ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2016

Decizia nr. 2159/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 04.07.2012, reclamanții A., B., C., D., E. și F., G., H. și I., J., K., L., M., N. și O. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, P. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor sume sau a echivalentului lor în lei la data plății: - 40.000 euro către reclamantul A., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 170.000 euro către reclamantul B., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 55.000 euro către reclamantul C., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 30.000 euro către reclamantul D., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 165.000 euro către reclamantele E., F.,

cu titlu de daune morale pentru privare de libertate; - 195.000 euro către reclamanții G., H., I., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 165.000 euro către reclamantul J., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 255.000 euro către reclamantul K., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 275.000 euro către reclamantul L., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 165.000 euro către reclamantul M., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate; - 220.000 euro către reclamantul N., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății; - 30.000 euro către reclamantul O., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății.

Prin încheierea din data de 28.01.2013, tribunalul a respins excepțiile invocate în cauză - excepția de necompetență materială a tribunalului, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice, reținând următoarele: În temeiul art. 159 C. proc. civ., cu aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., excepția de necompetență materială a tribunalului a fost găsită ca neîntemeiată, ca urmare a precizărilor făcute de reclamanți, în sensul că, dintr-o eroare materială, în cuprinsul acțiunii, pretențiile lor au fost trecute ca fiind în cuantum de 10.000 euro, în loc de 110.000 euro.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, instanța reținând că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciul. În condițiile în care faptele ce stau la baza pretențiilor reclamanților au făcut obiectul unei urmăriri și acțiuni penale, cursul termenului de prescripție a acțiunii în răspundere delictuală trebuie socotit dacă nu întrerupt cel puțin oprit pe tot timpul cât pricina s-a aflat în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, respectiv până la anul 2011, când s-a pronunțat hotărârea în Dosarul nr. x/RJ/753/2010 al Tribunalului Militar Teritorial București.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reținând că este suficient ca dreptul pretins de reclamanți să fi fost afirmat în raport cu pârâții chemați în judecată pentru ca aceștia să își justifice calitatea procesuală pasivă. Referitor la excepția de inadmisibilitate, instanța a reținut că această excepție vizează, de principiu, limitări legale ale dreptului la acțiune sau interzicerea dreptului la acțiune, ceea ce nu este cazul în speță. Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat prin raportare la sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar București, cu motivarea că reclamanții, părți vătămate, nu s-au constituit parte civilă.

Prin sentința civilă nr. 1615 din 02 decembrie 2013, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., domiciliat în Sibiu, J., K., L., M., N. și O. și, în consecință: A obligat pârâții, în solidar, să plătească, cu titlu de daune morale, următoarele sume de bani sau echivalentul lor în lei la cursul B.N.R. din ziua plății: reclamantului A. suma de 3.400 euro, reclamantului B. suma de 3.900 euro, reclamantului C. suma de 3.300 euro, reclamantului D. suma de 1.800 euro, reclamantului J. suma de 12.900 euro, reclamantului K. suma de 8.700 euro, reclamantului L. suma de 16.500 euro, reclamantului M. suma de 9.900 euro, reclamantului N. suma de 13.200 euro și reclamantului O. suma de 1.800 euro.

A respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O., precum și acțiunea formulată de reclamanții E. și F., G., H. și I. A obligat pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării Naționale și P., în solidar, la plata către fiecare dintre reclamanții: A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 600 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanții, precum și autorii reclamanților G., H., I., E. și F., erau în decembrie 1989 lucrători în cadrul Miliției Sibiu și au ajuns, fiecare în împrejurări diferite, în incinta Unității Militare X Sibiu, unde au fost reținuți împotriva voinței lor, într-un regim de deținere.

Tribunalul a apreciat că, deși niciunul dintre martorii audiați nu a arătat că faptele descrise au fost săvârșite direct de către pârâtul P., întrucât acesta era comandantul unității, tot ce s-a întâmplat în incinta unității militare s-a petrecut sub comanda acestuia. Evenimentele petrecute în acele zile au avut un impact pe termen lung în viața reclamanților. Unii s-au îmbolnăvit fizic, alții au rămas doar cu o stare de teamă, au devenit deprimați, și-au pierdut serviciul sau au fost tratați, chiar și după 1990, ca fiind „teroriști”, deși aceste lucruri nu au fost dovedite niciodată.

România era la acel moment semnatară a Declarației Universale a Drepturilor Omului, iar între drepturile garantate de această declarație se înscriu și cele la viață, la libertate, ca valoare universală, la demnitate, la a nu fi supus la tortură sau tratamente inumane sau degradante, dreptul de a nu fi deținut în mod arbitrar, drepturi care le-au fost încălcate reclamanților în acele zile. S-a constatat că în cauză vinovăția pârâtului P. a fost pe deplin dovedită, iar antrenarea răspunderii pârâtului Ministerul Apărării Naționale, în calitate de comitent, se impune deoarece, la acel moment, pârâtul P. era angajatul Ministerului Apărării Naționale, iar faptele le-a săvârșit în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Tribunalul a considerat că nu se poate reține culpa Statului Român, astfel încât a respins acțiunea reclamanților față de acest pârât. Prima instanță a apreciat că toate faptele la care reclamanții au fost supuși, respectiv: privarea de libertate, imposibilitatea de a-și contacta familiile, tratamentele degradante, inumane, amenințările, violențele, precum și efectele în timp ale acestora, justifică cererea de plată a daunelor morale, și a stabilit o sumă de 300 euro pe zi de reținere. Instanța a respins cererile reclamanților de despăgubiri pentru vătămarea integrității și sănătății, constatând că numai o parte dintre reclamanți (A., J. și O.) au putut justifica cu acte medicale vătămările fizice suferite în acele zile.

Acestora le-au fost acordate despăgubiri suplimentare, cu titlu de daune morale, pentru vătămările suferite. Instanța a respins acțiunea formulată de reclamanții G., H., I., E. și F. în calitate de moștenitori cu motivarea că aceștia au solicitat daune morale pentru prejudiciul moral al autorilor lor, iar o asemenea acțiune este inadmisibilă dat fiind caracterul netransmisibil, strict personal, al dreptului la acțiune pentru prejudiciul invocat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții P. și Ministerul Apărării Naționale.

Prin decizia civilă nr. 31 din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O. și apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, a schimbat în parte sentința atacată numai în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, în sensul că a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și P. să plătească în solidar reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume sau contravaloarea în lei a acestor sume la cursul B.N.R. din ziua plății: reclamantului A. suma de 4.000 euro, reclamantului B. suma de 6.500 euro, reclamantului C. suma de 5.500 euro, reclamantului D. suma de 3.000, reclamantului J. suma de 16.500 euro, reclamantului K. suma de 14.500 euro, reclamantului L. suma de 27.500 euro, reclamantului M. suma de 16.500 euro, reclamantului N. suma de 22.000 euro și reclamantului O. suma de 3.000 euro.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate și au fost respinse apelurile declarate de reclamanții E., F., G., H. și I. împotriva aceleiași sentințe. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții Ministerul Apărării Naționale și P. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3720 din 25 noiembrie 2014, cu unanimitate, a constatat nulitatea recursurilor reclamanților și, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâții P. și Ministerul Apărării Naționale cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că recursul declarat de reclamanți, deși formal este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., cuprinde critici care vizează netemeinicia deciziei din apel. Cu privire la recursul pârâților, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a răspuns criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naționale referitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, critici care presupuneau și analiza dispozițiilor art. 19 și art. 22 C. proc. pen. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze dacă simpla calitate de parte vătămată în procesul penal poate avea efectul suspensiv al prescripției sau, pentru a beneficia de o asemenea suspendare a termenului de prescripție, era necesară o constituire de parte civilă în fața organelor de urmărire penală. În acest context, instanța de apel trebuie să analizeze dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și prin raportare la dispozițiile din materie penală invocate de pârât, pentru a justifica soluția de menținere a excepției de prescripție invocată în cauză.

Instanța de recurs a reținut, de asemenea, că se impune o analiză a probatoriului administrat din perspectiva temeiurilor de drept invocate, în sensul că faptele indicate de reclamanții ca fiind prejudiciabile trebuie raportate la condițiile impuse de textele legale menționate, raționamentul instanței de apel trebuind să reflecte îndeplinirea acestor condiții în persoana pârâtului P. Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 1059 din 30 mai 2016, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (și continuat de moștenitoarea G.), J., K., L., M., N. și O., precum și apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

A schimbat în parte sentința, numai în ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, în sensul că a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și P. să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume sau contravaloarea lor în lei la cursul B.N.R. din ziua plății: reclamantului A. suma de 4.000 euro, reclamantului B. suma de 6.500 euro, reclamantului C., suma de 5.500 euro, reclamantei G., în calitate de moștenitoare a reclamantului D., decedat în cursul procesului, suma de 3.000 euro, reclamantului J. suma de 16.500 euro, reclamantului K. suma de 14.500 euro, reclamantului L. suma de 27.500 euro, reclamantului M. suma de 16.500 euro, reclamantului N. suma de 22.000 euro și reclamantului O. suma de 3.000 euro.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții E., F., G., H. și I., precum și apelul declarat de pârâtul P. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a reținut că reclamanții au avut calitatea de părți vătămate/civile în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007 în care s-a pronunțat rezoluția din 01.03.2010. Reclamanților nu li se poate imputa o neconstituire de parte civilă „în termen” în fața organelor de urmărire penală, în condițiile în care aceștia aveau legal posibilitatea de a formula o astfel de cerere în dosarul penal inclusiv în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare.

Faptul că nu s-a mai ajuns la un asemenea moment deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale nu este culpa reclamanților și nici nu poate fi interpretat în defavoarea acestora. Prin urmare, în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă de către prima instanță. Instanța de apel a reținut că, prin hotărârile penale pronunțate cu privire la pârâtul P. în legătură cu infracțiunea de lipsire de libertate, instanța penală nu a analizat existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și nici vinovăția acesteia deoarece a intervenit prescripția, astfel încât dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză. Rămâne astfel în sarcina instanței civile să stabilească dacă pârâtul P. se face vinovat de săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în privința reclamanților, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia în condițiile art. 998-999 C. civ.

Curtea de apel a constatat că au existat trei categorii de cadre de miliție care au ajuns la U.M. X Sibiu: cei care au fost predați, cei care s-au retras în unitate și cei care s-au prezentat la U.M. X Sibiu ulterior datei de 22 decembrie. Deși la nivel de armată ordinele pe cale ierarhică au fost aceleași, doar pârâtul P. a înțeles să le aplice de o manieră personală, decizând de la sine putere și în lipsa unui ordin direct de la superiorii ierarhici să rețină acești lucrători pe miliție în sediul unității militare, în condiții vitrege, sub amenințarea permanentă a armei. Instanța nu a primit apărarea pârâtului în sensul că acțiunile sale au urmărit protecția reclamanților în contextul evenimentelor din decembrie 1989, apreciind că nu există vreo justificare pentru reținerea persoanelor care s-au predat începând cu data de 24.12.1989 deoarece, la acea dată, nu mai era necesară o astfel de protecție.

Pe de altă parte, reținerea a fost lipsită de orice temei legal și este incompatibilă cu ideea de protecție. Reclamanții nu au fost întrebați dacă doresc să plece din unitate pe riscul lor și nici nu li s-a asigurat o astfel de posibilitate. Dimpotrivă, după ce pârâtul P. a decis să plaseze toți reclamanții în stare de arest (reținere), nu și-a mai asumat și responsabilitatea punerii/lăsării lor în libertate, tratând toate persoanele la fel, indiferent de circumstanțele particulare ale preluării în custodie. Chiar și în situația în care reclamanții s-au prezentat de bună voie la U.M. X Sibiu, nu se poate susține că aceștia și-au manifestat acordul pentru reținere. Reclamanții s-au prezentat fiind de bună credință, urmând îndemnurile primite prin mass-media de a se pune la dispoziția noilor structuri ale statului democratic ce lua naștere în urma revoluției.

Instanța de apel a considerat că nici nu este necesar să se rețină o faptă concretă a pârâtului P., deoarece acesta deținea funcția de comandant de garnizoană și, cum nici o altă persoană nu a luat vreo decizie în privința reținerii reclamanților, raportat la art. 61 din Regulamentul Serviciului Interior, este evident că doar pârâtul se face vinovat de reținerea reclamanților în incinta U.M. X Sibiu. Curtea de apel a mai reținut că a existat o lipsă totală de preocupare pentru asigurarea unor condiții decente, umane celor reținuți. Pârâtul P. avea posibilitatea de a primi în unitatea militară cadre din Ministerul de Interne și Securitate, fără însă a le plasa în stare de reținere, și de a le elibera după ce pericolul a trecut.

Însă, și după ce viețile reclamanților nu au mai fost amenințate în niciun fel, pârâtul a continuat să-i rețină pe reclamanți în condiții improprii. Instanța a considerat că nu sunt întrunite condițiile de existență ale cazului fortuit, una dintre acestea fiind ca făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția forței străine (a împrejurării) care a produs rezultatul. Or, rezultatul este lipsirea reclamanților de libertate, iar această lipsire de libertate nu s-a datorat manifestanților, ci exclusiv voinței pârâtului, în calitate de comandant de garnizoană.

Curtea de apel a reținut că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social. Între fapta ilicită constând în lipsirea de libertate și prejudiciul cauzat reclamanților prin aceasta există raport de cauzalitate, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului P. Instanța de apel a mai reținut că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, pârâtul P. era angajat al Ministerului Apărării Naționale, iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al UM X Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului Ministerul Apărării Naționale, în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Ținând seama de durata reținerii nelegale și consecințele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanților, curtea de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate reprezintă o reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Curtea de apel a menținut soluția pronunțată în primul ciclu procesual cu privire la reclamanții E., F., G., H. și I., cu motivarea că aceștia au formulat acțiunea civilă în calitate de moștenitori ai persoanelor ce reclamă un prejudiciu moral, netransmisibil. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs (1) pârâtul P., (2) pârâtul Ministerul Apărării Naționale, și (3) reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B. 1. Prin recursul declarat, pârâtul P. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. deoarece, deși prin decizia pronunțată la sfârșitul primului ciclu procesual, instanța de recurs a dispus suplimentarea probatoriului, curtea de apel a audiat un singur martor, acesta fiind din aceeași categorie cu reclamanții.

Recurentul susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost corect soluționată și că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii sale delictuale, neexistând vinovăție. Arată în acest sens că instanța penală a concluzionat că toate acuzațiile ce i-au fost aduse sunt nefondate, că nu există fapte infracționale, nelegale. Curtea de apel greșește atunci când susține că reclamanții puteau fi eliberați doar din ordinul pârâtului, fără a fi nevoie de constituirea unei comisii de anchetă și omite faptul că pârâtul a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal.

Pârâtul arată că, în situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, reținerea reclamanților în incinta unității militare poate fi asimilată cu starea de necesitate, element care înlătură răspunderea civilă delictuală a făptuitorului. Rezoluția din 1.03.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, în Dosarul nr. x/RJ/753/2010 atestă această situație.

Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că reprezentanții miliției și securității erau considerate „elemente teroriste” care apărau regimul comunist, că în timpul evenimentelor s-au executat focuri de armă care au avut ca rezultat rănirea unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era îndreptată împotriva acestora. Nu s-a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune fizică la adresa reclamanților din partea pârâtului, nici direct, nici prin intermediul ordinelor date. Cât privește agresiunea psihică, nu s-a dovedit traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, ci din situația specială existentă, aceștia fiind considerați de populația civilă, „elemente teroriste”, în contextul de la acel moment.

În raport de toate circumstanțele de fapt, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă condițiile de realizare a acestui deziderat au fost improprii. Traumele fizice și psihice pe care reclamanții le-au trăit în acele momente sunt consecința condițiilor speciale în care au fost reținuți în cadrul unității militare, independente însă de culpa cuiva, dar dependente de starea generală specială de la momentul respectiv, și a stigmatului social dat de funcțiile pe care reclamanții le dețineau la data respectivă. 2. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Apărării Naționale formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel, reținând în mod eronat o anumită situație de fapt, a aplicat greșit prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Starea de fapt reală în care s-a produs reținerea reclamanților în unitate este cea stabilită cu caracter definitiv prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București. În mod nelegal, curtea de apel nu a ținut cont de puterea de lucru judecat, stabilită prin sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel și prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, care au constatat că pârâtul P. nu a acționat cu vinovăție în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, iar reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de 21-22 decembrie 1989 la Sibiu.

Nelegalitatea deciziei atacate rezultă și din faptul că instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 3720 din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual. Astfel, la rejudecarea apelului, a fost audiat un singur martor - J. - care nu a putut indica o faptă concretă a pârâtului, pentru care să poată fi considerat vinovat, vinovăția acestuia fiind una generică care derivă exclusiv din faptul că deținea, la acel moment, funcția de comandant al U.M.X Sibiu și al garnizoanei Sibiu. Or, prin Rezoluția din 01.03.2010, menținută prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului P. și pentru neglijență în serviciu, iar raportat la prevederile art. 22 C. proc.

pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. În plus, instanța de apel a ignorat total prevederile Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană (R.G.-2), sub aspectul rolului și atribuțiilor serviciului de gardă și ale comandantului gărzii. Reținerea reclamanților în incinta U.M.X Sibiu a avut un caracter de excepție, care se raportează strict la evenimentele din decembrie 1989. Este incontestabil că reținerea reclamanților a avut loc în condiții improprii, însă analiza acestora nu poate fi ruptă de contextul producerii lor.

Situația din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate care înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului P., iar reclamanții nu au probat că relele tratamente suferite pe timpul reținerii s-ar datora direct pârâtului P., aceștia considerându-l răspunzător de producerea lor, exclusiv în calitatea sa de comandant. Instanța de apel nu a arătat ce norme legale ar fi încălcat prepusul Ministerului Apărării Naționale în funcțiile deținute, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât instanța penală a constatat nevinovăția acestuia cu privire la săvârșirea infracțiunilor de distrugere calificată și neglijență în serviciu și de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei și a statuat, definitiv, că acesta a acționat cu respectarea regulamentelor militare în vigoare la acel moment.

Recurentul critică decizia instanței de apel și pentru dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților. În acest sens, arată că, raportat la prevederile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă pentru fiecare reclamant în parte odată cu încetarea cauzelor reținerii în U.M. X Sibiu, deci cel mai târziu cu luna ianuarie 1990, întrucât, din conținutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții au cunoscut din momentul reținerii lor că pârâtul P. este persoana pe care o consideră responsabilă pentru prejudiciile pretinse. În plus, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv momentul în care se apreciază că părțile vătămate cunosc persoana vinovată de prejudiciul cauzat lor, este cel al trimiterii în judecată și nu cel în care sentința penală devine definitivă, iar în raport de prevederile art. 19 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., procesul penal suspendă cauza civilă, nu și curgerea termenului de prescripție a acesteia, ci doar acțiunea civilă începută înăuntrul acestui termen. 3. Reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.: Prin decizia pronunțată nu se face nici o diferențiere în acordarea daunelor între reclamanții care au fost loviți de către militarii din U.M. X, cărora li s-a încălcat integritatea și sănătatea, și cei care nu au fost loviți. Or, este indiscutabil că, cele două fapte ilicite respectiv lipsirea de libertate și încălcarea integrității și sănătății reclamanților sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii.

De aceea, prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare faptă ilicită. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru fapta ilicită constând în privarea de libertate în mod nelegal, prin soluția pronunțată se încalcă principiul reparației integrale a prejudiciului produs. Atingerea adusă libertății fizice a reclamanților prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrității corporale și a sănătății, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea adusă demnității și onoarei reclamanților au dus la producerea unui prejudiciu moral semnificativ. Recurenții redau situația de fapt și arată că au fost reținuți abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, au fost supuși la tratamente inumane și degradante, amenințați în permanență cu moartea, fără a avea posibilitatea de a-și contacta familiile.

Recurenții arată că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul la un proces echitabil. Pe lângă faptul că au fost părți vătămate într-un dosar penal care a fost soluționat din 1990 și până în 2010, fără a se identifica vinovații cu privire la fapta de privare de libertate în mod nelegal, și în dosarul civil promovat de reclamanți din anul 2012, durata de soluționare este mare, iar acest lucru nu corespunde exigențelor „unui timp rezonabil”, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții susțin că, în ceea ce privește respingerea acțiunii față de reclamanții E., F., G., H. și I., în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În speță, moștenitorii defuncților Câmpean și Lalu au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești, astfel că acțiunea este una patrimonială, supusă prescripției de 3 ani. În plus, autorii reclamanților au fost părți vătămate în dosarul penal nr. x/P/2007. Așadar, pe timpul vieții, aceștia au făcut demersurile necesare obținerii despăgubirilor ce li s-au cuvenit, ca urmare a privării nelegale de libertate. Faptul că dosarul penal s-a soluționat pentru această faptă cu încetarea urmăririi penale față de învinuitul P., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, a determinat părțile vătămate din acel dosar să promoveze acțiune separată pe latura civilă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1; 2. Recurenții pârâți P. și Ministerul Apărării Naționale formulează critici similare legate de dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și la îndeplinirea în cauză a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a recurenților, astfel încât Înalta Curte va grupa aceste critici și le va răspunde prin argumente comune. a. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile formulate de recurenții pârâți nu sunt fondate.

Cererea promovată de reclamanți în prezenta cauză are un caracter patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care, conform art. 8 din același act normativ, a început să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea. În cauză, reclamanții au cunoscut paguba și persoana răspunzătoare de producerea ei la data săvârșirii pretinsei fapte ilicite.

Însă, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu trebuie omis faptul că reclamanții au avut calitatea de părți vătămate și civile în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007, în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare a pronunțat rezoluția din data de 01.03.2010, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P. pentru infracțiunile de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijență în serviciu, participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei și încetarea urmării penale față de acesta sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Prin rezoluția nr. 301/II-2 din 21 iulie 2010 a procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției din data de 01.03.2010, iar prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost respinsă plângerea formulată de I.P.J. Sibiu atât împotriva rezoluției din data de 01.03.2010, cât și împotriva rezoluției nr. 301/II-2 din 21 iulie 2010. Or, cât timp reclamanții au înțeles ca, în condițiile C. proc. pen., să alăture acțiunea civilă celei penale, până la soluționarea laturii penale, ei nu puteau promova și o acțiune civilă separată.

Această posibilitate s-a născut numai după finalizarea procesului penal care a lăsat nesoluționată latura civilă. Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune. b. Sunt fondate criticile prin care pârâții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru soluția dată sub aspectul îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale, critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998-999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ. În condițiile art. 998-999 C. civ., antrenarea răspunderii civile delictuale presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs și a vinovăției.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut că faptele ilicite, săvârșite cu vinovăție de pârâtul P. și care atrag răspunderea civilă a acestuia sunt privarea de libertate și încălcarea integrității și sănătății reclamanților. Pe baza situației de fapt pe care instanța de apel a reținut-o și care nu mai poate fi reapreciată în această fază procesuală, Înalta Curte constată că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuale a pârâtului P., întrucât nu se poate reține săvârșirea de către acesta cu vinovăție, a faptelor menționate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește pretinsa reținere abuzivă a reclamanților și privarea lor de libertate în mod ilegal, probele administrate au dovedit că, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, reclamanții fie s-au predat singuri unității militare, fie au escaladat gardul unității militare, fie au fost prinși și predați de manifestanți.

Cercetarea penală și probele administrate în cauză au stabilit că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, care a generat o puternică tensiune psihică amplificată de faptul că au fost trase focuri de arme care au rănit o parte din manifestanți. În circumstanțele menționate, manifestanții considerau reprezentanții miliției și securității drept „elemente teroriste”, care sprijineau regimul comunist, agresiunea populației fiind îndreptată în mod special împotriva acestora. În aceste condiții, decizia pârâtului P. care a ales să-i rețină pe reclamanți în unitatea militară a avut consecința asigurării protecției lor și nu poate fi asimilată unei fapte săvârșite cu vinovăție, de natură să atragă răspunderea sa delictuală.

Analiza condițiilor în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului P. nu poate fi făcută cu ignorarea contextului în care s-au produs. În acest sens, situația concretă din timpul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului. În legătură cu fapta de lezare a integrității și sănătății reclamanților, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune fizică din partea pârâtului P., nici în mod direct, nici indirect, prin ordinele date, în perioada în care aceștia s-au aflat în incinta unității militare.

În actele de urmărire penală, s-a menționat că reclamanții au fost loviți de manifestanți, iar certificatele medico-legale nu sunt în măsură, prin ele însele, să dovedească săvârșirea faptelor de către pârât, cu atât mai mult cu cât sunt eliberate la perioade îndelungate de timp în raport de data săvârșirii pretinselor fapte. Este incontestabil că reclamanții au suferit o agresiune psihică, dar aceasta nu s-a produs prin vreo faptă imputabilă pârâtului P., ci este rezultatul stării speciale existente în acele zile. Condițiile improprii de reținere și pază permanentă care au putut produce astfel de prejudicii reclamanților au fost, la rândul lor generate de starea concretă de la acel moment, de stigmatul social dat de manifestanți reclamanților, fiind independente de orice culpă a pârâtului P. Faptul că pârâtul a fost, în acea perioadă, comandantul U.M.

X, fiind singura persoană în măsură să decidă cu privire la măsurile ce se adoptau în respectiva unitate militară, nu înseamnă că acestuia i se pot imputa faptele menționate în cererea de chemare în judecată. Față de numărul mare de persoane, de limitarea resurselor de hrană din acele zile, este evident că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, iar suferințele fizice și psihice au fost inerente acelei situații de haos și dezordine și tensiunii existente în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Mai mult, printr-o hotărâre penală definitivă, sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, s-a reținut că pârâtul P. a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană în vigoare în acel moment, ordinele date de pârât vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia, nefiind abuzive sau vădit greșite.

Este și motivul pentru care instanța penală a confirmat soluția cuprinsă în rezoluția din data de 01.03.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P. pentru infracțiunea de neglijență în serviciu. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a recurentului Ministerul Apărării Naționale, Înalta Curte reține că reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia în calitate de comitent, în temeiul art. 100 alin. (3) C. civ. Fără a contesta raportul de prepușenie existent la data producerii faptelor, între pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în calitate de comitent, și pârâtul P., în calitate de prepus, Înalta Curte apreciază că răspunderea comitentului nu poate fi atrasă în cauză.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ. Cum în cauză, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că, în persoana pârâtului P. nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptele indicate în cererea de chemare în judecată, nu poate fi angajată nici răspunderea pârâtului Ministerul Apărării Naționale, chiar dacă acesta avea, la data producerii respectivelor fapte, calitatea de comitent. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții P. și Ministerul Apărării Naționale, va modifica, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 998-999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ., în parte, decizia recurată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârâtul P. împotriva sentinței nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, și va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (continuat prin moștenitoarea G.), J., K., L., M., N. și O. împotriva aceleiași sentințe. Va schimba în parte sentința, în sensul că va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O., ca nefondată. 3. Recursul reclamanților este nefondat.

Criticile acestora care vizează cuantumul despăgubirilor acordate în raport cu principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și soluționarea greșită a cauzei în raport cu reclamanții moștenitori ai celor reținuți și care între timp au decedat nu pot fi primite în condițiile în care, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului P. și nici cea a Ministerului Apărării Naționale în calitate de comitent. Pentru aceleași argumente nu poate fi analizată nici critica vizând îndreptățirea la acordarea daunelor solicitate cu motivarea că autorii recurenților se constituiseră păți civile sau vătămate în cadrul procesului penal, deoarece nu această împrejurare a constituit cauza respingerii acțiunii, ci neîndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Or, sub acest din urmă aspect, împrejurarea menționată de recurenți este irelevantă. Tot astfel, încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la durata procesul penal derulat anterior între părți nu poate analizată în prezentul litigiu civil, iar în ceea ce privește pretinsa încălcare a aceleiași norme de drept european în prezenta cauză, Înalta Curte reține că simpla menționare a unei durate de soluționare a litigiului pe care reclamanții o apreciază ca fiind mare în raport de norma menționată nu reprezintă o critică de nelegalitate care să învestească instanța de recurs cu analizarea ei. Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei privind admiterea apelului declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, și respingerea apelului declarat de reclamanții E., F., G., H. și I. împotriva aceleiași sentințe. Vor fi, de asemenea, menținute dispozițiile sentinței nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, privind respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român și respingerea acțiunii formulate de reclamanții E., F., G., H. și I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții P. și Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 1059 din data de 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că: Admite apelul declarat de pârâtul P. împotriva sentinței nr. 1615 din 2 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. Respinge apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (continuat prin moștenitoarea G.), J., K., L., M., N. și O. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Schimbă în parte sentința, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O., ca nefondată.

Respinge recursul declarat de reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B. împotriva deciziei civile nr. 1059 din data de 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondat. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2016.