ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 191/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele. Prin sentința civilă nr. 1746 din 19 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 14889.01/3/2004 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României. S-a admis în parte acțiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul Român de Informații și Guvernul României și în consecință au fost obligați pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 RON daune morale.

S-a respins acțiunea împotriva pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României, ca neîntemeiată. Au fost obligați pârâți Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne la 1.000 RON cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. și apelanții-pârâți Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și internelor, împotriva sentinței civile nr. 1746 din 19 octombrie 2011 pronunțată în Dosar nr. 14889.01/3/2004 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Serviciul Român de Informații, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Casație și Justiție și Guvernul României.

Prin decizia civilă nr. 3127 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta V.I. și de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 339A din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București. Înalta Curte a reținut următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta V.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Guvernul României, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: - stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâți pentru fapta proprie cât și în calitate de comitenți, din neglijența cărora fiul său a fost împușcat mortal în ziua de 23 decembrie 1989 de către prepuși ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâți și proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989, având drept consecință decesul fiului său.

- stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; - stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuții juridice ale Statului român, identificarea și tragerea lor la răspundere penală. Apărările pârâților Ministerului Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, în sensul că nu pot fi ținuți a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împușcare, reprezintă probleme de fond și nu de legitimare procesuală în cauză, și numai după stabilirea deplină a situației de fapt se poate statua și asupra calității procesuale.

Prin chemarea lor în judecată a pârâților, atât în nume propriu cât și în calitate de comitenți ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârșit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împușcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâți. În ceea ce privește însă persoanele ținute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împușcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împușcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârșită de persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâților, în subordinea celor doi pârâți fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât și militari în termen, răspunderea pârâților pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenți, urmând a fi analizată în mod diferit.

Militarii în termen nu îndeplineau funcții ci o îndatorire constituțională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voință, ci o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucția militară în interesul unității militare. Militarii în termen pot fi considerați prepuși, în cazuri excepționale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unității ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuși ai pârâților, care au personalitate juridică. Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condițiile unei legături vădite între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducție logică că împușcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâți (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reține calitatea de comitent a unei instituții, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepuși ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepușii celor doi pârâți, în condițiile în care în zonă au activat și gărzile patriotice și civili înarmați.

Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârșit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absența unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenți. Instanța de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei și nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt și aflarea adevărului. Instanța de apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanțial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condițiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit fapta nu se datorează celor două ministere. În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situației de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existența raportului de prepușenie dintre autorul faptei și pârâți, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evident.

În ce privește analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâți în nume propriu pentru proasta gestionare a situației de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanța de apel a reținut printr-o motivare sumară că cei doi pârâți, prin subunitățile de militari au avut ca obiective apărarea sediului T.V.R. și a zonelor din împrejmuirea T.V.R., și odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanți în curtea T.V.R. și a acestora. Cum obligația de apărare a subunităților de militari se întindea și asupra manifestanților, obligație ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei. Răspunderea celor doi pârâți, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susținerilor reclamantei și reținerii instanței, existența vinei celor doi pârâți, rezidă în aceea că în cadrul unităților militare, comandanții nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului T.V.R. astfel că fiul reclamantei care de altfel și acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului T.V.R., a fost împușcat.

Cu privire la acest aspect este de reținut că instanța nu a precizat și nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiții ale Revoluției Române și nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie și în ce măsură dispozițiile puteau prevede intervenția și evoluția unor factori întâmplători și imprevizibili specifice acelor evenimente din decembrie 1989. Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situației de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune și admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale și convenționale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire reclamanta V.I., invocând în drept dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de revizuire a invocat că dispozitivul deciziei conține dispoziții potrivnice care nu vor putea fi împreună aduse la îndeplinire. A susținut revizuienta că admiterea tuturor recursurilor declarate în cauză, atât de reclamantă cât și de pârâți, care au susținut opinii diferite în ce privește angajarea răspunderii civile delictuale, conduce la soluții contradictorii în ce privește angajarea răspunderii civile delictuale sub aspectul condițiilor prevăzute de lege, art. 998-art. 1000 C. civ. Revizuienta a formulat critici și în ce privește soluția dată în recurs, respectiv trimiterea spre rejudecare, susținând că în raport de probele administrate nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare ci modificarea deciziei și stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Ministerul Afacerilor Interne și Serviciul Român de Informații au depus întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității cererii de revizuire motivat de faptul că prin decizia a cărei revizuire se solicită nu s-a soluționat fondul pretențiilor deduse judecății ci s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare. Cererea de revizuire este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs numai atunci când evocă fondul și dacă dispozitivul deciziei cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.

Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică stabilirea unei alte stări de fapt decât cea stabilită în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurări de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât cea care fusese dată până în acel moment. O astfel de situație nu se întâlnește în cazul în care instanța de recurs a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea situației de fapt.

În cauza dedusă judecății, instanța de recurs nu a statuat asupra pretențiilor părților ci a dispus numai completarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situației de fapt și în raport de această situație să se statueze asupra condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de temeiurile juridice invocate, urmând a se statua inclusiv asupra calității procesuale pasive a fiecărei părți, în raport de fiecare faptă delictuală, eventual comisă sau omisă. Admiterea recursului reclamantei reviuziente s-a făcut în considerarea criticilor formulate și care priveau cuantumul despăgubirilor, și a căror analiză nu se poate realiza, de asemenea, decât după stabilirea situației de fapt privind angajarea răspunderii civile delictuale.

Numai după soluționarea pretențiilor deduse judecății și numai în măsura în care dispozitivul cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce concomitent la îndeplinire (executare) se poate reține existența în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce în cauză nu se poate reține. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., a se respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta V.I. împotriva deciziei nr. 3127 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 8159/1/2012. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2014.