ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2721/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 5376/85/2012 la Tribunalul Sibiu, la data de 4 iulie 2012, reclamanții B.B.I., R.M., L.C., D.D., M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I., M.E. și D.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale București, D.A., și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata următoarelor sume: - către B.B.I. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro daune morale pentru încălcarea integrității și sănătății, echivalent în RON; - către R.M. - 170.000 euro daune morale pentru privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate; - către L.C.

- 45.000 euro daune morale pentru privare libertate; - către D.D. - 35.000 euro daune morale pentru privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate; - către M.M. - 165.000 euro daune morale privare libertate; - către S.N. - 200.000 euro daune morale privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate; - către A.C. - 18.000 euro daune morale privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate; - către P.M. - 165.000 euro daune morale privare libertate; - către I.O. - 170.000 euro daune morale pentru privare de libertate; - către I.I. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate; - către C.S.I.

- 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate; - către M.E. - 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate; - către D.L. - 50.000 euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt actuali sau foști angajați ai M.I., iar în perioada decembrie 1989 au fost reținuți abuziv, fără bază legală sau mandat de arestare de cadrele militare ale M.Ap.N., timp în care au fost loviți, insultați, amenințați cu moartea, au fost percheziționați iar după confiscarea bunurilor personale au fost legați la mâni cu sfoară și duși în bazinul unității militare, în care s-au aflat circa 389 de persoane.

De la data reținerii nu au primit alimente sau apă, iar după o zi sau două de anchetă au fost eliberați, deși privarea de libertate ilegală a condus la vătămarea lor corporală, ceea ce reprezintă un prejudiciu care se impune a fi reparat, suma de 5.000 euro pe zi, cu titlu de daune morale solicitate pentru privarea de libertate și pentru vătămările corporale suferite fiind justificată față de prevederile art. 998 C. civ. Reclamanții au mai precizat că toți au fost părți vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007 prin care pârâtul D.A. a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunile de participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, neglijență în serviciu, lipsire de libertate în mod ilegal.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și 1000 alin. (3) C. civ. Prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2013 s-au respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și excepția necompetenței materiale, invocate de către pârâtul Statul român. Prin sentința civilă nr. 1564/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, au fost respinse excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond, au fost respinse atât cererea principală de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție formulată de M.M. (care formulase pretenții proprii, de aceeași natură cu a reclamanților, împotriva acelorași pârâți) în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și D.A. Prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că existența sentinței penale de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului D.A. nu înlătură incidența prevederilor art. 998 C. civ., în raport de faptele ilicite acuzate prin acțiunea dedusă judecății.

În ceea ce privește situația de fapt a cauzei, tribunalul a reținut că în cursul evenimentelor revoluției din decembrie 1989, reclamanții, în calitate de angajați ai Ministerului de Interne, au fost reținuți de către cadrele militare ale Ministerului Apărării Naționale, fără a exista vreun mandat de arestare și închiși într-un bazin al unității militare fiind supuși la tratamente inumane, insultați, amenințați cu moartea, fără hrană și bătuți, iar după ce au fost supuși unei anchete, au fost eliberați pe rând la o zi sau două. În timpul revoluției de la Sibiu, pârâtul D.A. a avut rolul unui coordonator al unităților militare pentru apărarea obiectivelor principale din Municipiul Sibiu. Urmare a anunțului privind sinuciderea generalului M., manifestanții aflați în fața Inspectoratului de poliție care se afla vis-a-vis de U.M.

AA au preluat o parte a lucrătorilor poliției și i-au predat la unitatea militară, în timp ce alți lucrători ai poliției și securității s-au predat singuri la U.M. AA, potrivit depozițiilor martorilor audiați în cauză, aceștia fiind agresați și loviți de manifestanți. În data de 22 decembrie 1989, după ce o parte din manifestanți au reușit să pătrundă cu forța în clădirea Inspectoratului Județean al M.I., mai mulți lucrători de miliție și securitate au încercat să se refugieze în curtea U.M. AA Sibiu, sărind peste gardul de plasă al unității militare, punctul de acces fiind blocat de demonstranții care împiedicau accesul și care se comportau violent față de lucrătorii M.I. prinși în zonă. Lucrătorii fostei miliții/securității au ajuns în U.M.

AA fie fiind predați de către manifestanți, fie personal prin escaladarea gardului unității sau conduși de la domiciliul lor la unitate unde au fost reținuți la sala de sport și ulterior în bazinul U.M. AA Sibiu. Reclamanții au fost audiați de procurori și ulterior au fost eliberați. Martorii audiați în cauză au relatat că reclamanții erau dezbrăcați și, după ce li s-au luat toate bunurile personale, au fost duși la sala de sport, ulterior în bazinul unității, unde erau supravegheați de către elevii maiorului S. Reclamanții s-au constituit părți vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, însă acesta a fost soluționat în 2010 prin rezoluția din 1 martie 2010, prin care a fost scos de sub urmărire penală învinuitul D.A.

pentru faptele prevăzute de art. 31, 174, 249 C. pen. și s-a încetat urmărirea penală față de acesta sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Reținând aceasta, prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune (prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2013), însă, analizând probatoriile administrate, nu a reținut acuzația reținerii abuzive deoarece, în opinia sa, acestea au relevat că reclamanții s-au predat singuri la U.M. AA, în condițiile în care manifestația degenerase iar siguranța milițienilor/securiștilor era în pericol.

Potrivit celor reținute prin rezoluția din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 200/P/2007, în rândul militarilor și a milițienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, tensiune ce a generat deschiderea haotică a focului de către trăgători care executau focuri izolate din proprie inițiativă, fără a primi ordin în acest sens și fără a exista o coordonare a acțiunilor desfășurate. Tot în rezoluția sus amintită s-a statuat că nu se poate reține în sarcina învinuitului D.A. vreun ordin care să fi determinat rănirea sau uciderea vreunui cetățean și cu atât mai mult lipsa oricărui ordin dat militarilor din subordine de a face uz de armă împotriva manifestanților sau a cadrelor de miliție și securitate.

Din interogatoriul luat reclamanților a rezultat că traumele suferite de aceștia nu au fost provocate personal de către pârâtul D.A. și că aveau cunoștință de faptul că unitățile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă, în timp ce proba testimonială a relevat că reclamanții au beneficiat, la sala de sport sau bazin, de îngrijiri medicale în funcție de gravitatea rănilor, iar trierea acestora depindea de un elev militar. Concluzionând, tribunalul a arătat că nu poate reține fapta culpabilă a pârâtului D.A. de privare de libertate sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care a rezultat că reclamanții s-au predat singuri unității militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viață în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor miliții și securității.

Nu s-a putut reține existența vreunui ordin al pârâtului D.A., de reținere a reclamanților sau de uzitare a armelor împotriva lor. Condițiile de „reținere” în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă deoarece în zilele revoluției situația generală era una de haos și incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru întreaga populație a țării. Circumstanțele concrete ale evenimentelor au determinat prima instanță să asimileze stării de necesitate momentul reținerii reclamanților, cu efectele exoneratoare de orice răspundere a pârâtului D.A. deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârșit vreo faptă interzisă de lege iar eliberarea reclamanților s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori.

Nici culpa în vătămarea corporală imputată pârâtului D.A. nu a putut fi reținută deoarece certificatele medicale de care s-au prevalat reclamanții în justificarea acțiunii lor au atestat boli de care aceștia sufereau la data reținerii, în timp ce altele au fost eliberate la circa 5 ani de la data evenimentelor. În plus, nici probele administrate nu au atestat săvârșirea violențelor fizice la ordinul pârâtului D.A., acesta neabuzând de funcția lui. Dimpotrivă, prin adresa nr. A1 din 25 ianuarie 1990, pârâtul a solicitat Comisiei de Anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest și a anexat raportul nr. zz întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau în bazinul unității militare și nu se poate reține culpa acestuia în neasigurarea unor condiții de viață normale pe fondul unei revoluții.

În ceea ce privește răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că aceasta poate fi angajată doar în condițiile art. 504 C. proc. pen. și numai pentru cazurile când erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite de organele judiciare, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. De altfel, nu sunt întrunite în sarcina Statului Român cerințele răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., neexistând raporturi de prepușenie față de pârâtul D.A. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Apărării Naționale. Prin decizia civilă nr. 6 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de primă instanță, care a fost schimbată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților D.A.

și Ministerul Apărării Naționale, care au fost obligați să plătească în solidar, următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului B.B.I. - 3.000 euro, reclamantului L.C. - 4.500 euro, reclamantului D.D. - 3.500 euro, reclamantului M.M. - 16.500 euro, reclamantului S.N. - 2.000 euro, reclamantului A.C. - 18.000 euro, reclamantului I.O. - 17.000 euro, reclamantului I.I. - 3.000 euro, reclamantului C.S.I. - 16.000 euro, reclamantului M.E. - 16.000 euro, reclamantului D.L. - 5.000 euro (sau contravaloarea în RON la data plății). Acțiunea acelorași reclamanți îndreptată împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă, în timp ce pârâții obligați prin hotărârea instanței la suportarea principalului, au fost obligați și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților.

De asemenea, au fost respinse apelurile declarate împotriva hotărârii de primă instanță de către reclamantele R.M. și P.M. și de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel, evocând conținutul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în forma de la data promovării acțiunii civile, a reținut că rezoluția din 1 martie 2010 emisă în Dosar nr. 200/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare (definitivă prin respingerea plângerii formulate de Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu prin sentința nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București), prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul col.

(r) D.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție, se impune cu autoritate de lucru judecat în ceea ce privește faptele săvârșite și persoana care le-a săvârșit. După ce a reiterat, pe baza rezoluției amintite, în esență, aceeași situație de fapt descrisă și în hotărârea de primă instanță, Curtea de apel a subliniat în motivarea sa că retragerea, respectiv predarea lucrătorilor Ministerului de Interne în UM AA a avut loc în contextul în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de Miliție au luat legătura cu comandantul unității militare și au solicitat sprijin și protecție.

Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosar nr. 200/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, cât și din interogatoriul luat pârâtului D.A. Deși reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente teroriste” și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor. În perioada 22-24 decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar ulterior au fost mutați în bazinul de înot. Față de numărul mare de persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, resursele de hrană fiind limitate.

S-a apreciat însă că aceste condiții nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții, care, inițial au fost duși în sala de sport, unde au fost legați la mâini și obligați să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă pe durata căreia (22-24 decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au fost asigurate condiții minime de igienă, persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele, nepermițându-li-se luarea legăturii cu familia. Persoanele reținute au fost păzite în permanență de elevii militari înarmați cu puști și mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și pregătite pentru a trage.

Martorul D.N. a declarat în fața instanțelor de urmărire penală că în permanență se afla un pluton înarmat în poziție de trage. Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt teroriști și au fost amenințați cu moartea. Condițiile în care au fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2008, cât și din probele administrate în fața instanței de fond, respectiv declarațiile martorilor D.N., P.G. Începând din 26 decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanțe de punere în libertate a reclamanților, respectiv a antecesorilor reclamanților R. și P., cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului în timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii ceaușiste.

Aceste circumstanțe ale reținerii reclamanților nu denotă un tratament de protecție a acestora, aplicabil refugiaților, ci dimpotrivă un tratament asimilat condițiilor de prizonierat. Protecția acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

Față de cele ce preced, instanța de apel a acceptat ca dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate, apreciind că ilicitatea faptei decurge din încălcarea prevederilor art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internațional public, făcea parte din dreptul intern. În calitatea sa de comandant al UM AA Sibiu, pârâtul D.A. a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce privește persoanele reținute, tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au fost reținute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile.

S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul MI și scopul pentru care se retrag în incinta unității. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziție să fie reținute cadrele M.I., așa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul S.I., care a asigurat paza persoanelor reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la pârâtul D.A. ca cei reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D.A. „a început să țipe” să fie legați din nou. Același martor a afirmat că a executat ordinele comandantului. De asemenea, atât martorii audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați în fața primei instanțe au declarat că pârâtul D.A.

a fost în sala de sport unde se aflau reclamanții împreună cu alte persoane și i-a atenționat pe cei reținuți că la orice mișcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somație. În condițiile în care pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața organelor de urmărire penală, Curtea constată că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Chiar dacă o parte dintre reclamanți s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu înseamnă că pârâtul D.A.

trebuia să-i rețină în incintă, fără a le permite să plece decât în baza unei ordonanțe de punere în libertate. Acordarea protecției presupune libertatea celui protejat de a renunța în orice moment la această protecție, pe riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară - reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână în incintă, fiind reținuți. Afirmația pârâtului că nu a fost de față la momentul la care s-au săvârșit agresiunile față de reclamanți nu are relevanță, în condițiile în care la acel moment era comandantul UM AA Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare de toate acțiunile care au loc în unitate desfășurate de subordonații săi.

Prin ordinul nr. 303/1989 s-a stabilit o Comisie de anchetă care să efectueze cercetări față de persoanele reținute, din dispoziția Procurorului General al României. Însă din acest act nu rezultă dispoziția Procurorului de a reține în unitate persoanele care au cerut protecție, astfel că va fi înlăturată afirmația pârâtului D.A. în sensul că a avut dispoziție în acest sens. Pârâtul a raportat Consiliului Județean al FSN faptul că sunt reținute un număr mare de persoane în unitate în condiții improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, și solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990 cu adresa nr. A1. Ori, la acea dată o parte din reclamanți erau deja eliberați, pe de o parte, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o lună de la data la care au început reținerile ilegale, perioadă pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea deținerii și a condițiilor în care s-a făcut această reținere.

Așadar, s-a reținut ca dovedită vinovăția pârâtului D.A. în condițiile art. 998-999 C. civ. vechi, iar răspunderea pârâtului M.Ap.N. a fost angajată în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la momentul săvârșirii faptei ilicite pârâtul D.A. era angajat al M.Ap.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al UM AA Sibiu. Întrucât nu s-a făcut dovada că între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul D.A. există un raport de prepușenie, s-a apreciat că nu poate fi angajată o răspundere similară în sarcina acestui pârât.

Prejudiciul produs reclamanților a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale, fapte de natură să provoace victimelor suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social. Calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar persoanelor asupra cărora a fost săvârșită fapta în mod nemijlocit (reclamanții, cu excepția reclamantelor R.M. și P.M.), dat fiind că prejudiciul produs este unul personal nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri nu se poate transmite moștenitorilor victimei.

Pentru aceste considerente, criticile reclamanților cu privire la soluția dată de prima instanță cererii de acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au fost găsite întemeiate, Curtea constatând că instanța de fond nu a dat o interpretare corectă probelor și a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 și respectiv 1000 alin. (3) C. civ. vechi. Ținând seama de durata reținerii nelegale și consecințele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanților, instanța de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate și suferință cauzată de umilința la care au fost supuși, suferințele îndurate, reprezintă o reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Apelul pârâtului Ministerul Apărării Naționale a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, dar în privința căreia prescripția nu s-a împlinit. Apreciind asupra instituției prescripției extinctive în cadrul oferit de dispozițiile art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că deși paguba produsă a fost cunoscută de reclamanți la data producerii faptei, nu se poate spune că aceștia l-au cunoscut și pe făptuitor pentru a putea acționa împotriva sa.

Întrucât prin rezoluția din 01 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, dosar penal în care s-au efectuat cercetări și în ce privește infracțiunea de lipsire de libertate, doar de la acea dată începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii civile. În urma cercetărilor s-a stabilit persoana responsabilă de reținerea ilegală a reclamanților, fiind aplicabile prevederile art. 22 C. proc. pen. Instanța de apel a făcut aplicare dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., în privința cheltuielilor de judecată efectuate de o parte a reclamanților în fața instanței de fond, în apel nefăcându-se dovada cheltuielilor. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, dar și pârâții obligați prin hotărârea instanței de apel. 1. În motivarea recursului declarat de reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea instanței de apel este parțial nelegală deoarece nu dă expresie principiului, specific răspunderii civile delictuale, a reparării integrale a prejudiciului, dar și pentru că a fost pronunțată cu încălcarea normelor procesual civile în materia administrării și aprecierii probelor.

În dezvoltarea motivării, recurenții au susținut următoarele două critici: - În esență, prin cea dintâi critică, recurenții-reclamanți au cerut o redimensionare a daunelor acordate, cu luarea în considerare a faptului că ei au fost reținuți abuziv în condiții mai grele decât cele ale unui arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unul lagăr de concentrare nazist. Reluând datele de fapt ale cazului (o parte regăsite și în motivarea deciziei de apel, o altă parte adăugate acestora), recurenții-reclamanți au precizat că e important să se rețină că în cauza de față nu se regăsește ipoteza unei simple arestări pe nedrept, pe lângă aceasta reclamanții fiind supuși și multor alte suferințe și umilințe dintre care, cele mai importante fiind deținerea lor sub amenințarea (armei) cu moartea, pe motiv că sunt teroriști, lovirea lor de către militari, fără asigurarea oricărei îngrijiri medicale.

Dacă s-ar fi comparat situația reclamanților cu cea a persoanei din dosarul finalizat prin decizia nr. 10211/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (beneficiarul daunelor acordate în acel dosar fiind deținut în condiții normale de arest o perioadă scurtă de timp, a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă și nu a fost păzit și amenințat cu arma în permanență) s-ar fi observat că prejudiciul produs reclamanților a fost cu mult mai mare. Catalogarea reclamanților ca teroriști a avut consecința cea mai grea deoarece ani de zile în comunitate au fost stigmatizați pe acest motiv.

În situația în care reclamanții ar fi fost prizonieri de război (România nefiind în război în decembrie 1989), ar fi trebuit să beneficieze de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a III-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Nici măcar pe timp de război nu este permis a degrada un militar, a-i rupe însemnele gradației, așa cum s-a întâmplat în speță, iar prizonierii de război trebuie protejați contra oricăror acte de violență sau de intimidare. În mod greșit instanța de apel nu a acordat reclamanților daune morale și pentru fapta ilicită ce a constat în încălcarea integrității și sănătății lor, faptă distinctă de aceea vizând lipsirea de libertate.

În plus, nu toți reclamanții au fost bătuți de militari în incinta UM AA, ci doar B.B.I., R.P., D.D., S.N., A.C., I.I. și D.L. Acestor reclamanți, care dețin certificate medico-legale necontestate, trebuie să li se acorde un plus de daune morale față de colegii lor, pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății lor. - În ceea ce privește cazul recurentelor R. și P., s-a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept. Moștenitorii defuncților R. și P. au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești, acțiunea lor fiind una patrimonială, supusă prescripției de 3 ani.

R.P. și P.C. au fost părți vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, așadar pe timpul vieții lor aceștia au făcut demersurile necesare obținerii despăgubirilor ce li se cuveneau ca urmare a privării ilegale de libertate. Moștenitoarele acestora ar fi trebuit să beneficieze, alături de ceilalți recurenți, de recunoașterea calității lor de victime și, implicit, de repararea prejudiciului suferit de autorii lor, decedați în cursul procesului penal (R.P. în 01 septembrie 2007, iar P.C. în 01 martie 2007), înainte de soluționarea dosarului prin rezoluția din data de 01 martie 2010, întrucât moștenitorii ar fi trebuit să fie introduși în dosarul penal cu calitatea de părți vătămate. Dispozițiile art. 1391 C. civ.

sunt în același sens. Recurenții au solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în cheltuieli de transport Sibiu - București și retur. 2. Recurentul-pârât D.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că decizia recurată ignoră prevederile legale și constituționale referitoare la stările excepționale, rezoluțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și hotărârile definitive, făcând referire la trimiterile generale și lipsite de suport probatoriu ale instanței de apel, preluate din rechizitoriu, act ce a fost însă anulat absolut.

Referitor la situația de fapt, recurentul-pârât a arătat că reclamanții nu au fost reținuți în unitate, ci au avut tratament de refugiați, că personal a intervenit pentru conceperea și emiterea cât mai rapidă a ordonanțelor de punere în libertate a celor considerați nevinovați, că deși avea competențe de a pedepsi disciplinar orice militar indiferent de structura căreia îi aparținea nu a uzat de acest drept nici înainte și nici după anul 1989, că a asigurat manifestanții că armata nu va trage ieșind personal în mulțime pentru a liniști spiritele, faptul că în condiții excepționale reclamanții nu au fost cazați și hrăniți corespunzător nu i se poate imputa, că alarma de luptă și starea de necesitate intră în competența exclusivă a conducerii statului, iar nu a unei singure persoane.

Referitor la situația de drept, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, iar prin reținerea eronată a situației de fapt instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, procedând la o interpretare și aplicare greșită a legii. 3. Recurentul-pârât Ministerul Apărării Naționale și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - În mod greșit instanța de apel a dispus antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998-999 C. civ. în sarcina prepusului Ministerului Apărării Naționale, pârâtul D.A., în condițiile în care acesta a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți sunt imputabile pârâtului D.A.

și chiar instanța de apel a reținut că reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați de furia manifestanților. În mod corect instanța de fond a reținut că situația concretă din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală, iar instanța de apel în mod nelegal a înlăturat acest raționament, fără a lua în considerare că la acel moment nimeni nu putea prefigura finalitatea acțiunilor populației care vizau răsturnarea regimului comunist, astfel încât reținerea cadrelor MI în incinta unităților militare era pe deplin justificată.

În dosarul penal nr. 65/R/753/2010 al Tribunalului Militar Teritorial București s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului D.A., constatându-se că și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, hotărârea instanței penale având autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanța de apel neținând cont de acest text de lege-art. 22 C. proc. pen. - În mod nelegal instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.P.N. în calitate de comitent pentru faptele prepusului său.

În cauză nu sunt probate condițiile răspunderii civile delictuale ale prepusului M.A.P.N., pârâtul D.A. și chiar dacă nu poate fi înlăturată existența raportului de prepușenie, practica judiciară a statuat că comitentul răspunde pentru tot ce prepusul săvârșește în cadrul normal al funcției cât a lucrat pentru comitent, dar nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legătură cu funcția încredințată, chiar dacă ele au fost săvârșite în timpul exercitării acesteia. - În mod greșit instanța de apel a respins acțiunea în contradictoriu cu Statul Român, a cărei răspundere se impune în calitate de garant general al valorilor societății.

- În mod greșit instanța de apel a respins excepția dreptului material la acțiune al reclamanților, în condițiile în care acțiunea acestora intră sub incidența prevederilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 fiind prescriptibilă în 3 ani, calculat de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea. În mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, întrucât data de la care reclamanții au cunoscut persoana răspunzătoare de faptele prejudiciabile este momentul trimiterii în judecată, în stare de libertate, a inculpatului D.A., prin rechizitoriul nr. 59/P din 02 august 1999 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 22 alin. (1) C. proc. pen. consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în fața instanței civile, acest aspect nu semnifică însă faptul că persoana prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea răspunderii penale și nici nu influențează data de la care curge termenul de prescripție al răspunderii civile delictuale. Sub acest aspect, recurentul-pârât arată că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început să curgă, pentru fiecare reclamant în parte, odată cu încetarea cauzelor reținerii, respectiv, cel mai târziu luna ianuarie 1990. Acest recurent a atașat recursului său Regulamentul Serviciului de gardă și în Garnizoană.

Recurentul-pârât D.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților și a atașat la dosar un set de înscrisuri. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate în limitele și pentru motivele ce se vor arăta în cele ce urmează. Potrivit regulilor procedurale generale (art. 137 alin. (1) C. proc. civ.) instanța este ținută să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Este și motivul pentru care instanța de recurs va examina cu prioritate recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, respectiv acele critici care se referă la dezlegarea dată de instanța de apel problemei de drept a prescrierii acțiunii deduse judecății, în condițiile în care atât restul criticilor acestui recurs, dar și recursul reclamanților pun în discuție o serie de probleme de drept legate de fondul raporturilor juridice litigioase, astfel cum au fost acestea dezlegate prin soluția instanței de apel. Se reține, în acest sens, că prin cea din urmă critică a recursului său, acest recurent a criticat greșita dezlegare dată de către instanța de apel căii de atac pe care a promovat-o împotriva hotărârii de primă instanță, în acea parte care combătea modul de soluționare a excepției de prescripție a dreptului la acțiune.

Invocată ca excepție procesuală de către acest pârât încă din cursul judecății de primă instanță, se reține că ambele instanțe de fond au respins excepția prescripției dreptului la acțiune fundamentându-și soluția pe argumente legate de incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/19583, normă legală ce a fost interpretată și corelată cu existența dosarului penal nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, finalizat prin rezoluția din 01 martie 2010 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale față de recurentul-pârât D.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale (rămasă definitivă prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București).

Dacă prima instanță a identificat în existența acestui dosar și a calității de părți ale acestuia, a reclamanților și pârâților din litigiul pendinte, o cauză de întrerupere a cursului prescripției (prin trimiterea făcută la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958), instanța de apel nu a explicat în niciun fel relevanța urmăririi penale desfășurate în respectivul dosar asupra instituției prescripției extinctive. Ca sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui ce-și lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, prescripția extinctivă are ca scop ordonarea conduitelor sociale, definitivarea situațiilor juridice incerte, contribuind în mod esențial la asigurarea certitudinii și stabilirii raporturilor juridice.

Răspunzând criticilor de nelegalitate invocate de apelantul-pârât Ministerul Apărării Naționale, vizând modul de soluționare de către prima instanță a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune (exercitat de reclamanți prin introducerea acțiunii în despăgubiri de față la data de 02 iulie 2012 pentru faptele ilicite acuzate ca săvârșite în perioada 21 decembrie 1989 - sfârșitul lunii ianuarie 1990), instanța de apel a apreciat că, în acord cu conținutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptele ilicite reclamate, nu putea începe să curgă decât de la data la care păgubiții au cunoscut atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

În acest sens, ea a acceptat că reclamanții au cunoscut paguba produsă încă de la data săvârșirii faptelor ilicite însă - deși toți reclamanții făceau parte dintr-un ordin miliar iar din descrierea faptelor imputate se înțelege că aceștia au avut în permanență reprezentarea împrejurării că, de starea și tratamentul aplicat lor în intervalul de timp sus arătat, responsabil este chiar comandatul unității în care s-au produs faptele - a apreciat că prescripția nu putea începe să curgă chiar de la data faptelor întrucât cei vătămați nu l-au cunoscut pe făptuitor. Or, se înțelege că în opinia sa, această cerință a devenit îndeplinită abia prin rezoluția din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007, care totuși nu stabilește calitatea de făptuitor a celui cercetat.

Chiar acceptând ca valabil raționamentul instanței de apel, Înalta Curte apreciază că raportarea pe care Curtea de Apel Alba-Iulia o face la dosarul penal nr. 200/P/2007 în analiza instituției prescripției extinctive a fost insuficient descrisă sub aspectul incidenței ori relevanței sale și care ar fi trebuit, în mod necesar, puse în legătură cu eventuala calitate de părți civile sau măcar aceea de părți vătămate a reclamanților din prezentul litigiu în acea cauză penală.

Aceasta întrucât, plângerea penală adresată organului de urmărire penală particularizează cazul legal de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/19583, date fiind atribuțiile judiciare ale organului de urmărire penală și posibilitatea persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni, de a se constitui parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare (conform art. 19 - 22 C. proc. pen.). Până la soluționarea plângerii de către organul de urmărire penală nu s-ar putea reproșa unei astfel de persoane lipsa de acțiune în rezolvarea cauzei și nici vreo neglijență în realizarea dreptului mai ales întrucât, aflată sub puterea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram (consacrat prin dispozițiile art. 19 C. proc.

pen.), persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal nici nu și-ar putea valorifica drepturile în fața instanței civile decât în situațiile limitative permise de art. 19 C. proc. pen. (suspendarea procesului penal). Însă, nici atunci când răspunde criticilor de nelegalitate vizând soluția dată excepției de prescripție, dar nici atunci când reține descrierea faptelor pe baza rezoluției din 01 martie 2010 (în puterea dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen.), instanța de apel nu face o altă corelație între persoana reclamanților și dosarul penal nr. 200/P/2007 decât aceea privind situația de fapt, reținând că „condițiile în care au fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007, cât și din probele administrate în fața instanței de fond”.

La rândul lor, răspunzând criticilor din recurs susținute de recurentul-pârât privind prescripția, recurenții-reclamanți au cerut să se aibă în vedere că au avut calitatea de părți vătămate și părți civile în dosarul penal nr. 200/P/2007 în care urma a se stabili făptuitorul, astfel încât nici nu puteau acționa pe alte căi mai înainte de finalizarea acestui dosar. Deși au precizat că prin notele scrise pe care le vor depune la dosar vor indica în concret filele dosarului din care rezultă calitatea lor de părți vătămate/părți civile din cauza penală în care a fost cercetat ca învinuit pârâtul D.A., acest lucru nu s-a întâmplat.

Înalta Curte constată și că, pe baza probatoriilor administrate până în prezent în fața instanțelor de fond, această împrejurare, respectiv - dobândirea/deținerea calității de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - nu se verifică pe baza rezoluției din 01 martie 2010, ce a finalizat dosarul de urmărire penală nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar în privința reclamantului D.L., a cărui declarație de constituie parte civilă în procesul penal se regăsește la dosarul primei instanțe, există informații sub acest aspect, în timp ce despre restul reclamanților se regăsesc făcute referiri doar în descrierea situației de fapt reținute în procesul penal, pe baza probatoriilor acolo administrate.

Modul în care instanța de apel a răspuns criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naționale, ce au vizat respingerea excepției procesuale a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, este vag și insuficient fundamentată prin simpla trimitere la existența dosarului de urmărire penală (ce a avut ca obiect cercetarea învinuitului D.A., inclusiv sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod nelegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.), în lipsa unei verificări concrete a situației fiecăruia dintre reclamanți, din perspectiva calității lor de parte civilă sau, cel puțin, de parte vătămată, pentru a se putea reține, de o manieră similară deciziei civile nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că nesoluționarea laturii civile a procesului penal - încetat pentru motivul intervenirii prescripției răspunderii penale - reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanță.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul acestei părți și va casa decizia instanței de apel, urmând, cu ocazia rejudecării, ca instanța de apel să facă verificările necesare și să administreze, eventual, probatorii suplimentare și să reia cercetarea judecătorească în primul rând sub aspectul instituției prescripției extinctive, spre a da acesteia o dezlegare la cazul concret și spre a o fundamenta în mod corespunzător, corelând faptele imputate pârâților cu acțiunile întreprinse de fiecare reclamant în vederea reparării pagubei, desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1957, reținut corect ca fiind incident cauzei.

Doar în măsura în care cerințele expuse în cele de mai sus se vor verifica în privința reclamanților, instanța de apel va putea proceda la soluționarea cauzei pe fond, ocazie cu care va avea în vedere cea dintâi critică a recursului reclamanților (prin care aceștia au invocat încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului) dar și restul criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naționale, ce a invocat nelegala angajare a răspunderii civile delictuale a sa, în calitate de comitent, dar și pe cea numitului D.A. Cu referire la cea de-a doua critică a recursului reclamanților, Înalta Curte apreciază însă, în raport de pretențiile de despăgubire invocate de reclamantele R.M. și P.M., că instanța de apel a dezlegat corect această problemă de drept a cauzei, aspect ce urmează a fi, de asemenea, avut în vedere la rejudecare.

În acest sens, se reține că prin acțiunea dedusă judecății în mod colectiv, reclamanții (printre care și cele două persoane anterioare menționate) au solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciilor de ordin moral decurgând din lipsirea lor, în mod nelegal, de libertate și supunerea unor tratamente degradante în perioada evenimentelor Revoluției din decembrie 1989, petrecute în Sibiu. Spre deosebire de ceilalți reclamanți, R.M. și P.M. nu au fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate prin cererea de chemare în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiților R.P.

și P.C., care au participat la evenimentele Revoluției din Sibiu și care au decedat la 01 septembrie 1997 respectiv 01 martie 2007. Prejudiciul de ordin moral, dat fiind caracterul său personal, nu se transmite pe cale succesorală, așa încât succesorii în drepturi ai celui ce au fost victima unui atare prejudiciu nu dispun de o acțiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparația solicitată și implicit, acțiunea inițiată au caracter patrimonial. Contrar susținerilor recurenților, C. civ. din 2011 consacră aceeași soluție stabilită pe cale doctrinară și jurisprudențială sub Vechiul C. civ., întrucât, potrivit art. 1391 alin. (4), dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu trece la moștenitori, aceștia putând însă exercita doar acțiunea în repararea sa, dacă a fost pornită de defunct.

Or, acțiunea de față, distinctă și care nu constituie continuarea vreunui demers al autorilor acestor reclamante din procesul penal (în care au susținut, dar, potrivit celor reținute anterior, nu s-a verificat că autorii au deținut calitatea de părți vătămate și părți civile), a fost exercitată chiar de acestea. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a stabilit că, pentru aceste motive, celor două reclamante nu li se poate recunoaște calitatea de victime și, implicit, îndreptățirea la obținerea vreunei despăgubiri. În ceea ce privește recursul recurentului - pârât D.A., date fiind descrierile ample ale situației de fapt și ale istoricului anchetelor la care a fost suspus titularul acestuia, instanța de recurs a ridicat chestiunea încadrării juridice a motivelor dezvoltate în criticile legale permise limitativ prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Întrucât memoriul de recurs al acestei părți cuprinde și susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, pronunțată în Dosar nr. 1/2000, situație ce permite încadrarea recursului în motivul legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se avea în vedere, cu ocazia rejudecării, analiza acestei apărări a pârâtului în măsura în care pricina va putea fi soluționată pe fond, potrivit celor precizate anterior. În consecință și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate (cel al reclamanților fiind unul colectiv) și va casa decizia atacată, trimițând cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții B.B.I., R.M., L.C., D.D., M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I., M.E., D.L., de pârâtul D.A. și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2014.