ÎCCJ, decizie (scj.ro #81666)

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Administrației și Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Index alfabetic : răspundere civilă delictuală - prepus - comitent - faptă ilicită - despăgubiri C.civ., art. 1000 alin. (3) *Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de comitenți a Ministerului Apărării Naționale, și Ministerului Administrației și Internelor, pentru faptele prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989, este necesar a fi administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la deces a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai M.Ap.N și M.A.I., instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen.

Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcții ci o îndatorire constituțională, întrucât îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voință, ci, era obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi considerați prepuși, în cazuri excepționale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unității ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuși . Din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reține calitatea de comitent a unei instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii ai M.Ap.N. sau M.A.I., în condițiile în care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmați. Secția I civilă, decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013 Prin sentința civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunțată de Tribunalului București, Secția a III-a civilă s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României. S-a admis în parte acțiunea reclamantei V.I.

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul Român de Informații și Guvernul României și în consecință au fost obligați pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale. S-a respins acțiunea împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Referitor la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Serviciului Român de Informații, prin hotărârile din primul ciclu procesual s-a reținut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză nu au existat critici cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a SRI, criticile referindu-se la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne și la celelalte excepții, lipsa capacității de folosință a guvernului și a prescripției dreptului la acțiune.

În consecință, soluționarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate. Pe fond, s-a reținut că din relațiile primite de la Consiliul de Studiere a Arhivelor Securității, reprezentând un extras dintr-un document, aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu 22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane și 266 au în vedere rănirea în diferite circumstanțe. În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat forțe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit forțe ale Ministerului Apărării Naționale, forțe ale Ministerului de Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat la TVR sau care au venit înarmați din alte zone.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că acesta a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii (raport medico - legal din 15.02.1990). Referitor la paza și apărarea sediului Televiziunii Române în luna decembrie era arondată o subunitate aparținând U.M. xxx6 București. Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităților militare, drept rezerva, un pluton aparținând UM xxx3 București. În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul efectiv de militari în termen au predat armamentul și muniția la corpul de gardă.

După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată cu sosirea grupurilor de manifestanți. La apărarea sediului televiziunii și a zonei din împrejurimea televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forțe aparținând Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice, precum și civili înarmați. Instanța a arătat că ceea ce interesează în speță, este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, și care avea autoritatea de a da instrucțiuni și directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma și controla activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredințate. Până la data pronunțării sentinței nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparținut cei care au tras în persoanele aflate în Piața Universității în data de 21.12.1989.

Notorietatea anterioară menționată face ca indicarea în calitate de pârâți a Ministerului de Interne și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei, argument pentru care instanța a reținut că acești pârâți justifică calitatea procesual pasivă.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art.1000 alin.(3) C.civ., s-a arătat că existența raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care se stabilește de instanță pe baza probelor administrate, respectiv declarația martorului audiat în fața instanței de fond în primul ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din care rezultă modul defectuos de gestionare a situației de către MApN și M.I., coroborat cu aspectele reținute în rezoluția dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la 31.10.1995 privind existența erorii de fapt, precum și pentru aspectele reținute de hotărârea CEDO privind Asociația 21 Decembrie din 24.06.2011. Instanța a arătat că deși cele două pârâte - MApN și M.I.

- au invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condițiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți, a arătat instanța de fond, aceștia au fost obligați în solidar, urmând ca apoi să se regreseze împotriva prepusului. În ce privește cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor stabili având în vedere principiul echității. Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizației, numai orientativ și nu exact, pe lângă acesta, trebuie avut în vedere criteriul echității. Judecând în echitate instanța de fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor. În motivarea cererii de apel reclamanta a susținut următoarele critici: Prin primul motiv s-a arătat că instanța de fond a arătat că va ține seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a obliga la despăgubiri atât de mici față de prejudiciul cauzat. S-a arătat că pârâților le revenea obligația de asigurare a securității cetățeanului și apărarea țării, vinovăția și răspunderea lor fiind cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligații, astfel că nu se justifica o sumă atât de mică, în condițiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de 500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.

S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea, reclamanta să dobândească alte satisfacții, cuantumul acordat neacoperind integral prejudiciul moral suferit. În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naționale a susținut următoarele critici: Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive. În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că prejudiciul i-a fost cauzat de prepuși ai acestui minister și nici care sunt acei prepuși, situație în care nu erau întrunite condițiile art.1000 alin.(3) C.civ. S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei.

Din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei cauzatoare de prejudiciu erau angajați al Ministerului Apărării Naționale. Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanța a interpretat greșit dispozițiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probațiunii, reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăția pârâților și nici condițiile atragerii răspunderii civile delictuale. S-a mai arătat că hotărârea instanței de fond se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii. În sentință se reține că nu au fost identificați cei care au tras în Piața Universității la 21.12.1989, că pârâții ar fi invocat faptul că nici un prepus al său nu a tras în Piața Universității la 21.12.1989, acțiune care vine în contradicție cu afirmația potrivit cu care fiul reclamantei a fost împușcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.

În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a susținut următoarele critici: Prin primul motiv de apel s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive. În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata - reclamantă a invocat față de Ministerul Administrației și Internelor dispozițiile art.1000 alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanța de fond nu a indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu atribuții de conducere, nu a indicat ce atribuții aveau fiecare și modalitatea exercitării lor, precum și actele administrative interne ale persoanei juridice.

Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate reține răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie. În ce privește răspunderea pentru fapta prepusului s-a susținut că nu s-a dovedit calitatea de prepus și implicit calitatea de comitent, reclamanta fiind ținută să dovedească raportul de prepușenie dar și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în funcțiile încredințate de comitent. În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi și nu a fost în măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus. S-a mai arătat că instanța a reținut că fiul intimatei - reclamante a fost împușcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii și că este de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliția și securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.

Apelanta a arătat că însăși instanța de fond a reținut că la evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unități economice și foarte multe persoane civile și că, din cercetările efectuate, nu s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei. Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acțiunea civilă a intimatei reclamante, și deci nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile patrimoniale, cât și a celor două condiții speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin rezoluția din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu s-au identificat persoanele săvârșite de uciderea fiului intimatei reclamante.

În concluzie, s-a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesual pasive. Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că instanța de fond nu a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare. S-a arătat de apelantul pârât că, față de data la care s-a produs evenimentul, acțiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani, termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acțiune fiind prescris chiar și în situația în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluția din 31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii. În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că nu au fost identificate persoanele care au tras în manifestanți aflați în Piața Universității la 21.12.1989 și că este suficientă notorietatea implicării pârâților în evenimentele din acea perioadă pentru a se reține calitatea procesual pasivă. S-a arătat că această afirmație vine în contradicție cu afirmația potrivit cu care fiul reclamantei a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii. Apelanta a arătat că nu s-au administrat probe din care să rezulte faptul că împușcarea fiului intimatei reclamante s-a săvârșit de persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale.

Întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi desfășurat acțiuni care au condus la decesul fiului reclamantei, în absența unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia, iar într-o asemenea situație răspunderea nu aparține decât statului. Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I.

și apelanții-pârâti Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul București . Curtea de Apel a reținut următoarele: În ce privește motivele de apel ale reclamantei: Critica potrivit cu care instanța a susținut că judecă în echitate fără să arate în ce constă echitatea în condițiile în care ar fi acordat despăgubiri mici față de prejudiciul cauzat, moartea fiului reclamantei, a fost respinsă, pentru că termenul echitate este utilizat ca sinonim cu alți termeni, dreptate, egalitate, comportare bazate pe respectarea drepturilor unei alte persoane.

În speță instanța a utilizat termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul constând în suferințele sufletești pe care le-a trăit ca urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei nu poate fi considerată o sumă mică în ce privește suferințele sufletești ale reclamantei care nu se confundă cu decesul fiului. Referitor la susținerea potrivit cu care în cauzele penale se acordă sume de 500.000 euro, în condițiile în care pârâții aveau obligația de a asigura securitatea cetățeanului și apărarea țării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului efectiv și această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă în sensul că în situații identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de 500.000 euro.

Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu poate fi primită de instanță pentru că despăgubirile nu se acordă pentru decesul fiului reclamantei, ci pentru suferințele reclamantei produse de decesul fiului. La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei de 500.000 lei. Instanța a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-­și procure satisfacții cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea durerii sufletești suferite. Suma acordată este un preț al durerii și nu un preț al unor plăceri dorite de reclamantă. În ce privește criticile din apelul Ministerului Apărării Naționale.

Referitor la critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepușii apelantei pârâte situație în care nu ar fi întrunite dispozițiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reținut că aceasta nu este fondată, pentru argumentele: Din depoziția martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin împușcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituții.

Din sentința apelată, rezultă că s-a reținut de către instanța de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza și apărarea sediului Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparținând UM xxx6 București. Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparținând UM xxx3 București. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de grupuri de manifestanți în curtea TVR. În sentința apelată, instanța a arătat că la sediul TVR și în împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unități cu militari, cu scopul de a apăra sediul și zonele din împrejur. Toate aceste subunități, cu militari ce reprezintă prepuși ai apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din împrejurimea TVR și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanți în curtea TVR și pe acești manifestanți.

Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă că obligația de apărare a subunităților se întindea și asupra manifestanților, obligație ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greșita aplicare a dispozițiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probațiuni, și această critică este nefondată. În speță apelanta pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepții este dobândirea calității de reclamant al celui care invoca excepția - deci de reclamant al excepției lipsei calității procesual pasive.

În aceste condiții, obligația de a proba lipsa calității procesuale revenea titularului excepției invocate, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că titularul excepției nu a probat lipsa calității procesual pasive și deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu s-ar fi invocat excepția, atunci reclamanta avea obligația de a dovedi că pârâta avea obligația de apărare, obligație pe care nu ar fi îndeplinit-o și deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite. Referitor la susținerea potrivit cu care sentința s-a bazat pe confuzii și considerente contradictorii : Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost împușcat la 21.12.1989 precum și afirmația că pârâții ar fi invocat ca nici un prepus al său nu ar fi tras în Piața Universității în 21.12.1989 și că ar fi trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ.).

Reținerea datei de 21.12.1989 și a locației din Piața Universității sunt erori materiale și nu motive contradictorii. Pentru a fi motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmații care se exclud reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicției, reținerea locației din Piața Universității și a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmația potrivit cu care prepușii apelanți pârâți aveau obligația de a apăra TVR și zonele din împrejurimi. În ce privește criticile făcute de apelantul pârât Ministerul Administrației și Internelor : Critica potrivit cu care s-ar fi soluționat greșit excepția lipsei calității procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este nefondată.

Așa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind pretinsa greșită soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a Ministerului Apărării Naționale, de îndată ce pârâții au invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive, aceștia dobândesc calitatea de reclamant în excepția invocată, situație în care sarcina probațiuni revine titularului excepției. Sub acest aspect critica este nefondată. În ce privește obligația reclamantei de a proba identitatea persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din examinarea sentinței apelate rezultă că obligația de a indica care sunt organele de conducere, a fost considerată de către instanță excesivă și că ceea ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a desfășurat activitatea la momentul săvârșirii faptei.

Apoi s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparținând fostului Inspectorat General al Miliției au acționat în zona TVR. Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere la sediul și în împrejurimile TVR unități militare, subunități, forțe ale miliției. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unități ori subunități aparținând Ministerului Apărării Naționale ori a Ministerului de Interne, fără a se cunoaște (recunoaște) între ele, fără a ști misiunea pentru care se aflau acolo. Deasemenea este descrisă zona în care s-a acționat de către pârâtă, având în centru sediul Televiziunii - pentru care UM xxx6 București, xxx5 București, xx96 București, xxx0 București, care erau înarmate.

Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei elicoptere militare tip IAR, aparținând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a nimici forța vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la sol s-a ripostat cu armament automat. Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuși ai pârâtei care au avut obligația de a apăra zona. Rezultă că unitățile de miliție au fost înarmate și că au participat la apărarea zonei, obligație pe care nu au îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane și vătămare fizică a altora. Prezența unităților de miliție în zonă dovedește că în zona au existat prepuși ai apelantei - pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuși ai apelantei pârâte s-au aflat în zonă înarmați și că nu și-au îndeplinit obligația de a apăra zona și a menține ordinelor.

Referitor la critica potrivit cu care instanța de fond nu a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a fost dezvoltată este nefondată. Din sentința apelată rezultă că instanța de fond a reținut faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată în primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluționare a excepției, situație în care soluționarea excepției a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o. Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată. Ulterior s-a pronunțat sentința civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta V.I. Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară s-a admis apelul, s-a desființat sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare. Nu s-a dispus desființarea și a încheierii de ședință din 26.04.2005 prin care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs reclamanta. Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007 s-a admis apelul împotriva sentinței civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare. Rezultă că încheierea de ședință din 26.04.2005, nu a fost desființată și că în rejudecare instanța a fost ținută de soluția pronunțată, încheierea fiind interlocutorie.

Rezultă deci că instanțele s-au pronunțat chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior. În plus, se constată că atât din cererea de apel cât și din completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat și desființarea încheierii de ședință din 26.04.2005, situație în care nu se poate examina temeinicia sau legalitatea respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta și pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor. Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că instanța nu a avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile legale și jurisprudența pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său și care este reprezentat atât de suferința cauzată, în calitate de părinte cât și de lipsirea de ajutorul pe care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă. Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preț al suferinței dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacții compensatorii de natură să diminueze suferința. Ministerul Apărării Naționale a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au formulat următoarele argumente. În mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză, excepția lipsei calității sale procesuale pasive este nefondată, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a prejudiciului invocat, erau angajați ai Ministerului Apărării Naționale și nici a faptului că aceștia au săvârșit fapta în exercițiul funcției încredințate. Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C.civ. Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite a prepusului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici vinovăția - element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale. Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiții de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Pe lângă condițiile generale, menționate mai sus, și împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., două condiții speciale se cer a fi întrunite: a) existența raportului de prepușenie; b) prepușii să fi săvârșit fapta „în funcțiile ce li s-au încredințat". S-a invocat că în mod nelegal instanța de apel, a inversat sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1169 C.civ. Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligația de a proba nevinovăția apelanților-pârâți le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante, ignorându-se atât prezumția de nevinovăție, cât și cea a bunei-credințe.

Nu poate fi primită reținerea instanței de apel, conform căreia „unul din efectele invocării acestei excepții este dobândirea calității de reclamant al celui care invocă excepția". O asemenea interpretare eronată ar conduce la imposibilitatea utilizării excepției, ca mijloc de apărare al pârâtului, în susținerea nevinovăției sale. O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la exonerarea instanței de fond, de către Curtea de Apel București, de obligația de a soluționa excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare. Instanța de apel a considerat că excepția mai sus menționată a fost soluționată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluționare a acestei excepții.

Acest considerent este eronat, întrucât, prin desființarea sentinței civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în totalitate, instanța de fond având obligația să analizeze toate excepțiile invocate de părți sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de dispozițiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepție care să conducă la aflarea adevărului. Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate de reclamantă, acțiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 - 999 C.civ., putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termen care s-a împlinit la 23.12.1992.

Mai mult, dreptul la acțiune este prescris chiar și în situația în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluție, neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995. Instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut că sentința civilă nr. 1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe confuzii și considerente contradictorii. Astfel, în considerentele hotărârii judecătorești menționate, s-a reținut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în manifestanții aflați în Piața Universității, în data de 21 decembrie 1989, notorietatea implicării pârâților în evenimentele acelei perioade este suficientă să conducă la stabilirea calității procesuale pasive a acestora.

Atât această afirmație, cât și cea conform căreia „pârâții au invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piața Universității în 21 decembrie 1989", vin în contradicție cu împrejurarea, rezultată din altă afirmație a instanței, că „fiul reclamantei a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989, în zona Televiziunii". Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi interpretate în sensul reținerii vinovăției pârâților, întrucât se descriu evenimente petrecute în două locații diferite și la două date diferite. Astfel, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piața Universității petrecute în data de 21 decembrie 1989 și decesul fiului apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989. În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situație de fapt greșită.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele argumente: Acțiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât și în calitate de comitenți a pârâților, din neglijența cărora, fiul său a fost împușcat mortal de către prepușii acestora. În mod greșit atât instanța de fond cât și cea de apel au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, motiv pentru care reiterează această excepție. Intimata-reclamantă a invocat față de Ministerul Administrației și Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și pentru fapta prepusului.

Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârșită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcției lor și în limitele puterii care le-au fost conferite. Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administrației și Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or, în motivarea sentinței, instanța de fond nu a indicat organele de conducere ale acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuții de conducere, nu a indicat ce atribuții ale funcției de conducere exercitau aceste persoane și modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare și actele administrative interne ale persoanei juridice, care au produs prejudicii directe vătămătoare unui terț.

În lipsa unor dovezi temeinice sub aceste aspecte, nu se poate reține o astfel de răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare. În ceea ce privește răspunderea civilă a Ministerului Administrației și Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reținută în mod greșit de instanța de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus și implicit calitatea de comitent. Or, partea vătămată este ținută să dovedească existența raportului de prepușenie, dar și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent. Condiția raportului de prepușenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus și comitent, adică între o persoană care a primit o funcție ce trebuie exercitată din dispoziția unui comitent.

Fiind vorba de o poziție de subordonare între comitent și prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcții sau activități pe care prepusul se obligă să le realizeze. Așadar, se instituie și un raport de autoritate. Prin urmare, raportul de prepușenie este un raport complex care, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează și puterea de direcție și control asupra activității prepusului. Săvârșirea faptei prejudiciabile de către prepus în limitele funcției încredințate de comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârșirii faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus, care acționează în interesul comitentului, în limitele funcției încredințate, dar și cu respectarea limitelor raționale și normale ale instrucțiunilor și ordinelor date de comitent.

În cauză însă, intimata-reclamantă nu a produs aceste dovezi, nefiind în măsură să indice corect acea persoană care ar fi avut calitatea de prepus, care a săvârșit fapta în limitele unei funcții încredințate de aceasta și cu respectarea instrucțiunilor și ordinului dat de comitent. Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că fiul intimatei- reclamante, V.S., „a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii". Instanța de apel a ignorat faptul că „la evenimentele desfășurate în zona televiziunii a rezultat că în intervalul 22/23.12.1989 - 29.12.1989, efective ale unui număr de 14 unități economice, constituite în formațiuni de gărzi patriotice, au participat la apărarea sediului și împrejurimilor TVR"... „și foarte multe persoane civile, unele fiind deja înarmate de la fostul sediu al CC al P.C.R.

ori de la sediul fostei Direcții a V-a, altele primind arme la sediul TVR". Or, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puțin dacă această persoană era o persoană civilă sau era militar, dacă aparținea sau nu unei structuri statale, pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituțiile pârâte.

Neindicarea acestei persoane fizice, a autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acțiunea civilă a intimate-reclamante îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calității procesuale pasive este aceea de a se număra printre entitățile juridice care aveau personal înarmat și care acționau în baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989. Angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziții și interpretări, ci pe probe certe și temeinice atât asupra condițiilor generale ale răspunderii civile patrimoniale, cât și a celor două condiții speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Atât intimata-reclamantă cât și instanța de fond nu au putut indica un eventual prepus al Ministerului Administrației și Internelor, cu atât mai mult cu cât prin rezoluția din 31.10.1995 pronunțată de Secția Parchetelor Militare în dosarul penal nr. xx6/P/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză (in rem) conform art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Astfel, s-a stabilit că nu pot fi identificate persoanele vinovate pentru uciderea fiului intimatei-reclamante, existând o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (eroarea de fapt prevăzută de art. 51 C.pen.). Având în vedere faptul că în cauză nu s-a făcut dovada (conform prevederilor art. 1169 C.civ.) că persoanele vinovate sunt prepușii săi, rezultă că instanța de apel în mod greșit a respins excepția ca nefondată.

În cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că „împușcarea fiului reclamantei" s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor M.A.I. și M.Ap.N., cu atât mai mult cu cât chiar instanța de apel a reținut că în compunerea forțelor de represiune au fost și gărzi patriotice. În cauza de față, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la împușcarea fiului reclamantei.

Corolar al regulii instituite de art. 1169 C.civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului, întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi desfășurat acțiunile care au dus la decesul fiului reclamantei, iar în absența unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia. Într-o asemenea situație răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparține decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituția României adoptată în anul 1965 (în vigoare la acea dată) obligația pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului. Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Prin acțiunea formulată, reclamanta V.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâți pentru fapta proprie cât și în calitate de comitenți, din neglijența cărora fiul său a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 de către prepuși ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâți și proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989, având drept consecință decesul fiului său ; stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuții juridice ale Statului Român, identificarea și tragerea lor la răspundere penală.

Apărările pârâților Ministerului Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, în sensul că nu pot fi ținuți a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împușcare, reprezintă probleme de fond și nu de legitimare procesuală în cauză, și numai după stabilirea deplină a situației de fapt se poate statua și asupra calității procesuale. Prin chemarea în judecată a pârâților, atât în nume propriu cât și în calitate de comitenți ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârșit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împușcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâți.

În ceea ce privește însă persoanele ținute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împușcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâților, în subordinea celor doi pârâți fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen, răspunderea pârâților pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenți, urmând a fi analizată în mod diferit. Militarii în termen nu îndeplineau funcții ci o îndatorire constituțională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voință, ci îndeplineau o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucția militară în interesul unității militare.

Militarii în termen pot fi considerați prepuși, în cazuri excepționale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unității ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuși ai pârâților, care au personalitate juridică. Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condițiile unei legături vădite între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducție logică că împușcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâți (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reține calitatea de comitent a unei instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii celor doi pârâți, în condițiile în care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmați.

Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârșit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenți. Instanța de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei și nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt și aflarea adevărului. Instanța de apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanțial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condițiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit fapta nu se datorează celor două ministere. În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situației de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existența raportului de prepușenie dintre autorul faptei și pârâți, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evident.

În ce privește analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți în nume propriu pentru proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanța de apel a reținut printr-o motivare sumară că cei doi pârâți, prin subunitățile de militari au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din împrejmuirea TVR, și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanți în curtea TVR și a acestora. Cum obligația de apărare a subunităților de militari se întindea și asupra manifestanților, obligație ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei. Răspunderea celor doi pârâți, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susținerilor reclamantei și reținerii instanței, existenta vinei celor doi pârâți, rezidă în aceea că în cadrul unităților militare, comandanții nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului TVR, astfel că fiul reclamantei care de altfel și acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului TVR, a fost împușcat.

Cu privire la acest aspect este de reținut că instanța nu a precizat și nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiții ale Revoluției Române și nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie și în ce măsură dispozițiile puteau prevede intervenția și evoluția unor factori întâmplători și imprevizibili specifice acelor evenimente din Decembrie 1989. Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situației de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune și admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale și convenționale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 C.proc.civ., s-au admis recursurile, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare.