ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2159/2016

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 04.07.2012, reclamanții

A., B., C., D., E. și F., G., H. și I., J., K., L., M., N. și O.

au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale,

P. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata

următoarelor sume sau a echivalentului lor în lei la data plății:

- 40.000 euro

către reclamantul A., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate

și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită

constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 170.000

euro către reclamantul B., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 55.000 euro

către reclamantul C., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate

și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită

constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 30.000 euro

către reclamantul D., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate

și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită

constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 165.000

euro către reclamantele E., F., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate;

- 195.000

euro către reclamanții G., H., I., cu titlu de daune morale pentru

privare de libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 165.000

euro către reclamantul J., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 255.000

euro către reclamantul K., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 275.000

euro către reclamantul L., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 165.000

euro către reclamantul M., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate;

- 220.000

euro către reclamantul N., cu titlu de daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta

ilicită constând în încălcarea integrității și

sănătății;

- 30.000 euro

către reclamantul O., cu titlu de daune morale pentru privare de libertate

și 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită

constând în încălcarea integrității și

sănătății.

Prin

încheierea din data de 28.01.2013, tribunalul a respins excepțiile

invocate în cauză - excepția de necompetență materială

a tribunalului, excepția prescripției dreptului material la acțiune

și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român, reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice, reținând

următoarele:

În temeiul

art. 159 C. proc. civ., cu aplicarea art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

excepția de necompetență materială a tribunalului a fost

găsită ca neîntemeiată, ca urmare a precizărilor

făcute de reclamanți, în sensul că, dintr-o eroare

materială, în cuprinsul acțiunii, pretențiile lor au fost

trecute ca fiind în cuantum de 10.000 euro, în loc de 110.000 euro.

Excepția

prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă ca

neîntemeiată, instanța reținând că termenul de prescripție

de 3 ani începe să curgă din momentul în care păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască pe cel care i-a cauzat prejudiciul.

În condițiile în care faptele ce stau la baza pretențiilor reclamanților

au făcut obiectul unei urmăriri și acțiuni penale, cursul

termenului de prescripție a acțiunii în răspundere

delictuală trebuie socotit dacă nu întrerupt cel puțin oprit pe

tot timpul cât pricina s-a aflat în fața organului de urmărire

penală sau a instanței de judecată, respectiv până la anul

2011, când s-a pronunțat hotărârea în Dosarul nr. x/RJ/753/2010 al

Tribunalului Militar Teritorial București.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministrul Finanțelor Publice, a fost respinsă ca

neîntemeiată, tribunalul reținând că este suficient ca dreptul

pretins de reclamanți să fi fost afirmat în raport cu pârâții

chemați în judecată pentru ca aceștia să își justifice

calitatea procesuală pasivă.

Referitor la

excepția de inadmisibilitate, instanța a reținut că

această excepție vizează, de principiu, limitări legale ale

dreptului la acțiune sau interzicerea dreptului la acțiune, ceea ce

nu este cazul în speță.

Tribunalul a

apreciat ca neîntemeiată excepția autorității de lucru

judecat prin raportare la sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a

Tribunalului Militar București, cu motivarea că reclamanții,

părți vătămate, nu s-au constituit parte civilă.

Prin sentința

civilă nr. 1615 din 02 decembrie 2013, Tribunalul Sibiu a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., domiciliat în

Sibiu, J., K., L., M., N. și O. și, în consecință:

A obligat

pârâții, în solidar, să plătească, cu titlu de daune

morale, următoarele sume de bani sau echivalentul lor în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății: reclamantului A. suma de 3.400 euro, reclamantului B.

suma de 3.900 euro, reclamantului C. suma de 3.300 euro, reclamantului D. suma

de 1.800 euro, reclamantului J. suma de 12.900 euro, reclamantului K. suma de

8.700 euro, reclamantului L. suma de 16.500 euro, reclamantului M. suma de

9.900 euro, reclamantului N. suma de 13.200 euro și reclamantului O. suma

de 1.800 euro.

A respins acțiunea

formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O.,

precum și acțiunea formulată de reclamanții E. și F., G.,

H. și I.

A obligat

pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării

Naționale și P., în solidar, la plata către fiecare dintre

reclamanții: A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O. a cheltuielilor

de judecată, în cuantum de 600 lei.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut

următoarele:

Reclamanții,

precum și autorii reclamanților G., H., I., E. și F., erau în

decembrie 1989 lucrători în cadrul Miliției Sibiu și au ajuns,

fiecare în împrejurări diferite, în incinta Unității Militare X

Sibiu, unde au fost reținuți împotriva voinței lor, într-un

regim de deținere.

Tribunalul a

apreciat că, deși niciunul dintre martorii audiați nu a

arătat că faptele descrise au fost săvârșite direct de

către pârâtul P., întrucât acesta era comandantul unității, tot

ce s-a întâmplat în incinta unității militare s-a petrecut sub

comanda acestuia.

Evenimentele

petrecute în acele zile au avut un impact pe termen lung în viața reclamanților.

Unii s-au îmbolnăvit fizic, alții au rămas doar cu o stare de

teamă, au devenit deprimați, și-au pierdut serviciul sau au fost

tratați, chiar și după 1990, ca fiind „teroriști”, deși

aceste lucruri nu au fost dovedite niciodată.

România era

la acel moment semnatară a Declarației Universale a Drepturilor

Omului, iar între drepturile garantate de această declarație se

înscriu și cele la viață, la libertate, ca valoare

universală, la demnitate, la a nu fi supus la tortură sau tratamente

inumane sau degradante, dreptul de a nu fi deținut în mod arbitrar,

drepturi care le-au fost încălcate reclamanților în acele zile.

S-a constatat

că în cauză vinovăția pârâtului P. a fost pe deplin

dovedită, iar antrenarea răspunderii pârâtului Ministerul

Apărării Naționale, în calitate de comitent, se impune deoarece,

la acel moment, pârâtul P. era angajatul Ministerului Apărării Naționale,

iar faptele le-a săvârșit în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

Tribunalul a

considerat că nu se poate reține culpa Statului Român, astfel încât a

respins acțiunea reclamanților față de acest pârât.

Prima instanță

a apreciat că toate faptele la care reclamanții au fost supuși,

respectiv: privarea de libertate, imposibilitatea de a-și contacta familiile,

tratamentele degradante, inumane, amenințările, violențele,

precum și efectele în timp ale acestora, justifică cererea de

plată a daunelor morale, și a stabilit o sumă de 300 euro pe zi

de reținere.

Instanța

a respins cererile reclamanților de despăgubiri pentru

vătămarea integrității și sănătății,

constatând că numai o parte dintre reclamanți (A., J. și O.) au

putut justifica cu acte medicale vătămările fizice suferite în

acele zile. Acestora le-au fost acordate despăgubiri suplimentare, cu

titlu de daune morale, pentru vătămările suferite.

Instanța

a respins acțiunea formulată de reclamanții G., H., I., E. și

F. în calitate de moștenitori cu motivarea că aceștia au

solicitat daune morale pentru prejudiciul moral al autorilor lor, iar o

asemenea acțiune este inadmisibilă dat fiind caracterul

netransmisibil, strict personal, al dreptului la acțiune pentru

prejudiciul invocat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții P.

și Ministerul Apărării Naționale.

Prin decizia

civilă nr. 31 din 17 aprilie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia a admis

apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M., N. și O.

și apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale,

a schimbat în parte sentința atacată numai în ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, în sensul că a

obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și P.

să plătească în solidar reclamanților, cu titlu de daune

morale, următoarele sume sau contravaloarea în lei a acestor sume la

cursul B.N.R. din ziua plății: reclamantului A. suma de 4.000 euro,

reclamantului B. suma de 6.500 euro, reclamantului C. suma de 5.500 euro,

reclamantului D. suma de 3.000, reclamantului J. suma de 16.500 euro,

reclamantului K. suma de 14.500 euro, reclamantului L. suma de 27.500 euro,

reclamantului M. suma de 16.500 euro, reclamantului N. suma de 22.000 euro și

reclamantului O. suma de 3.000 euro.

Au fost menținute

în rest dispozițiile sentinței atacate și au fost respinse

apelurile declarate de reclamanții E., F., G., H. și I. împotriva

aceleiași sentințe.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții

Ministerul Apărării Naționale și P.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3720 din 25

noiembrie 2014, cu unanimitate, a constatat nulitatea recursurilor reclamanților

și, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâții P. și

Ministerul Apărării Naționale cu consecința casării

deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

de apel.

Pentru a

pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că

recursul declarat de reclamanți, deși formal este întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cuprinde critici

care vizează netemeinicia deciziei din apel.

Cu privire la

recursul pârâților, Înalta Curte a constatat că instanța de apel

nu a răspuns criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naționale

referitoare la momentul la care a început să curgă termenul de

prescripție, critici care presupuneau și analiza dispozițiilor

art. 19 și art. 22 C. proc. pen.

S-a dispus

ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze dacă simpla

calitate de parte vătămată în procesul penal poate avea efectul

suspensiv al prescripției sau, pentru a beneficia de o asemenea suspendare

a termenului de prescripție, era necesară o constituire de parte

civilă în fața organelor de urmărire penală. În acest

context, instanța de apel trebuie să analizeze dispozițiile art.

8 din Decretul nr. 167/1958 și prin raportare la dispozițiile din

materie penală invocate de pârât, pentru a justifica soluția de menținere

a excepției de prescripție invocată în cauză.

Instanța

de recurs a reținut, de asemenea, că se impune o analiză a

probatoriului administrat din perspectiva temeiurilor de drept invocate, în

sensul că faptele indicate de reclamanții ca fiind prejudiciabile

trebuie raportate la condițiile impuse de textele legale menționate,

raționamentul instanței de apel trebuind să reflecte

îndeplinirea acestor condiții în persoana pârâtului P.

Rejudecând

cauza, prin decizia civilă nr. 1059 din 30 mai 2016, Curtea de Apel Alba

Iulia a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (și

continuat de moștenitoarea G.), J., K., L., M., N. și O., precum și

apelul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale

împotriva sentinței civile nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

A schimbat în

parte sentința, numai în ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate reclamanților, în sensul că a obligat pârâții

Ministerul Apărării Naționale și P. să

plătească reclamanților, cu titlu de daune morale,

următoarele sume sau contravaloarea lor în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății: reclamantului A. suma de 4.000 euro, reclamantului B. suma de

6.500 euro, reclamantului C., suma de 5.500 euro, reclamantei G., în calitate

de moștenitoare a reclamantului D., decedat în cursul procesului, suma de

3.000 euro, reclamantului J. suma de 16.500 euro, reclamantului K. suma de

14.500 euro, reclamantului L. suma de 27.500 euro, reclamantului M. suma de

16.500 euro, reclamantului N. suma de 22.000 euro și reclamantului O. suma

de 3.000 euro.

A menținut

restul dispozițiilor sentinței atacate și a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții E., F., G., H. și I., precum

și apelul declarat de pârâtul P.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune,

curtea de apel a reținut că reclamanții au avut calitatea de

părți vătămate/civile în dosarul de urmărire

penală nr. x/P/2007 în care s-a pronunțat rezoluția din

01.03.2010. Reclamanților nu li se poate imputa o neconstituire de parte

civilă „în termen” în fața organelor de urmărire penală, în

condițiile în care aceștia aveau legal posibilitatea de a formula o

astfel de cerere în dosarul penal inclusiv în fața instanței de

judecată, până la citirea actului de sesizare. Faptul că nu s-a

mai ajuns la un asemenea moment deoarece a intervenit prescripția

răspunderii penale nu este culpa reclamanților și nici nu poate

fi interpretat în defavoarea acestora.

Prin urmare,

în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune

a fost respinsă de către prima instanță.

Instanța

de apel a reținut că, prin hotărârile penale pronunțate cu

privire la pârâtul P. în legătură cu infracțiunea de lipsire de

libertate, instanța penală nu a analizat existenței faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și nici vinovăția acesteia

deoarece a intervenit prescripția, astfel încât dispozițiile art. 22

alin. (1) C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză.

Rămâne

astfel în sarcina instanței civile să stabilească dacă

pârâtul P. se face vinovat de săvârșirea unei fapte ilicite

cauzatoare de prejudicii în privința reclamanților, de natură

să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia în

condițiile art. 998-999 C. civ.

Curtea de

apel a constatat că au existat trei categorii de cadre de miliție

care au ajuns la U.M. X Sibiu: cei care au fost predați, cei care s-au

retras în unitate și cei care s-au prezentat la U.M. X Sibiu ulterior

datei de 22 decembrie.

Deși la

nivel de armată ordinele pe cale ierarhică au fost aceleași,

doar pârâtul P. a înțeles să le aplice de o manieră

personală, decizând de la sine putere și în lipsa unui ordin direct

de la superiorii ierarhici să rețină acești lucrători

pe miliție în sediul unității militare, în condiții

vitrege, sub amenințarea permanentă a armei.

Instanța

nu a primit apărarea pârâtului în sensul că acțiunile sale au

urmărit protecția reclamanților în contextul evenimentelor din

decembrie 1989, apreciind că nu există vreo justificare pentru reținerea

persoanelor care s-au predat începând cu data de 24.12.1989 deoarece, la acea

dată, nu mai era necesară o astfel de protecție. Pe de altă

parte, reținerea a fost lipsită de orice temei legal și este

incompatibilă cu ideea de protecție. Reclamanții nu au fost

întrebați dacă doresc să plece din unitate pe riscul lor și

nici nu li s-a asigurat o astfel de posibilitate. Dimpotrivă, după ce

pârâtul P. a decis să plaseze toți reclamanții în stare de arest

(reținere), nu și-a mai asumat și responsabilitatea

punerii/lăsării lor în libertate, tratând toate persoanele la fel,

indiferent de circumstanțele particulare ale preluării în custodie.

Chiar și

în situația în care reclamanții s-au prezentat de bună voie la U.M.

X Sibiu, nu se poate susține că aceștia și-au manifestat

acordul pentru reținere. Reclamanții s-au prezentat fiind de bună

credință, urmând îndemnurile primite prin mass-media de a se pune la

dispoziția noilor structuri ale statului democratic ce lua naștere în

urma revoluției.

Instanța

de apel a considerat că nici nu este necesar să se rețină o

faptă concretă a pârâtului P., deoarece acesta deținea funcția

de comandant de garnizoană și, cum nici o altă persoană nu

a luat vreo decizie în privința reținerii reclamanților,

raportat la art. 61 din Regulamentul Serviciului Interior, este evident că

doar pârâtul se face vinovat de reținerea reclamanților în incinta U.M.

X Sibiu.

Curtea de

apel a mai reținut că a existat o lipsă totală de

preocupare pentru asigurarea unor condiții decente, umane celor reținuți.

Pârâtul P.

avea posibilitatea de a primi în unitatea militară cadre din Ministerul de

Interne și Securitate, fără însă a le plasa în stare de reținere,

și de a le elibera după ce pericolul a trecut. Însă, și

după ce viețile reclamanților nu au mai fost amenințate în

niciun fel, pârâtul a continuat să-i rețină pe reclamanți în

condiții improprii.

Instanța

a considerat că nu sunt întrunite condițiile de existență

ale cazului fortuit, una dintre acestea fiind ca făptuitorul să fi

fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția forței străine

(a împrejurării) care a produs rezultatul. Or, rezultatul este lipsirea

reclamanților de libertate, iar această lipsire de libertate nu s-a

datorat manifestanților, ci exclusiv voinței pârâtului, în calitate

de comandant de garnizoană.

Curtea de

apel a reținut că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua

legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe

durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor

suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și

libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc

personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației

în plan profesional și social.

Între fapta

ilicită constând în lipsirea de libertate și prejudiciul cauzat

reclamanților prin aceasta există raport de cauzalitate, astfel

că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 998-999

C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului P.

Instanța

de apel a mai reținut că, la momentul săvârșirii faptei

ilicite, pârâtul P. era angajat al Ministerului Apărării Naționale,

iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de

comandant al UM X Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerințele pentru

angajarea răspunderii pârâtului Ministerul Apărării Naționale,

în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin.

(3) C. civ.

Ținând

seama de durata reținerii nelegale și consecințele pe care

aceasta le-a avut asupra reclamanților, curtea de apel a apreciat că

o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate

reprezintă o reparație echitabilă și respectă

principiul proporționalității și justului echilibru între

natura valorilor lezate și sumele acordate.

Curtea de

apel a menținut soluția pronunțată în primul ciclu

procesual cu privire la reclamanții E., F., G., H. și I., cu

motivarea că aceștia au formulat acțiunea civilă în

calitate de moștenitori ai persoanelor ce reclamă un prejudiciu

moral, netransmisibil.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs (1) pârâtul

P., (2) pârâtul Ministerul Apărării Naționale, și (3)

reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și

B.

recursul declarat, pârâtul P. formulează următoarele critici, pe care

le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța

de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. deoarece, deși

prin decizia pronunțată la sfârșitul primului ciclu procesual,

instanța de recurs a dispus suplimentarea probatoriului, curtea de apel a

audiat un singur martor, acesta fiind din aceeași categorie cu reclamanții.

Recurentul

susține că excepția prescripției dreptului material la acțiune

nu a fost corect soluționată și că, în cauză, nu sunt

întrunite condițiile angajării răspunderii sale delictuale,

neexistând vinovăție. Arată în acest sens că instanța

penală a concluzionat că toate acuzațiile ce i-au fost aduse

sunt nefondate, că nu există fapte infracționale, nelegale.

Curtea de apel

greșește atunci când susține că reclamanții puteau fi

eliberați doar din ordinul pârâtului, fără a fi nevoie de

constituirea unei comisii de anchetă și omite faptul că pârâtul

a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea de

neglijență în serviciu, organele de cercetare penală și

instanța penală constatând că și-a îndeplinit îndatoririle

de serviciu în mod corect și legal.

Pârâtul arată

că, în situația concretă de la momentul evenimentelor din

decembrie 1989, reținerea reclamanților în incinta unității

militare poate fi asimilată cu starea de necesitate, element care

înlătură răspunderea civilă delictuală a

făptuitorului.

Rezoluția

din 1.03.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția Parchetelor Militare, pronunțată în Dosarul

nr. x/P/2007, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10

mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, în

Dosarul nr. x/RJ/753/2010 atestă această situație.

Cercetarea

penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista

o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că

reprezentanții miliției și securității erau

considerate „elemente teroriste” care apărau regimul comunist, că în

timpul evenimentelor s-au executat focuri de armă care au avut ca rezultat

rănirea unor manifestanți și militari, că agresiunea populației

era îndreptată împotriva acestora.

Nu s-a reținut

existența vreunei fapte concrete de agresiune fizică la adresa

reclamanților din partea pârâtului, nici direct, nici prin intermediul

ordinelor date. Cât privește agresiunea psihică, nu s-a dovedit

traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților,

suferința acestora nerezultând din acțiunea directă a pârâtului,

ci din situația specială existentă, aceștia fiind considerați

de populația civilă, „elemente teroriste”, în contextul de la acel

moment.

În raport de

toate circumstanțele de fapt, se poate concluziona cu deplin temei

că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989,

reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă condițiile

de realizare a acestui deziderat au fost improprii. Traumele fizice și

psihice pe care reclamanții le-au trăit în acele momente sunt

consecința condițiilor speciale în care au fost reținuți în

cadrul unității militare, independente însă de culpa cuiva, dar

dependente de starea generală specială de la momentul respectiv, și

a stigmatului social dat de funcțiile pe care reclamanții le dețineau

la data respectivă.

motivele de recurs, pârâtul Ministerul Apărării Naționale

formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța

de apel, reținând în mod eronat o anumită situație de fapt, a

aplicat greșit prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Starea de

fapt reală în care s-a produs reținerea reclamanților în unitate

este cea stabilită cu caracter definitiv prin sentința nr. 17 din 10

mai 2011, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București.

În mod

nelegal, curtea de apel nu a ținut cont de puterea de lucru judecat,

stabilită prin sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a

Curții Militare de Apel și prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011

a Tribunalului Militar Teritorial București, care au constatat că

pârâtul P. nu a acționat cu vinovăție în împrejurările

respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, iar reținerea

lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării

de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare

din zilele de 21-22 decembrie 1989 la Sibiu.

Nelegalitatea

deciziei atacate rezultă și din faptul că instanța de apel

nu a respectat decizia de casare nr. 3720 din 25 noiembrie 2014 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în primul ciclu procesual.

Astfel, la

rejudecarea apelului, a fost audiat un singur martor - J. - care nu a putut

indica o faptă concretă a pârâtului, pentru care să poată

fi considerat vinovat, vinovăția acestuia fiind una generică

care derivă exclusiv din faptul că deținea, la acel moment, funcția

de comandant al U.M.X Sibiu și al garnizoanei Sibiu.

Or, prin

Rezoluția din 01.03.2010, menținută prin sentința

penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011, pronunțată de

Tribunalul Militar Teritorial București, s-a dispus scoaterea de sub

urmărirea penală a învinuitului P. și pentru neglijență

în serviciu, iar raportat la prevederile art. 22 C. proc. pen., hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața

instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la

existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia.

În plus,

instanța de apel a ignorat total prevederile Regulamentului serviciului de

gardă și în garnizoană (R.G.-2), sub aspectul rolului și

atribuțiilor serviciului de gardă și ale comandantului

gărzii.

Reținerea

reclamanților în incinta U.M.X Sibiu a avut un caracter de excepție,

care se raportează strict la evenimentele din decembrie 1989. Este

incontestabil că reținerea reclamanților a avut loc în condiții

improprii, însă analiza acestora nu poate fi ruptă de contextul

producerii lor.

Situația

din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate care

înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului P.,

iar reclamanții nu au probat că relele tratamente suferite pe timpul

reținerii s-ar datora direct pârâtului P., aceștia considerându-l

răspunzător de producerea lor, exclusiv în calitatea sa de comandant.

Instanța

de apel nu a arătat ce norme legale ar fi încălcat prepusul

Ministerului Apărării Naționale în funcțiile deținute,

în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât instanța

penală a constatat nevinovăția acestuia cu privire la săvârșirea

infracțiunilor de distrugere calificată și neglijență

în serviciu și de participație improprie la infracțiunea de omor

deosebit de grav în forma tentativei și a statuat, definitiv, că

acesta a acționat cu respectarea regulamentelor militare în vigoare la

acel moment.

Recurentul

critică decizia instanței de apel și pentru dezlegarea dată

excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

În acest sens, arată că, raportat la prevederile Decretului nr.

167/1958, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă

pentru fiecare reclamant în parte odată cu încetarea cauzelor reținerii

în U.M. X Sibiu, deci cel mai târziu cu luna ianuarie 1990, întrucât, din conținutul

cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanții au

cunoscut din momentul reținerii lor că pârâtul P. este persoana pe

care o consideră responsabilă pentru prejudiciile pretinse.

În plus,

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție,

respectiv momentul în care se apreciază că părțile

vătămate cunosc persoana vinovată de prejudiciul cauzat lor,

este cel al trimiterii în judecată și nu cel în care sentința

penală devine definitivă, iar în raport de prevederile art. 19 alin.

(1) și (2) C. proc. pen., procesul penal suspendă cauza civilă,

nu și curgerea termenului de prescripție a acesteia, ci doar acțiunea

civilă începută înăuntrul acestui termen.

G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B.

formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.:

Prin decizia

pronunțată nu se face nici o diferențiere în acordarea daunelor

între reclamanții care au fost loviți de către militarii din U.M.

X, cărora li s-a încălcat integritatea și sănătatea, și

cei care nu au fost loviți.

Or, este

indiscutabil că, cele două fapte ilicite respectiv lipsirea de

libertate și încălcarea integrității și

sănătății reclamanților sunt fiecare în parte

cauzatoare de prejudicii. De aceea, prejudiciul trebuie individualizat distinct

pentru fiecare faptă ilicită.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru fapta ilicită

constând în privarea de libertate în mod nelegal, prin soluția pronunțată

se încalcă principiul reparației integrale a prejudiciului produs.

Atingerea

adusă libertății fizice a reclamanților prin luarea

măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe

care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a

integrității corporale și a sănătății, prin

lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum și atingerea

adusă demnității și onoarei reclamanților au dus la

producerea unui prejudiciu moral semnificativ.

Recurenții

redau situația de fapt și arată că au fost reținuți

abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, au fost

supuși la tratamente inumane și degradante, amenințați în

permanență cu moartea, fără a avea posibilitatea de a-și

contacta familiile.

Recurenții

arată că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și anume dreptul la un proces

echitabil.

Pe lângă

faptul că au fost părți vătămate într-un dosar penal

care a fost soluționat din 1990 și până în 2010, fără

a se identifica vinovații cu privire la fapta de privare de libertate în

mod nelegal, și în dosarul civil promovat de reclamanți din anul

2012, durata de soluționare este mare, iar acest lucru nu corespunde

exigențelor „unui timp rezonabil”, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții

susțin că, în ceea ce privește respingerea acțiunii față

de reclamanții E., F., G., H. și I., în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În speță,

moștenitorii defuncților Câmpean și Lalu au solicitat obligarea

pârâților la plata de despăgubiri bănești, astfel că

acțiunea este una patrimonială, supusă prescripției de 3

ani. În plus, autorii reclamanților au fost părți

vătămate în dosarul penal nr. x/P/2007.

Așadar,

pe timpul vieții, aceștia au făcut demersurile necesare obținerii

despăgubirilor ce li s-au cuvenit, ca urmare a privării nelegale de

libertate. Faptul că dosarul penal s-a soluționat pentru această

faptă cu încetarea urmăririi penale față de învinuitul P.,

deoarece s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, a

determinat părțile vătămate din acel dosar să

promoveze acțiune separată pe latura civilă.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs,

Înalta Curte reține următoarele:

1; 2. Recurenții

pârâți P. și Ministerul Apărării Naționale

formulează critici similare legate de dezlegarea pe care instanța de

apel a dat-o cu privire la excepția prescripției dreptului material

la acțiune și la îndeplinirea în cauză a condițiilor

angajării răspunderii civile delictuale a recurenților, astfel

încât Înalta Curte va grupa aceste critici și le va răspunde prin

argumente comune.

a. În ceea ce

privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției

dreptului material la acțiune, criticile formulate de recurenții pârâți

nu sunt fondate.

Cererea

promovată de reclamanți în prezenta cauză are un caracter

patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani

prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care,

conform art. 8 din același act normativ, a început să curgă de

la data când persoana păgubită a cunoscut, sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea. În

cauză, reclamanții au cunoscut paguba și persoana

răspunzătoare de producerea ei la data săvârșirii pretinsei

fapte ilicite.

Însă, în

soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune,

nu trebuie omis faptul că reclamanții au avut calitatea de părți

vătămate și civile în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2007,

în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția Parchetelor Militare a pronunțat rezoluția din data de

01.03.2010, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului P. pentru infracțiunile de participație improprie la

infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată,

neglijență în serviciu, participație improprie la infracțiunea

de omor deosebit de grav în forma tentativei și încetarea urmării

penale față de acesta sub aspectul infracțiunii de lipsire de

libertate în mod ilegal. Prin rezoluția nr. 301/II-2 din 21 iulie 2010 a

procurorului militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției din

data de 01.03.2010, iar prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost

respinsă plângerea formulată de I.P.J. Sibiu atât împotriva rezoluției

din data de 01.03.2010, cât și împotriva rezoluției nr. 301/II-2 din

21 iulie 2010.

Or, cât timp

reclamanții au înțeles ca, în condițiile C. proc. pen., să

alăture acțiunea civilă celei penale, până la soluționarea

laturii penale, ei nu puteau promova și o acțiune civilă

separată. Această posibilitate s-a născut numai după

finalizarea procesului penal care a lăsat nesoluționată latura

civilă.

Prin urmare,

în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului de

respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

b. Sunt

fondate criticile prin care pârâții susțin nelegalitatea deciziei

recurate pentru soluția dată sub aspectul îndeplinirii condițiilor

de angajare a răspunderii civile delictuale, critici întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998-999 C. civ. și

art. 1000 alin. (3) C. civ.

În condițiile

art. 998-999 C. civ., antrenarea răspunderii civile delictuale presupune

întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența

faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta

săvârșită și prejudiciul produs și a vinovăției.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții au susținut că faptele

ilicite, săvârșite cu vinovăție de pârâtul P. și care

atrag răspunderea civilă a acestuia sunt privarea de libertate și

încălcarea integrității și sănătății

reclamanților.

Pe baza situației

de fapt pe care instanța de apel a reținut-o și care nu mai

poate fi reapreciată în această fază procesuală, Înalta

Curte constată că nu poate fi angajată răspunderea

civilă delictuale a pârâtului P., întrucât nu se poate reține

săvârșirea de către acesta cu vinovăție, a faptelor

menționate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

În ceea ce

privește pretinsa reținere abuzivă a reclamanților și

privarea lor de libertate în mod ilegal, probele administrate au dovedit

că, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, reclamanții fie

s-au predat singuri unității militare, fie au escaladat gardul

unității militare, fie au fost prinși și predați de

manifestanți. Cercetarea penală și probele administrate în

cauză au stabilit că, în acea perioadă, exista o stare de

confuzie generală, de incertitudine și haos, care a generat o

puternică tensiune psihică amplificată de faptul că au fost

trase focuri de arme care au rănit o parte din manifestanți. În

circumstanțele menționate, manifestanții considerau reprezentanții

miliției și securității drept „elemente teroriste”, care

sprijineau regimul comunist, agresiunea populației fiind îndreptată

în mod special împotriva acestora. În aceste condiții, decizia pârâtului P.

care a ales să-i rețină pe reclamanți în unitatea

militară a avut consecința asigurării protecției lor și

nu poate fi asimilată unei fapte săvârșite cu vinovăție,

de natură să atragă răspunderea sa delictuală.

Analiza condițiilor

în care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a

pârâtului P. nu poate fi făcută cu ignorarea contextului în care s-au

produs. În acest sens, situația concretă din timpul evenimentelor din

decembrie 1989 poate fi asimilată cu starea de necesitate, care

înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

În

legătură cu fapta de lezare a integrității și

sănătății reclamanților, Înalta Curte constată

că instanța de apel nu a reținut existența vreunei fapte

concrete de agresiune fizică din partea pârâtului P., nici în mod direct,

nici indirect, prin ordinele date, în perioada în care aceștia s-au aflat

în incinta unității militare. În actele de urmărire penală,

s-a menționat că reclamanții au fost loviți de manifestanți,

iar certificatele medico-legale nu sunt în măsură, prin ele însele,

să dovedească săvârșirea faptelor de către pârât, cu

atât mai mult cu cât sunt eliberate la perioade îndelungate de timp în raport

de data săvârșirii pretinselor fapte.

Este

incontestabil că reclamanții au suferit o agresiune psihică, dar

aceasta nu s-a produs prin vreo faptă imputabilă pârâtului P., ci

este rezultatul stării speciale existente în acele zile. Condițiile

improprii de reținere și pază permanentă care au putut

produce astfel de prejudicii reclamanților au fost, la rândul lor generate

de starea concretă de la acel moment, de stigmatul social dat de

manifestanți reclamanților, fiind independente de orice culpă a

pârâtului P.

Faptul

că pârâtul a fost, în acea perioadă, comandantul U.M. X, fiind

singura persoană în măsură să decidă cu privire la

măsurile ce se adoptau în respectiva unitate militară, nu

înseamnă că acestuia i se pot imputa faptele menționate în

cererea de chemare în judecată. Față de numărul mare de

persoane, de limitarea resurselor de hrană din acele zile, este evident

că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și

hrană, iar suferințele fizice și psihice au fost inerente acelei

situații de haos și dezordine și tensiunii existente în timpul

evenimentelor din decembrie 1989.

Mai mult,

printr-o hotărâre penală definitivă, sentința penală

nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial

București, s-a reținut că pârâtul P. a acționat conform

Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană în vigoare

în acel moment, ordinele date de pârât vizând apărarea unității

militare și asigurarea securității acesteia, nefiind abuzive sau

vădit greșite. Este și motivul pentru care instanța

penală a confirmat soluția cuprinsă în rezoluția din data

de 01.03.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția Parchetelor Militare prin care s-a dispus scoaterea

de sub urmărire penală a învinuitului P. pentru infracțiunea de

neglijență în serviciu.

În ceea ce

privește răspunderea civilă delictuală a recurentului

Ministerul Apărării Naționale, Înalta Curte reține că

reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a

acestuia în calitate de comitent, în temeiul art. 100 alin. (3) C. civ.

Fără

a contesta raportul de prepușenie existent la data producerii faptelor,

între pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în calitate de

comitent, și pârâtul P., în calitate de prepus, Înalta Curte

apreciază că răspunderea comitentului nu poate fi atrasă în

cauză.

Pentru ca

răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000

alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie

întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute

de art. 998-999 C. civ.

Cum în

cauză, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte a apreciat

că, în persoana pârâtului P. nu sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale pentru faptele indicate în cererea de

chemare în judecată, nu poate fi angajată nici răspunderea

pârâtului Ministerul Apărării Naționale, chiar dacă acesta

avea, la data producerii respectivelor fapte, calitatea de comitent.

Prin urmare,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

declarate de pârâții P. și Ministerul Apărării Naționale,

va modifica, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 998-999

C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ., în parte, decizia recurată,

în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de

pârâtul P. împotriva sentinței nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, și va respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (continuat prin moștenitoarea

G.), J., K., L., M., N. și O. împotriva aceleiași sentințe.

Va schimba în

parte sentința, în sensul că va respinge cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M.,

N. și O., ca nefondată.

reclamanților este nefondat.

Criticile

acestora care vizează cuantumul despăgubirilor acordate în raport cu

principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și soluționarea

greșită a cauzei în raport cu reclamanții moștenitori ai

celor reținuți și care între timp au decedat nu pot fi primite

în condițiile în care, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte

a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă

delictuală a pârâtului P. și nici cea a Ministerului

Apărării Naționale în calitate de comitent.

Pentru aceleași

argumente nu poate fi analizată nici critica vizând îndreptățirea

la acordarea daunelor solicitate cu motivarea că autorii recurenților

se constituiseră păți civile sau vătămate în cadrul

procesului penal, deoarece nu această împrejurare a constituit cauza

respingerii acțiunii, ci neîndeplinirea cumulativă a condițiilor

pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Or, sub acest din

urmă aspect, împrejurarea menționată de recurenți este

irelevantă.

Tot astfel,

încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

cu referire la durata procesul penal derulat anterior între părți nu

poate analizată în prezentul litigiu civil, iar în ceea ce privește

pretinsa încălcare a aceleiași norme de drept european în prezenta

cauză, Înalta Curte reține că simpla menționare a unei

durate de soluționare a litigiului pe care reclamanții o

apreciază ca fiind mare în raport de norma menționată nu

reprezintă o critică de nelegalitate care să învestească

instanța de recurs cu analizarea ei.

Pe cale de

consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanții G., N., O., F., E.,

J., C., K., G., H., I., M., A., L. și B.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei privind admiterea apelului declarat de

Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile

nr. 1615 din 02 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția

I civilă, și respingerea apelului declarat de reclamanții E., F.,

G., H. și I. împotriva aceleiași sentințe. Vor fi, de asemenea,

menținute dispozițiile sentinței nr. 1615 din 02 decembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, privind

respingerea acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român și

respingerea acțiunii formulate de reclamanții E., F., G., H. și I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâții P. și Ministerul Apărării

Naționale împotriva deciziei civile nr. 1059 din data de 30 iunie 2016

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Modifică

în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite apelul

declarat de pârâtul P. împotriva sentinței nr. 1615 din 2 decembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Respinge

apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. (continuat prin moștenitoarea

G.), J., K., L., M., N. și O. împotriva aceleiași sentințe, ca

nefondat.

Schimbă

în parte sentința, în sensul că respinge cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., J., K., L., M.,

N. și O., ca nefondată.

Respinge

recursul declarat de reclamanții G., N., O., F., E., J., C., K., G., H., I.,

M., A., L. și B. împotriva deciziei civile nr. 1059 din data de 30 iunie

2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

ca nefondat.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2016.