ÎCCJ, decizie (scj.ro #81666)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81666) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva

Ministerului

Apărării Naționale și Ministerului

Administrației

și Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane,

prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

răspundere civilă delictuală

-

prepus

-

comitent

-

faptă ilicită

-

despăgubiri

C.civ., art. 1000 alin. (3)

*Notă : Au fost avute în vedere

dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței

de judecată.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de

comitenți a

Ministerului Apărării Naționale, și Ministerului

Administrației și Internelor, pentru faptele

prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost

împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989,

este necesar a fi administrate

probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la deces a fost săvârșită

de persoane care aveau calitatea de prepuși ai M.Ap.N și M.A.I.,

instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de

muncă (cadre active) cât și militari în termen.

Astfel,

militarii

în termen nu îndeplineau funcții ci o îndatorire constituțională, întrucât

îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voință, ci, era

obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi considerați prepuși, în cazuri

excepționale, când au primit însărcinări speciale

în interesul nemijlocit al

unității

ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele

active au întotdeauna calitatea de prepuși

.

Din

punct

de vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui

inductiv, în sensul că nu se poate reține calitatea de comitent a

unei

instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au

săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui

chemat în judecată, nu au

fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt

cunoscute, acest aspect nu este de natură să

conducă la concluzia că

autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii

ai M.Ap.N. sau M.A.I., în

condițiile în care

în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmați.

Secția I civilă, decizia

nr. 3127 din 5 iunie 2013

Prin sentința civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunțată de Tribunalului

București, Secția a III-a civilă s-a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de

Interne, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Guvernul României.

S-a admis în parte acțiunea reclamantei V.I. în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul

Român de Informații și Guvernul României și în consecință au fost obligați

pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne la plata către

reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale.

S-a respins acțiunea împotriva pârâților Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României,

ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reținut următoarea situație

de fapt și de drept:

Referitor la admiterea excepției lipsei calității procesual

pasive a Serviciului Român de Informații, prin hotărârile din primul ciclu

procesual s-a reținut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual

împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză nu au existat critici

cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a SRI,

criticile referindu-se la admiterea excepției lipsei calității procesual pasive

a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne și la

celelalte excepții, lipsa capacității de folosință a guvernului și a

prescripției dreptului la acțiune.

În consecință, soluționarea acestora a intrat în puterea

lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.

Pe fond, s-a reținut că din relațiile primite de la Consiliul de

Studiere a Arhivelor Securității, reprezentând un extras dintr-un document,

aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt

înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu

22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane și

266 au în vedere rănirea în diferite circumstanțe.

În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat

forțe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit

forțe ale Ministerului Apărării Naționale, forțe ale Ministerului de

Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat

la TVR sau care au venit înarmați din alte zone.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul

numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că

acesta a fost împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii

(raport medico - legal din 15.02.1990).

Referitor la paza și apărarea sediului Televiziunii Române în

luna decembrie era arondată o subunitate aparținând U.M. xxx6 București.

Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităților militare,

drept rezerva, un pluton aparținând UM xxx3 București.

În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a

televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul

efectiv de militari în termen au predat armamentul și muniția la corpul de

gardă. După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată

cu sosirea grupurilor de manifestanți.

La apărarea sediului televiziunii și a zonei din împrejurimea

televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forțe aparținând

Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice,

precum și civili înarmați.

Instanța a arătat că ceea ce interesează în speță, este

determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârșit

fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, și care avea autoritatea de a da

instrucțiuni și directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma și controla

activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredințate.

Până la data pronunțării sentinței nu s-a stabilit de către

organele competente, căror structuri ale statului au aparținut cei care au tras

în persoanele aflate în Piața Universității în data de 21.12.1989.

Notorietatea anterioară menționată face ca indicarea în calitate

de pârâți a Ministerului de Interne și Reformei Administrative și Ministerul

Apărării Naționale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei,

argument pentru care instanța a reținut că acești pârâți justifică calitatea procesual

pasivă.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art.1000

alin.(3) C.civ., s-a arătat că existența raportului de prepușenie este o

chestiune de fapt care se stabilește de instanță pe baza probelor administrate,

respectiv declarația martorului audiat în fața instanței de fond în primul

ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din

care rezultă modul defectuos de gestionare a situației de către MApN și M.I.,

coroborat cu aspectele reținute în rezoluția dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la

31.10.1995 privind existența erorii de fapt, precum și pentru aspectele

reținute de hotărârea CEDO privind Asociația 21 Decembrie din 24.06.2011.

Instanța a arătat că deși cele două pârâte - MApN și M.I. - au

invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă,

sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condițiile

angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți, a arătat instanța

de fond, aceștia au fost obligați în solidar, urmând ca apoi să se regreseze

împotriva prepusului.

În ce privește cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor

stabili având în vedere principiul echității.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire

a cuantumului indemnizației, numai orientativ și nu exact, pe lângă acesta,

trebuie avut în vedere criteriul echității. Judecând în echitate instanța de

fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca

reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul

Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor.

În motivarea cererii de apel reclamanta a susținut următoarele

critici:

Prin primul motiv s-a arătat că instanța de fond a arătat că va

ține seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a

obliga la despăgubiri atât de mici față de prejudiciul cauzat.

S-a arătat că pârâților le revenea obligația de asigurare a

securității cetățeanului și apărarea țării, vinovăția și răspunderea lor fiind

cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligații, astfel că nu se justifica o

sumă atât de mică, în condițiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de

500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.

S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea,

reclamanta să dobândească alte satisfacții, cuantumul acordat neacoperind

integral prejudiciul moral suferit.

În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naționale a

susținut următoarele critici:

Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greșit instanța de

fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că

prejudiciul i-a fost cauzat de prepuși ai acestui minister și nici care sunt acei

prepuși, situație în care nu erau întrunite condițiile art.1000 alin.(3) C.civ.

S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena

răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei. Din

probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei

cauzatoare de prejudiciu erau angajați al Ministerului Apărării Naționale.

Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanța a interpretat

greșit dispozițiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probațiunii,

reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăția pârâților și nici

condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.

S-a mai arătat că hotărârea instanței de fond se întemeiază pe

confuzii și considerente contradictorii.

În sentință se reține că nu au fost identificați cei care au

tras în Piața Universității la 21.12.1989, că pârâții ar fi invocat faptul că

nici un prepus al său nu a tras în Piața Universității la 21.12.1989, acțiune

care vine în contradicție cu afirmația potrivit cu care fiul reclamantei a fost

împușcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.

În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor a susținut următoarele critici:

Prin primul motiv de apel s-a susținut că în mod greșit instanța

de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive.

În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata - reclamantă a

invocat față de Ministerul Administrației și Internelor dispozițiile art.1000

alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul

trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanța de fond nu a

indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu

atribuții de conducere, nu a indicat ce atribuții aveau fiecare și modalitatea

exercitării lor, precum și actele administrative interne ale persoanei

juridice.

Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate

reține răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie.

În ce privește răspunderea pentru fapta prepusului s-a susținut

că nu s-a dovedit calitatea de prepus și implicit calitatea de comitent,

reclamanta fiind ținută să dovedească raportul de prepușenie dar și săvârșirea

faptei ilicite de către prepus în funcțiile încredințate de comitent.

În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi și nu a fost în

măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus.

S-a mai arătat că instanța a reținut că fiul intimatei -

reclamante a fost împușcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii și că este

de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate

armata, miliția și securitatea, organe ale statului care aveau personal

înarmat.

Apelanta a arătat că însăși instanța de fond a reținut că la

evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unități

economice și foarte multe persoane civile și că, din cercetările efectuate, nu

s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei.

Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acțiunea civilă

a intimatei reclamante, și deci nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile

patrimoniale, cât și a celor două condiții speciale ale răspunderii

comitentului pentru fapta prepusului.

S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin

rezoluția din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu

s-au identificat persoanele săvârșite de uciderea fiului intimatei reclamante.

În concluzie, s-a solicitat admiterea excepției și respingerea

acțiunii pentru lipsa calității procesual pasive.

Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că

instanța de fond nu a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare.

S-a arătat de apelantul pârât că, față de data la care s-a

produs evenimentul, acțiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani,

termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acțiune fiind prescris chiar

și în situația în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a

cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluția din

31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susținut că

hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii și

considerente contradictorii.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele

sentinței, instanța de fond a reținut că nu au fost identificate persoanele

care au tras în manifestanți aflați în Piața Universității la 21.12.1989 și că

este suficientă notorietatea implicării pârâților în evenimentele din acea

perioadă pentru a se reține calitatea procesual pasivă.

S-a arătat că această afirmație vine în

contradicție cu afirmația

potrivit cu care fiul reclamantei a fost

împușcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii.

Apelanta a arătat că nu s-au administrat

probe din care să rezulte

faptul că împușcarea

fiului intimatei reclamante s-a săvârșit de persoane

care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul

Administrației și

Internelor și Ministerul Apărării Naționale.

Întrucât este posibil ca angajați ai mai

multor comitenți să fi

desfășurat acțiuni care au condus la

decesul fiului reclamantei, în absența

unor

dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia

dintre aceștia, iar într-o asemenea situație răspunderea

nu aparține decât

statului.

Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie

2012, Curtea de Apel

București,

Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de apelanta-reclamantă V.I. și

apelanții-pârâti

Ministerul Apărării

Naționale și Ministerul Administrației și Internelor,

împotriva sentinței civile pronunțată

de Tribunalul București

.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

În ce privește motivele de apel ale reclamantei:

Critica potrivit cu care instanța a susținut că

judecă în echitate fără

să arate în ce constă echitatea în condițiile în care ar fi

acordat

despăgubiri mici față de prejudiciul

cauzat, moartea fiului reclamantei,

a

fost respinsă, pentru că termenul echitate este

utilizat ca sinonim cu alți termeni, dreptate, egalitate, comportare

bazate

pe respectarea drepturilor

unei alte persoane. În speță instanța a utilizat

termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la

despăgubiri

pentru prejudiciul

constând în suferințele sufletești pe care le-a trăit ca

urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei

nu poate fi considerată o sumă mică în ce privește suferințele sufletești ale

reclamantei care nu se

confundă cu decesul fiului.

Referitor la susținerea potrivit cu care în

cauzele penale se acordă

sume de 500.000 euro, în condițiile în

care pârâții aveau obligația de a

asigura securitatea

cetățeanului și apărarea țării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului

efectiv și această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă

în sensul că în situații identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de

500.000 euro. Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar

acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu

poate fi primită de instanță pentru că despăgubirile nu se acordă pentru

decesul fiului reclamantei, ci pentru suferințele reclamantei produse de

decesul fiului.

La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei

de 500.000 lei. Instanța a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-­și

procure satisfacții cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea

durerii sufletești suferite. Suma acordată este un preț al durerii și nu un

preț al unor plăceri dorite de reclamantă.

În ce privește

criticile din apelul Ministerului Apărării Naționale.

Referitor la critica privind greșita respingere a excepției lipsei calității

procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat

faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepușii apelantei pârâte situație

în care nu ar fi întrunite dispozițiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reținut

că aceasta nu este fondată, pentru argumentele:

Din depoziția martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a

decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei

a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin

împușcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai

multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituții.

Din sentința apelată, rezultă că s-a reținut de către instanța

de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza și apărarea sediului

Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparținând UM xxx6 București.

Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparținând UM xxx3

București. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de

grupuri de manifestanți în curtea TVR.

În sentința apelată, instanța a arătat că la sediul TVR și în

împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unități cu militari,

cu scopul de a apăra sediul și zonele din împrejur.

Toate aceste subunități, cu militari ce reprezintă prepuși ai

apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din

împrejurimea TVR și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanți în

curtea TVR și pe acești manifestanți.

Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă

că obligația de apărare a subunităților se întindea și asupra manifestanților,

obligație ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului

reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greșita

aplicare a dispozițiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluționării excepției

lipsei calității procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probațiuni, și

această critică este nefondată.

În speță apelanta pârâtă a invocat excepția lipsei calității

procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepții este dobândirea

calității de reclamant al celui care invoca excepția - deci de reclamant al

excepției lipsei calității procesual pasive.

În aceste condiții, obligația de a proba lipsa calității

procesuale revenea titularului excepției invocate, astfel că în mod corect

instanța de fond a reținut că titularul excepției nu a probat lipsa calității

procesual pasive și deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu

s-ar fi invocat excepția, atunci reclamanta avea obligația de a dovedi că

pârâta avea obligația de apărare, obligație pe care nu ar fi îndeplinit-o și

deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite.

Referitor la susținerea potrivit cu care sentința s-a bazat pe

confuzii și considerente contradictorii :

Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă

existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost

împușcat la 21.12.1989  precum și afirmația că pârâții ar fi invocat ca nici un

prepus al său nu ar fi tras în Piața Universității în 21.12.1989 și că ar fi

trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le

conform art.1169 C.civ.). Reținerea datei de 21.12.1989 și a locației din Piața

Universității sunt erori materiale și nu motive contradictorii. Pentru a fi

motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmații care se exclud

reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicției, reținerea locației

din Piața Universității și a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmația potrivit

cu care prepușii apelanți pârâți aveau obligația de a apăra TVR și zonele din

împrejurimi.

În ce privește criticile făcute de apelantul pârât Ministerul

Administrației și Internelor :

Critica potrivit cu care s-ar fi soluționat greșit excepția

lipsei calității procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este

nefondată.

Așa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind

pretinsa greșită soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a

Ministerului Apărării Naționale, de îndată ce pârâții au invocat prin

întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive, aceștia dobândesc

calitatea de reclamant în excepția invocată, situație în care sarcina probațiuni

revine titularului excepției.

Sub acest aspect

critica este nefondată.

În ce privește obligația reclamantei de a proba identitatea

persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din

examinarea sentinței apelate rezultă că obligația de a indica care sunt

organele de conducere, a fost considerată de către instanță excesivă și că ceea

ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în

interesul căreia s-a desfășurat activitatea la momentul săvârșirii faptei. Apoi

s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparținând fostului

Inspectorat General al Miliției au acționat în zona TVR.

Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar

nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere

la sediul și în împrejurimile TVR unități militare, subunități, forțe ale

miliției. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unități ori

subunități aparținând Ministerului Apărării Naționale ori a Ministerului

de Interne, fără a se cunoaște (recunoaște) între ele, fără a ști misiunea

pentru care se aflau acolo.

Deasemenea este descrisă zona în care s-a acționat de către

pârâtă, având în centru sediul Televiziunii - pentru care UM xxx6 București,

xxx5 București, xx96 București, xxx0 București, care erau înarmate.

Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei

elicoptere militare tip IAR, aparținând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a

nimici forța vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la

sol  s-a ripostat cu armament automat.

Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuși ai

pârâtei care au avut obligația de a apăra zona. Rezultă că unitățile de miliție

au fost înarmate și că au participat la apărarea zonei, obligație pe care nu au

îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane și

vătămare fizică a altora.

Prezența unităților de miliție în zonă dovedește că în zona au

existat prepuși ai apelantei - pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o

persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este

nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuși ai apelantei

pârâte s-au aflat în zonă înarmați și că nu și-au îndeplinit obligația de a

apăra zona și a menține ordinelor.

Referitor la critica potrivit cu care instanța de fond nu a

soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum a fost

dezvoltată este nefondată.

Din sentința apelată rezultă că instanța de fond a reținut

faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată în

primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul

de soluționare a excepției, situație în care soluționarea excepției a intrat în

puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o.

Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată. Ulterior

s-a pronunțat sentința civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acțiunea

reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane

fără calitate procesual pasivă. împotriva acestei sentințe a formulat apel

reclamanta V.I.

Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară

s-a admis apelul, s-a desființat sentința civilă și s-a trimis cauza spre

rejudecare. Nu s-a dispus desființarea și a încheierii de ședință din

26.04.2005 prin care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.

Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs

reclamanta.

Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007

s-a admis apelul împotriva sentinței civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a

desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă că încheierea de ședință din 26.04.2005, nu a fost

desființată și că în rejudecare instanța a fost ținută de soluția pronunțată,

încheierea fiind interlocutorie. Rezultă deci că instanțele s-au pronunțat

chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior.

În plus, se constată că atât din cererea de apel cât și din

completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat și desființarea

încheierii de ședință din 26.04.2005, situație în care nu se poate examina

temeinicia sau legalitatea respingerii excepției prescripției dreptului la

acțiune.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta și

pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și

Internelor.

Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispozițiile

art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că instanța nu a

avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile

legale și jurisprudența pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală

a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său și care este reprezentat atât de

suferința cauzată, în calitate de părinte cât și de lipsirea de ajutorul pe

care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă.

Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preț al

suferinței dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacții compensatorii

de natură să diminueze suferința.

Ministerul Apărării Naționale a criticat decizia invocând în

drept dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs

s-au formulat următoarele argumente.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că în cauză, excepția

lipsei calității sale procesuale pasive este nefondată, în condițiile în care

reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a

prejudiciului invocat, erau angajați ai Ministerului Apărării Naționale și nici

a faptului că aceștia au săvârșit fapta în exercițiul funcției încredințate.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul

art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie

întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și

999 C.civ.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada

următoarelor elemente: a) existența prejudiciului; b) existența faptei ilicite

a prepusului; c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciu; d) existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici

vinovăția - element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale.

Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiții de

atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe lângă condițiile generale, menționate mai sus, și împreună cu

acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin.

(3) C.civ., două condiții speciale se cer a fi întrunite: a) existența

raportului de prepușenie; b) prepușii să fi săvârșit fapta „în funcțiile ce li

s-au încredințat".

S-a invocat că în mod nelegal instanța de apel, a inversat

sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1169 C.civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligația

de a proba nevinovăția apelanților-pârâți le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante,

ignorându-se atât prezumția de nevinovăție, cât și cea a bunei-credințe.

Nu poate fi primită reținerea instanței de apel, conform căreia

„unul din efectele invocării acestei excepții este dobândirea calității de

reclamant al celui care invocă excepția". O asemenea interpretare eronată

ar conduce la imposibilitatea utilizării excepției, ca mijloc de apărare al

pârâtului, în susținerea nevinovăției sale.

O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la

exonerarea instanței de fond, de către Curtea de Apel București, de obligația

de a soluționa excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

Ministerul Apărării Naționale prin întâmpinare.

Instanța de apel a considerat că excepția mai sus menționată a

fost soluționată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu

procesual nu s-a criticat modul de soluționare a acestei excepții.

Acest considerent este eronat, întrucât, prin desființarea

sentinței civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în

totalitate, instanța de fond având obligația să analizeze toate excepțiile

invocate de părți sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de

dispozițiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepție

care să conducă la aflarea adevărului.

Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate

de reclamantă, acțiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 - 999 C.civ.,

putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă,

termen care s-a împlinit la 23.12.1992.

Mai mult, dreptul la acțiune este prescris chiar și în situația

în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării

penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluție,

neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995.

Instanța de apel, în mod greșit, nu a reținut că sentința civilă

nr.

1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe

confuzii și considerente contradictorii.

Astfel, în considerentele hotărârii judecătorești menționate,

s-a reținut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în

manifestanții aflați în Piața Universității, în data de 21 decembrie 1989,

notorietatea implicării pârâților în evenimentele acelei perioade este suficientă

să conducă la stabilirea calității procesuale pasive a acestora.

Atât această afirmație, cât și cea conform căreia „pârâții au

invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piața Universității în 21

decembrie 1989", vin în contradicție cu împrejurarea, rezultată din altă

afirmație a instanței, că „fiul reclamantei a fost împușcat mortal în ziua de

23.12.1989, în zona Televiziunii".

Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi

interpretate în sensul reținerii vinovăției pârâților, întrucât se descriu

evenimente petrecute în două locații diferite și la două date diferite. Astfel,

nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piața

Universității petrecute în data de 21 decembrie 1989 și decesul fiului

apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989.

În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanța de

apel a aplicat greșit dispozițiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situație

de fapt greșită.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a criticat

decizia invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele

argumente:

Acțiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic

răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât și în calitate de

comitenți a pârâților, din neglijența cărora, fiul său a fost împușcat mortal

de către prepușii acestora.

În mod greșit atât instanța de fond cât și cea de apel au

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, motiv pentru

care reiterează această excepție.

Intimata-reclamantă a invocat față de Ministerul Administrației

și Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât și

pentru fapta prepusului.

Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârșită de organele persoanei

juridice, cu prilejul exercitării funcției lor și în limitele puterii care

le-au fost conferite.

Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administrației și

Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or,

în motivarea sentinței, instanța de fond nu a indicat organele de conducere ale

acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuții de

conducere, nu a indicat ce atribuții ale funcției de conducere exercitau aceste

persoane și modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de

organizare și actele administrative interne ale persoanei juridice, care au

produs prejudicii directe vătămătoare unui terț. În lipsa unor dovezi temeinice

sub aceste aspecte, nu se poate reține o astfel de răspundere directă a

persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare.

În ceea ce privește răspunderea civilă a Ministerului

Administrației și Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o

răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reținută în

mod greșit de instanța de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus și

implicit calitatea de comitent.

Or, partea vătămată este ținută să dovedească existența

raportului de prepușenie, dar și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de

către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent. Condiția raportului

de prepușenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus

și comitent, adică între o persoană care a primit o funcție ce trebuie

exercitată din dispoziția unui comitent. Fiind vorba de o poziție de

subordonare între comitent și prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora

comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului în

vederea îndeplinirii pentru el a unor funcții sau activități pe care prepusul

se obligă să le realizeze. Așadar, se instituie și un raport de autoritate.

Prin urmare, raportul de prepușenie este un raport complex care,

pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează și puterea de

direcție și control asupra activității prepusului.

Săvârșirea faptei prejudiciabile de către

prepus în limitele funcției

încredințate de

comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante

asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârșirii

faptei ilicite și

prejudiciabile de către prepus, care

acționează în interesul comitentului,

în

limitele funcției încredințate, dar și cu respectarea limitelor raționale și

normale ale instrucțiunilor și ordinelor date de comitent.

În cauză însă, intimata-reclamantă nu a produs aceste dovezi,

nefiind în măsură să indice corect acea persoană

care ar fi avut calitatea

de prepus,

care a săvârșit fapta în limitele unei funcții încredințate de

aceasta și cu respectarea instrucțiunilor și

ordinului dat de comitent.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că fiul intimatei-

reclamante, V.S., „a fost împușcat mortal în ziua

de

23.12.1989 în zona Televiziunii".

Instanța de apel a ignorat faptul că „la

evenimentele desfășurate în

zona televiziunii a

rezultat că în intervalul 22/23.12.1989 - 29.12.1989,

efective

ale unui număr de 14 unități economice, constituite în formațiuni

de gărzi patriotice, au participat la apărarea

sediului și împrejurimilor TVR"... „și foarte multe persoane civile, unele

fiind deja înarmate de la fostul sediu al CC al P.C.R. ori de la sediul fostei

Direcții a V-a, altele

primind arme la sediul TVR".

Or, cercetările efectuate nu au putut stabili

nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puțin dacă această

persoană era o

persoană civilă sau era militar, dacă aparținea sau nu unei

structuri

statale, pentru ca în acest fel

să atragă o formă de responsabilizare a

uneia din instituțiile pârâte.

Neindicarea acestei persoane fizice, a

autorului faptei, justificată pe

o

imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul

penal, nu justifică acțiunea civilă a

intimate-reclamante îndreptată

împotriva unei

persoane juridice pentru care singura justificare a calității

procesuale pasive este aceea de a se număra printre

entitățile juridice

care aveau personal înarmat și care acționau în baza unui ordin

de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989.

Angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe

simple supoziții și interpretări, ci pe probe

certe și temeinice atât asupra

condițiilor

generale ale răspunderii civile patrimoniale, cât și a celor

două

condiții speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Atât intimata-reclamantă cât și instanța

de fond nu au putut indica

un eventual prepus al

Ministerului Administrației și Internelor, cu atât mai mult cu cât prin

rezoluția din 31.10.1995 pronunțată de Secția

Parchetelor Militare în

dosarul penal nr. xx6/P/1991, s-a dispus

neînceperea

urmăririi penale în cauză (in rem) conform art. 228 alin. (6)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.

Astfel, s-a

stabilit că nu pot fi

identificate persoanele vinovate pentru uciderea fiului

intimatei-reclamante, existând o cauză de

înlăturare a caracterului penal

al

faptei (eroarea de fapt prevăzută de art. 51 C.pen.).

Având în vedere faptul că în cauză nu s-a

făcut dovada (conform

prevederilor art. 1169 C.civ.) că

persoanele vinovate sunt prepușii săi,

rezultă că

instanța de apel în mod greșit a respins excepția ca nefondată.

În cauză nu au fost administrate

probatorii apte a dovedi că

„împușcarea fiului

reclamantei" s-a săvârșit de către persoane care aveau

calitatea de prepuși ai pârâtelor M.A.I. și M.Ap.N., cu

atât mai mult cu

cât chiar instanța de apel a reținut că în compunerea forțelor

de represiune au fost și gărzi patriotice.

În cauza de față, deși s-a stabilit că mai

multe organe ale statului

au fost implicate în

exercitarea activităților prin care au fost încălcate

drepturile persoanelor care au participat la

evenimentele din 21-22

decembrie 1989, printre care și pârâții

Ministerul Administrației și

Internelor și

Ministerul Apărării Naționale, nu s-a probat totuși care

dintre acestea au procedat la împușcarea fiului

reclamantei.

Corolar al regulii instituite de art. 1169

C.civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită

pârâtului, întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi

desfășurat acțiunile

care au dus la decesul fiului reclamantei,

iar în absența unor dovezi

suplimentare nu poate

fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

Într-o asemenea situație răspunderea, care

este una subsidiară, nu

poate aparține decât statului, acesta

având conform art. 13 din Constituția

României adoptată în anul 1965

(în vigoare la acea dată) obligația pozitivă de a asigura libertatea și

demnitatea omului.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele

considerente:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta

V.I. a chemat

în

judecată pe pârâții Ministerul

Apărării Naționale, Ministerul

Administrației

și Internelor, Serviciul Român de Informații, Ministerului

Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României,

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea

răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâți pentru fapta proprie cât

și în calitate de comitenți, din neglijența cărora fiul său a fost împușcat

mortal în ziua de 23.12.1989 de către prepuși ai acestora; s-a imputat totodată

acestor pârâți și proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989,

având drept consecință decesul fiului său ; stabilirea răspunderii civile

delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor

agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; stabilirea răspunderii civile a

pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc

asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuții

juridice ale Statului Român, identificarea și tragerea lor la răspundere

penală.

Apărările pârâților Ministerului Apărării Naționale și

Ministerul Administrației și Internelor, în sensul că nu pot fi ținuți a

răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin

împușcare, reprezintă probleme de fond și nu de legitimare procesuală în cauză,

și numai după stabilirea deplină a situației de fapt se poate statua și asupra

calității procesuale.

Prin chemarea în judecată a pârâților, atât în nume propriu cât

și în calitate de comitenți ai persoanelor despre care se pretinde că au

săvârșit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau

autorii împușcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi

pârâți.

În ceea ce privește însă persoanele ținute a răspunde pentru

prejudiciul cauzat reclamantei, prin împușcarea fiului său, se constată însă că

în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a

condus la decesul fiului său, a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea

de prepuși ai pârâților, în subordinea celor doi pârâți fiind atât personal

angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen,

răspunderea pârâților pentru cele două categorii de persoane, aflate în

subordine, în calitate de comitenți, urmând a fi analizată în mod diferit.

Militarii în termen nu îndeplineau funcții ci o îndatorire

constituțională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de

voință, ci îndeplineau o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând

instrucția militară în interesul unității militare.

Militarii în termen pot fi considerați prepuși, în cazuri

excepționale, când au primit însărcinări speciale

în interesul nemijlocit al

unității

ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele

active au întotdeauna calitatea de prepuși ai pârâților, care

au

personalitate juridică.

Răspunderea comitentului poate fi angajată

numai în condițiile

unei legături vădite între funcția

încredințată și acțiunea păgubitoare, a

unui

raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea

funcției

încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale

de deducție logică că

împușcarea fiului reclamantei nu putea fi

făcută eventual decât de

personalul celor doi pârâți (cadre active

sau militari în termen) însă din

punct de

vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui

inductiv, în sensul că nu se poate reține calitatea de comitent a

unei

instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au

săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui

chemat în judecată, nu au

fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în

zona Televiziunii sunt

cunoscute, acest aspect nu este de natură

să conducă la concluzia că

autorul sau autorii agresiunii au fost

prepușii celor doi pârâți, în

condițiile în

care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmați.

Întrucât este posibil ca alte persoane să

fi săvârșit fapta ilicită care

a condus la decesul fiului reclamantei, în

absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în

calitate de

comitenți.

Instanța de apel a încălcat regulile

fundamentale în materia sarcinii

probei și

nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea

situației

de fapt și aflarea adevărului.

Instanța de apel a transpus în mod greșit principiul de drept

substanțial

in dubio pro reo

pe tărâm

procesual în condițiile în care

nedescoperirea

celor ce au săvârșit fapta nu se datorează celor două

ministere.

În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului

pentru stabilirea deplină a situației de fapt

privind autorul sau autorii

faptei

ilicite, existența raportului de prepușenie dintre autorul faptei și

pârâți, raportul de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu fiind evident.

În ce privește analiza răspunderii civile delictuale a celor doi

pârâți în nume propriu pentru proasta gestionare a situației de criză din

decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanța de apel a

reținut printr-o motivare sumară că cei doi pârâți, prin subunitățile de

militari au avut ca obiective apărarea sediului TVR și a zonelor din

împrejmuirea TVR, și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanți în

curtea TVR și a acestora.

Cum obligația de apărare a subunităților de militari se întindea

și asupra manifestanților, obligație ce nu a fost îndeplinită în totalitate,

dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Răspunderea celor doi pârâți, raportat la această stare de fapt

nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susținerilor reclamantei și reținerii instanței,

existenta vinei celor doi pârâți, rezidă în aceea că în cadrul unităților

militare, comandanții nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului

TVR, astfel că fiul reclamantei care de altfel și acesta se afla împreună cu

mai multe persoane pentru apărarea sediului TVR, a fost împușcat.

Cu privire la acest aspect este de reținut că instanța nu a

precizat și nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în

aceste condiții ale Revoluției Române și nu au fost luate; care au fost

persoanele care aveau putere de decizie și în ce măsură dispozițiile puteau

prevede intervenția și evoluția unor factori întâmplători și imprevizibili

specifice acelor evenimente din Decembrie 1989.

Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei

spre rejudecare pentru stabilirea situației de fapt, pentru o judecată unitară

a cauzei se impune și admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele

privind criteriile legale și convenționale de determinare a cuantumului

daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 C.proc.civ.,

s-au admis recursurile, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare.