funcția respectivă, fiind fără

însemnătate împrejurarea că faptele păgubitoare nu corespund exercițiului

normal al funcției, ci constituie un exercițiu abuziv al ei, răspunderea

comitentului fiind fundamentată pe ideea culpei in eligendo (culpa în alegerea

prepusului) sau culpei in vigilando (culpa în supraveghere).

Este esențială determinarea exactă a persoanei

(fizice sau juridice) în interesul căreia s-a desfășurat activitatea și care,

la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii avea autoritatea

de a da instrucțiuni și directive celui ce îndeplinea atribuțiile încredințate,

de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în exercitarea

acestor atribuții.

În cauză, este de necontestat că prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 69/1978, Departamentul Securității Statului a fost

înființat ca parte integrantă a Ministerului de Interne, fiind condus de un

ministru secretar de stat, subordonat ministrului de interne.

Potrivit Decretului nr. 121/1978, Ministerul de

Interne avea în structura sa organizatorică, pe lângă miliție, pompieri etc. și

Departamentul Securității Statului care beneficia de o conducere colectivă a

activității sale operative, comanda la vârf, aparținând ministrului de interne.

Or, pârâtul S.T. era angajat al acestui

minister, șef al securității județului Timiș, calitate în care a contribuit, ca

factor local de decizie, la arestarea nelegală a unui număr de 200 de persoane,

așa cum s-a reținut prin decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 a Curții Supreme de Justiție,

completul de 9 judecători.

Ca atare, odată cu stabilirea raportului de

prepușenie, față de victima prejudiciului trebuia instituită o răspundere

solidară a comitentului împreună cu prepusul, solidaritate dedusă din art. 1003

C. civ., potrivit căruia când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai

multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire.

Răspunderea in solidum a Ministerului de Interne

trebuie însă analizată și din perspectiva unor acte normative ulterioare,

respectiv Decretul nr. 4/1989, publicat în M. Of. nr. 5 din 27 decembrie 1989,

prin care Departamentul Securității Statului a fost trecut în componența

Ministerului Apărării Naționale (care a preluat, odată cu structura și bugetul,

personalul, armamentul, tehnica din dotare, fondurile fixe, activul și pasivul

din țară și străinătate) precum și Decretul nr. 33/1989, publicat în M. Of. nr.

87 din 31 decembrie 1989, prin care Departamentul Securității Statului a fost

desființat.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul S.T.:

Este întemeiată critica referitoare la

necesitatea răspunderii în solidar a comitentului pentru fapta cauzatoare de

prejudiciu a prepusului aflat sub directul său control, îndrumare și

supraveghere, pentru motivele mai sus expuse, precum și critica vizând greșita

stabilire a cuantumului prejudiciului material suferit de reclamantul M.M.R.

Astfel, una din pretențiile reclamantului M.M.R., care face obiectul prezentei

judecăți o reprezintă acordarea de despăgubiri civile reprezentând salariul pe

care acesta l-ar fi încasat dacă, în urma traumelor fizice și psihice suferite,

nu ar fi pierdut anul universitar 1989-1990 și nu ar fi fost nevoit astfel, să

amâne cu un an data încadrării sale în muncă.

În considerentele hotărârii atacate, s-a reținut

că prejudiciul material suferit de acest reclamant este de 279.570.528 lei,

reprezentând valoarea salariului nerealizat în decursul unui an calendaristic,

fără a se administra însă probe concludente din care să rezulte întinderea

certă a pagubei.

Mai mult, la stabilirea cuantumului daunelor

materiale, instanța, fără temei legal, a luat în calcul veniturile realizate de

reclamant la nivelul anului 2000 (când a fost introdusă acțiunea) și nu

salariul aferent anului 1993, când reclamantul M.Ms., potrivit actelor

prezentate în cauză, și-a încheiat studiile universitare.

Un alt criteriu, de care instanța de trimitere

urmează să țină seama cu prilejul calculării cuantumului daunelor materiale,

este cel al veniturilor pe care reclamantul M.M.R. le-ar fi putut realiza la

nivelul anilor 1993-1994, conform specializării sale (din foaia matricolă

depusă la dosar fond rezultă că reclamantul a absolvit cursurile facultății de

mecanică, specializarea - tehnologia construcțiilor de mașini) o altă

modalitate de calcul, fiind arbitrară.

Celelalte susțineri ale recurentului S.T. sunt

nefondate.

Astfel art. 504 C. proc. pen., reglementează

obligația de plată a daunelor de către stat, doar în cazul erorilor judiciare

săvârșite în procesele penale, textul găsindu-și corespondent și în

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție.

Or, împotriva reclamanților nu s-au emis mandate

de arestare sau ordonanțe de reținere, neexistând pronunțată, în persoana

acestora, vreo hotărâre judecătorească, în materie penală, care să dispună

asupra nevinovăției sau punerii lor în libertate.

Ca atare, în mod corect instanțele au analizat

răspunderea părților în raport de dispozițiile art. 998 C. civ. și a

principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală, acesta fiind

de altfel temeiul de drept al acțiunii, invocat de reclamanți.

Odată stabilit cadrul procesual, circumscris

dispozițiilor art. 998 C. civ., nu mai subzistă nici critica referitoare la

prescrierea acțiunii - în raport de dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea fiind supusă termenului general de prescripție stabilit prin

dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, în speță, Curtea Supremă de Justiție,

completul de 9 judecători, a pronunțat o hotărâre irevocabilă asupra vinovăției

celor inculpați în dosarul având ca obiect evenimentele petrecute la Timișoara

în 16-17 decembrie 1989 (inclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul S.T.) la 6

iunie 1997 (decizia nr. 31/1997), acțiunea de față fiind introdusă în termen,

la 2 iunie 2000.

Referitor la cuantumul daunelor morale, Curtea

reține că acestea au fost corect stabilite, ele fiind suficiente pentru acoperirea

prejudiciului, ținându-se seama de durata reținerii nelegale și implicațiile

fizice, morale, psihice și profesionale asupra persoanei.

Astfel, se apreciază că sumele stabilite sunt de

natură să ofere reclamanților acea satisfacție cu caracter compensatoriu în așa

fel ca, dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă nu

integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul

suferit.

Față de cele ce preced, urmează a se admite

ambele recursuri și a se casa decizia atacată numai în partea privind evocarea

fondului, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Se vor menține dispozițiile deciziei atacate privind admiterea apelului și

anularea sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de reclamanții M.M.

și M.D. și de pârâtul S.T. împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2002 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează numai în partea

privind evocarea fondului și trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect

aceleiași instanțe.

Menține dispozițiile deciziei atacate privind

admiterea apelului și anularea sentinței civile nr. 77/PI din 22 februarie 2001

a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 aprilie 2004.