ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2721/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2721/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 5376/85/2012

la Tribunalul Sibiu, la data de 4 iulie 2012, reclamanții B.B.I., R.M., L.C., D.D.,

M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I., M.E. și D.L. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Apărării Naționale București, D.A., și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții

la plata următoarelor sume:

- către B.B.I. - 30.000

euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro daune morale pentru

încălcarea integrității și sănătății, echivalent în RON;

- către R.M. - 170.000

euro daune morale pentru privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate;

- către L.C. - 45.000

euro daune morale pentru privare libertate;

- către D.D. - 35.000

euro daune morale pentru privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate

și sănătate;

- către M.M. - 165.000

euro daune morale privare libertate;

- către S.N. - 200.000

euro daune morale privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate;

- către A.C. - 18.000

euro daune morale privare libertate și 10.000 euro încălcare integritate și sănătate;

- către P.M. - 165.000

euro daune morale privare libertate;

- către I.O. - 170.000

euro daune morale pentru privare de libertate;

- către I.I. - 30.000

euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro încălcare integritate

și sănătate;

- către C.S.I. - 160.000

euro daune morale pentru privare de libertate;

- către M.E. - 160.000

euro daune morale pentru privare de libertate;

- către D.L.  - 50.000

euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000 euro încălcare integritate

și sănătate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că sunt actuali sau foști angajați ai M.I., iar în perioada

decembrie 1989 au fost reținuți abuziv, fără bază legală sau mandat de arestare

de cadrele militare ale M.Ap.N., timp în care au fost loviți, insultați, amenințați

cu moartea, au fost percheziționați iar după confiscarea bunurilor personale au

fost legați la mâni cu sfoară și duși în bazinul unității militare, în care s-au

aflat circa 389 de persoane. De la data reținerii nu au primit alimente sau apă,

iar după o zi sau două de anchetă au fost eliberați, deși privarea de libertate

ilegală a condus la vătămarea lor corporală, ceea ce reprezintă un prejudiciu care

se impune a fi reparat, suma de 5.000 euro pe zi, cu titlu de daune morale solicitate

pentru privarea de libertate și pentru vătămările corporale suferite fiind justificată

față de prevederile art. 998 C. civ.

Reclamanții au mai precizat

că toți au fost părți vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007 prin care pârâtul

D.A. a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunile de participație improprie

la infracțiunea de omor deosebit de grav, omor, neglijență în serviciu, lipsire

de libertate în mod ilegal.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 și 1000 alin. (3) C.

civ.

Prin încheierea de ședință

din 28 ianuarie 2013 s-au respins excepțiile prescripției dreptului material la

acțiune și excepția necompetenței materiale, invocate de către pârâtul Statul român.

Prin sentința civilă

nr. 1564/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, au fost respinse

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Ministerul Apărării Naționale

și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația

Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond, au fost respinse

atât cererea principală de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție formulată

de M.M. (care formulase pretenții proprii, de aceeași natură cu a reclamanților,

împotriva acelorași pârâți) în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Administrația Județeană

a Finanțelor Publice Sibiu și D.A.

Prima instanță a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că existența sentinței penale de

scoatere de sub urmărire penală a pârâtului D.A. nu înlătură incidența prevederilor

art. 998 C. civ., în raport de faptele ilicite acuzate prin acțiunea dedusă judecății.

În ceea ce privește situația

de fapt a cauzei, tribunalul a reținut că în cursul evenimentelor revoluției din

decembrie 1989, reclamanții, în calitate de angajați ai Ministerului de Interne,

au fost reținuți de către cadrele militare ale Ministerului Apărării Naționale,

fără a exista vreun mandat de arestare și închiși într-un bazin al unității militare

fiind supuși la tratamente inumane, insultați, amenințați cu moartea, fără hrană

și bătuți, iar după ce au fost supuși unei anchete, au fost eliberați pe rând la

o zi sau două. În timpul revoluției de la Sibiu, pârâtul D.A. a avut rolul unui

coordonator al unităților militare pentru apărarea obiectivelor principale din Municipiul

Sibiu.

Urmare a anunțului privind

sinuciderea generalului M., manifestanții aflați în fața Inspectoratului de poliție

care se afla vis-a-vis de U.M. AA au preluat o parte a lucrătorilor poliției și

i-au predat la unitatea militară, în timp ce alți lucrători ai poliției și securității

s-au predat singuri la U.M. AA, potrivit depozițiilor martorilor audiați în cauză,

aceștia fiind agresați și loviți de manifestanți.

În data de 22

decembrie 1989, după ce o parte din manifestanți au reușit să pătrundă cu forța

în clădirea Inspectoratului Județean al M.I., mai mulți lucrători de miliție și

securitate au încercat să se refugieze în curtea U.M. AA Sibiu, sărind peste gardul

de plasă al unității militare, punctul de acces fiind blocat de demonstranții care

împiedicau accesul și care se comportau violent față de lucrătorii M.I. prinși în

zonă. Lucrătorii fostei miliții/securității au ajuns în U.M. AA fie fiind predați

de către manifestanți, fie personal prin escaladarea gardului unității sau conduși

de la domiciliul lor la unitate unde au fost reținuți la sala de sport și ulterior

în bazinul U.M. AA Sibiu. Reclamanții au fost audiați de procurori și ulterior au

fost eliberați.

Martorii audiați în cauză

au relatat că reclamanții erau dezbrăcați și, după ce li s-au luat toate bunurile

personale, au fost duși la sala de sport, ulterior în bazinul unității, unde erau

supravegheați de către elevii maiorului S.

Reclamanții s-au constituit

părți vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, însă acesta a fost soluționat în

2010 prin rezoluția din 1 martie 2010, prin care a fost scos de sub urmărire penală

învinuitul D.A. pentru faptele prevăzute de art. 31, 174, 249 C. pen. și s-a încetat

urmărirea penală față de acesta sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate

în mod ilegal prevăzută de art. 189 C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție

a răspunderii penale.

Reținând aceasta, prima

instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune (prin încheierea

de ședință din 28 ianuarie 2013), însă, analizând probatoriile administrate, nu

a reținut acuzația reținerii abuzive deoarece, în opinia sa, acestea au relevat

că reclamanții s-au predat singuri la U.M. AA, în condițiile în care manifestația

degenerase iar siguranța milițienilor/securiștilor era în pericol.

Potrivit celor reținute

prin rezoluția din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție în Dosar nr. 200/P/2007, în rândul militarilor și a milițienilor s-a

creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile

„elementelor teroriste”, tensiune ce a generat deschiderea haotică a focului de

către trăgători care executau focuri izolate din proprie inițiativă, fără a primi

ordin în acest sens și fără a exista o coordonare a acțiunilor desfășurate.

Tot în rezoluția sus amintită

s-a statuat că nu se poate reține în sarcina învinuitului D.A. vreun ordin care

să fi determinat rănirea sau uciderea vreunui cetățean și cu atât mai mult lipsa

oricărui ordin dat militarilor din subordine de a face uz de armă împotriva manifestanților

sau a cadrelor de miliție și securitate.

Din interogatoriul luat

reclamanților a rezultat că traumele suferite de aceștia nu au fost provocate personal

de către pârâtul D.A. și că aveau cunoștință de faptul că unitățile militare primiseră

indicativ de alarmă de luptă, în timp ce proba testimonială a relevat că reclamanții

au beneficiat, la sala de sport sau bazin, de îngrijiri medicale în funcție de gravitatea

rănilor, iar trierea acestora depindea de un elev militar.

Concluzionând, tribunalul

a arătat că nu poate reține fapta culpabilă a pârâtului D.A. de privare de libertate

sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care a rezultat că reclamanții

s-au predat singuri unității militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viață

în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor

miliții și securității. Nu s-a putut reține existența vreunui ordin al pârâtului

D.A., de reținere a reclamanților sau de uzitare a armelor împotriva lor. Condițiile

de „reținere” în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă deoarece

în zilele revoluției situația generală era una de haos și incertitudine, astfel

că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru întreaga populație a

țării.

Circumstanțele concrete

ale evenimentelor au determinat prima instanță să asimileze stării de necesitate

momentul reținerii reclamanților, cu efectele exoneratoare de orice răspundere a

pârâtului D.A. deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârșit vreo faptă interzisă

de lege iar eliberarea reclamanților s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite

în acele zile sub conducerea unor procurori. Nici culpa în vătămarea corporală imputată

pârâtului D.A. nu a putut fi reținută deoarece certificatele medicale de care s-au

prevalat reclamanții în justificarea acțiunii lor au atestat boli de care aceștia

sufereau la data reținerii, în timp ce altele au fost eliberate la circa 5 ani de

la data evenimentelor. În plus, nici probele administrate nu au atestat săvârșirea

violențelor fizice la ordinul pârâtului D.A., acesta neabuzând de funcția lui. Dimpotrivă,

prin adresa nr. A1 din 25 ianuarie 1990, pârâtul a solicitat Comisiei de Anchetă

dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate

de a asigura condiții de arest și a anexat raportul nr. zz întocmit în acest scop,

dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții

minime celor care se aflau în bazinul unității militare și nu se poate reține culpa

acestuia în neasigurarea unor condiții de viață normale pe fondul unei revoluții.

În ceea ce privește răspunderea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că aceasta poate

fi angajată doar în condițiile art. 504 C. proc. pen. și numai pentru cazurile când

erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite

de organele judiciare, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. De altfel, nu sunt întrunite

în sarcina Statului Român cerințele răspunderii prevăzute de art. 1000 alin.

(3) C. civ., neexistând raporturi de prepușenie față de pârâtul D.A.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Prin decizia civilă

nr. 6 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii de primă instanță,

care a fost schimbată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în

judecată formulată împotriva pârâților D.A. și Ministerul Apărării Naționale, care

au fost obligați să plătească în solidar, următoarele sume, cu titlu de daune morale:

reclamantului B.B.I. - 3.000 euro, reclamantului L.C. - 4.500 euro, reclamantului

D.D. - 3.500 euro, reclamantului M.M. - 16.500 euro, reclamantului S.N. - 2.000

euro, reclamantului A.C. - 18.000 euro, reclamantului I.O. - 17.000 euro, reclamantului

I.I. - 3.000 euro, reclamantului C.S.I. - 16.000 euro, reclamantului M.E. - 16.000

euro, reclamantului D.L. - 5.000 euro (sau contravaloarea în RON la data plății).

Acțiunea acelorași reclamanți îndreptată împotriva pârâtului Statul român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă, în timp ce pârâții obligați prin

hotărârea instanței la suportarea principalului, au fost obligați și la plata cheltuielilor

de judecată în favoarea reclamanților. De asemenea, au fost respinse apelurile declarate

împotriva hotărârii de primă instanță de către reclamantele R.M. și P.M. și de către

pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

În considerentele hotărârii

sale, instanța de apel, evocând conținutul art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în forma

de la data promovării acțiunii civile, a reținut că rezoluția din 1 martie 2010

emisă în Dosar nr. 200/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția parchetelor militare (definitivă prin respingerea plângerii

formulate de Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu prin sentința nr. 17

din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București), prin care

s-a dispus încetarea urmăririi penale față de învinuitul col. (r) D.A. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art.

189 alin. (2) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție, se impune

cu autoritate de lucru judecat în ceea ce privește faptele săvârșite și persoana

care le-a săvârșit.

După ce a reiterat, pe

baza rezoluției amintite, în esență, aceeași situație de fapt descrisă și în hotărârea

de primă instanță, Curtea de apel a subliniat în motivarea sa că retragerea, respectiv

predarea lucrătorilor Ministerului de Interne în UM AA a avut loc în contextul în

care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de Miliție au

luat legătura cu comandantul unității militare și au solicitat sprijin și protecție.

Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosar nr. 200/P/2008 al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, cât

și din interogatoriul luat pârâtului D.A.

Deși reclamanții au fost

reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente teroriste”

și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de

săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de

urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor.

În perioada 22-24 decembrie

1989, aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar ulterior au fost

mutați în bazinul de înot.

Față de numărul mare de

persoane, s-a acceptat că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană,

spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane,

resursele de hrană fiind limitate.

S-a apreciat însă că aceste

condiții nu puteau justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții, care,

inițial au fost duși în sala de sport, unde au fost legați la mâini și obligați

să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore, perioadă pe durata căreia (22-24

decembrie) ei nu au primit nici hrană, nici apă. Nu au fost asigurate condiții minime

de igienă, persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La

început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient

de saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele,

nepermițându-li-se luarea legăturii cu familia.

Persoanele reținute au

fost păzite în permanență de elevii militari înarmați cu puști și mitraliere, cei

care asigurau paza susținând că armele sunt încărcate și pregătite pentru a trage.

Martorul D.N. a declarat în fața instanțelor de urmărire penală că în permanență

se afla un pluton înarmat în poziție de trage. Pe perioada reținerii, reclamanții

au fost acuzați că sunt teroriști și au fost amenințați cu moartea.

Condițiile în care au

fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul

întocmit în Dosarul nr. 200/P/2008, cât și din probele administrate în fața instanței

de fond, respectiv declarațiile martorilor D.N., P.G.

Începând din 26

decembrie 1989, s-a constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanțe de punere

în libertate a reclamanților, respectiv a antecesorilor reclamanților R. și P.,

cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului

în timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii ceaușiste.

Aceste circumstanțe ale

reținerii reclamanților nu denotă un tratament de protecție a acestora, aplicabil

refugiaților, ci dimpotrivă un tratament asimilat condițiilor de prizonierat.

Protecția acordată unei

persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. Din

această perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că statul

trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile

cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme

aceste condiții trebuie asigurate persoanei deținută în mod legal, cu atât mai mult

statul are o asemenea obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat

măsura reținerii fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o

asemenea măsură.

Față de cele ce preced,

instanța de apel a acceptat ca dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate,

apreciind că ilicitatea faptei decurge din încălcarea prevederilor art. 7 și

art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat

de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept

internațional public, făcea parte din dreptul intern.

În calitatea sa de comandant

al UM AA Sibiu, pârâtul D.A. a fost singura persoană care putea să decidă în ceea

ce privește persoanele reținute, tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în

care au fost reținute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârât care, în cursul

anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat

forurile superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit

să ia toate măsurile. S-a dovedit că pârâtul a cunoscut că urmează a fi primite

mai multe persoane din cadrul MI și scopul pentru care se retrag în incinta unității.

Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziție să fie reținute cadrele M.I., așa cum

a declarat în cursul anchetei penale martorul S.I., care a asigurat paza persoanelor

reținute. Același martor a arătat că a primit dispoziție de la pârâtul D.A. ca cei

reținuți să fie legați cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să

îi dezlege, pârâtul D.A. „a început să țipe” să fie legați din nou. Același martor

a afirmat că a executat ordinele comandantului.

De asemenea, atât martorii

audiați în cursul cercetării penale, cât și cei audiați în fața primei instanțe

au declarat că pârâtul D.A. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanții împreună

cu alte persoane și i-a atenționat pe cei reținuți că la orice mișcare a lor, militarii

au ordin să tragă fără somație.

În condițiile în care

pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta unității

pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut libertate de deliberare

și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața organelor de urmărire penală, Curtea

constată că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților

și de tratamentul la care au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Chiar dacă

o parte dintre reclamanți s-au predat de buna voie la unitatea militară, asta nu

înseamnă că pârâtul D.A. trebuia să-i rețină în incintă, fără a le permite să plece

decât în baza unei ordonanțe de punere în libertate.

Acordarea protecției presupune

libertatea celui protejat de a renunța în orice moment la această protecție, pe

riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară -

reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să rămână

în incintă, fiind reținuți.

Afirmația pârâtului că

nu a fost de față la momentul la care s-au săvârșit agresiunile față de reclamanți

nu are relevanță, în condițiile în care la acel moment era comandantul UM AA Sibiu,

deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare de toate acțiunile care au

loc în unitate desfășurate de subordonații săi.

Prin ordinul nr. 303/1989

s-a stabilit o Comisie de anchetă care să efectueze cercetări față de persoanele

reținute, din dispoziția Procurorului General al României. Însă din acest act nu

rezultă dispoziția Procurorului de a reține în unitate persoanele care au cerut

protecție, astfel că va fi înlăturată afirmația pârâtului D.A. în sensul că a avut

dispoziție în acest sens.

Pârâtul a raportat Consiliului

Județean al FSN faptul că sunt reținute un număr mare de persoane în unitate în

condiții improprii, existând riscul unor îmbolnăviri, și solicită a fi transferate,

doar în 25 ianuarie 1990 cu adresa nr. A1. Ori, la acea dată o parte din reclamanți

erau deja eliberați, pe de o parte, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată

după mai mult de o lună de la data la care au început reținerile ilegale, perioadă

pentru care îi revine în exclusivitate responsabilitatea deținerii și a condițiilor

în care s-a făcut această reținere.

Așadar, s-a reținut ca

dovedită vinovăția pârâtului D.A. în condițiile art. 998-999 C. civ. vechi, iar

răspunderea pârâtului M.Ap.N. a fost angajată în temeiul dispozițiilor art. 1000

alin. (3) C. civ. vechi, în calitatea sa de comitent, deoarece la momentul săvârșirii

faptei ilicite pârâtul D.A. era angajat al M.Ap.N., iar fapta a fost săvârșită în

exercitarea atribuțiilor de comandant al UM AA Sibiu.

Întrucât nu s-a făcut

dovada că între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pârâtul D.A.

există un raport de prepușenie, s-a apreciat că nu poate fi angajată o răspundere

similară în sarcina acestui pârât.

Prejudiciul produs reclamanților

a constat în lipsirea lor de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia,

supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale, fapte

de natură să provoace victimelor suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor

și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană,

respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social.

Calitatea de victimă a

faptei ilicite de lipsire de libertate a fost recunoscută însă doar persoanelor

asupra cărora a fost săvârșită fapta în mod nemijlocit (reclamanții, cu excepția

reclamantelor R.M. și P.M.), dat fiind că prejudiciul produs este unul personal

nepatrimonial, astfel că dreptul de a solicita despăgubiri nu se poate transmite

moștenitorilor victimei.

Pentru aceste considerente,

criticile reclamanților cu privire la soluția dată de prima instanță cererii de

acordare a daunelor morale pentru lipsirea de libertate au fost găsite întemeiate,

Curtea constatând că instanța de fond nu a dat o interpretare corectă probelor și

a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 și respectiv 1000 alin. (3) C. civ. vechi.

Ținând seama de durata

reținerii nelegale și consecințele pe care aceasta le-a avut asupra reclamanților,

instanța de apel a apreciat că o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de

libertate și suferință cauzată de umilința la care au fost supuși, suferințele îndurate,

reprezintă o reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului

echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Apelul pârâtului Ministerul

Apărării Naționale a fost respins ca nefondat, apreciindu-se că acțiunea în răspundere

civilă delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, dar în privința

căreia prescripția nu s-a împlinit.

Apreciind asupra instituției

prescripției extinctive în cadrul oferit de dispozițiile art. 1, 3 și 8 din Decretul

nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că deși paguba produsă a fost cunoscută

de reclamanți la data producerii faptei, nu se poate spune că aceștia l-au cunoscut

și pe făptuitor pentru a putea acționa împotriva sa.

Întrucât prin rezoluția

din 01 martie 2010 dată în Dosar nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, menținută prin sentința

nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a constatat că s-a împlinit

termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate,

dosar penal în care s-au efectuat cercetări și în ce privește infracțiunea de lipsire

de libertate, doar de la acea dată începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii

civile. În urma cercetărilor s-a stabilit persoana responsabilă de reținerea ilegală

a reclamanților, fiind aplicabile prevederile art. 22 C. proc. pen.

Instanța de apel a făcut

aplicare dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în privința cheltuielilor de judecată

efectuate de o parte a reclamanților în fața instanței de fond, în apel nefăcându-se

dovada cheltuielilor.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, dar și pârâții obligați prin

hotărârea instanței de apel.

declarat de reclamanți, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., s-a susținut că hotărârea instanței de apel este parțial nelegală deoarece

nu dă expresie principiului, specific răspunderii civile delictuale, a reparării

integrale a prejudiciului, dar și pentru că a fost pronunțată cu încălcarea normelor

procesual civile în materia administrării și aprecierii probelor. În dezvoltarea

motivării, recurenții au susținut următoarele două critici:

- În esență, prin cea

dintâi critică, recurenții-reclamanți au cerut o redimensionare a daunelor acordate,

cu luarea în considerare a faptului că ei au fost reținuți abuziv în condiții mai

grele decât cele ale unui arest normal, condițiile fiind mai degrabă similare cu

cele ale unul lagăr de concentrare nazist.

Reluând datele de fapt

ale cazului (o parte regăsite și în motivarea deciziei de apel, o altă parte adăugate

acestora), recurenții-reclamanți au precizat că e important să se rețină că în cauza

de față nu se regăsește ipoteza unei simple arestări pe nedrept, pe lângă aceasta

reclamanții fiind supuși și multor alte suferințe și umilințe dintre care, cele

mai importante fiind deținerea lor sub amenințarea (armei) cu moartea, pe motiv

că sunt teroriști, lovirea lor de către militari, fără asigurarea oricărei îngrijiri

medicale.

Dacă s-ar fi comparat

situația reclamanților cu cea a persoanei din dosarul finalizat prin decizia nr.

10211/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (beneficiarul daunelor acordate

în acel dosar fiind deținut în condiții normale de arest o perioadă scurtă de timp,

a beneficiat de o încăpere cu pat, cu toaletă și nu a fost păzit și amenințat cu

arma în permanență) s-ar fi observat că prejudiciul produs reclamanților a fost

cu mult mai mare.

Catalogarea reclamanților

ca teroriști a avut consecința cea mai grea deoarece ani de zile în comunitate au

fost stigmatizați pe acest motiv. În situația în care reclamanții ar fi fost prizonieri

de război (România nefiind în război în decembrie 1989), ar fi trebuit să beneficieze

de mai multe drepturi sau condiții, așa cum sunt ele prevăzute în Convenția a III-a

de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Nici măcar pe timp de război

nu este permis a degrada un militar, a-i rupe însemnele gradației, așa cum s-a întâmplat

în speță, iar prizonierii de război trebuie protejați contra oricăror acte de violență

sau de intimidare.

În mod greșit instanța

de apel nu a acordat reclamanților daune morale și pentru fapta ilicită ce a constat

în încălcarea integrității și sănătății lor, faptă distinctă de aceea vizând lipsirea

de libertate.

În plus, nu toți reclamanții

au fost bătuți de militari în incinta UM AA, ci doar B.B.I., R.P., D.D., S.N., A.C.,

I.I. și D.L.

Acestor reclamanți, care

dețin certificate medico-legale necontestate, trebuie să li se acorde un plus de

daune morale față de colegii lor, pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității

și sănătății lor.

- În ceea ce privește

cazul recurentelor R. și P., s-a susținut incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel a făcut o confuzie

între dreptul valorificat prin acțiune și ceea ce a generat nașterea acestui drept.

Moștenitorii defuncților

R. și P. au solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor bănești, acțiunea

lor fiind una patrimonială, supusă prescripției de 3 ani.

R.P. și P.C. au fost părți

vătămate în dosarul penal nr. 200/P/2007, așadar pe timpul vieții lor aceștia au

făcut demersurile necesare obținerii despăgubirilor ce li se cuveneau ca urmare

a privării ilegale de libertate.

Moștenitoarele acestora

ar fi trebuit să beneficieze, alături de ceilalți recurenți, de recunoașterea calității

lor de victime și, implicit, de repararea prejudiciului suferit de autorii lor,

decedați în cursul procesului penal (R.P. în 01 septembrie 2007, iar P.C. în 01

martie 2007), înainte de soluționarea dosarului prin rezoluția din data de 01

martie 2010, întrucât moștenitorii ar fi trebuit să fie introduși în dosarul penal

cu calitatea de părți vătămate.

Dispozițiile art. 1391

C. civ. sunt în același sens.

Recurenții au solicitat

și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în cheltuieli

de transport Sibiu - București și retur.

2.

Recurentul-pârât D.A.

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând

că decizia recurată ignoră prevederile legale și constituționale referitoare la

stările excepționale, rezoluțiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și hotărârile definitive, făcând referire la trimiterile generale și

lipsite de suport probatoriu ale instanței de apel, preluate din rechizitoriu, act

ce a fost însă anulat absolut.

Referitor la situația

de fapt, recurentul-pârât a arătat că reclamanții nu au fost reținuți în unitate,

ci au avut tratament de refugiați, că personal a intervenit pentru conceperea și

emiterea cât mai rapidă a ordonanțelor de punere în libertate a celor considerați

nevinovați, că deși avea competențe de a pedepsi disciplinar orice militar indiferent

de structura căreia îi aparținea nu a uzat de acest drept nici înainte și nici după

anul 1989, că a asigurat manifestanții că armata nu va trage ieșind personal în

mulțime pentru a liniști spiritele, faptul că în condiții excepționale reclamanții

nu au fost cazați și hrăniți corespunzător nu i se poate imputa, că alarma de luptă

și starea de necesitate intră în competența exclusivă a conducerii statului, iar

nu a unei singure persoane.

Referitor la situația

de drept, recurentul-pârât arată că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, iar prin reținerea eronată a situației de fapt instanța de apel a pronunțat

o hotărâre ce conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, procedând

la o interpretare și aplicare greșită a legii.

Apărării Naționale și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulând următoarele critici:

- În mod greșit instanța

de apel a dispus antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998-999

C. civ. în sarcina prepusului Ministerului Apărării Naționale, pârâtul D.A., în

condițiile în care acesta a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă

și în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat

că relele tratamente suferite de reclamanți sunt imputabile pârâtului D.A. și chiar

instanța de apel a reținut că reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați

de furia manifestanților.

În mod corect instanța

de fond a reținut că situația concretă din decembrie 1989 poate fi asimilată cu

o stare de necesitate de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală, iar instanța

de apel în mod nelegal a înlăturat acest raționament, fără a lua în considerare

că la acel moment nimeni nu putea prefigura finalitatea acțiunilor populației care

vizau răsturnarea regimului comunist, astfel încât reținerea cadrelor MI în incinta

unităților militare era pe deplin justificată.

În dosarul penal nr. 65/R/753/2010

al Tribunalului Militar Teritorial București s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a numitului D.A., constatându-se că și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu

în mod corect și legal, hotărârea instanței penale având autoritate de lucru judecat

în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei,

a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, instanța de apel neținând

cont de acest text de lege-art. 22 C. proc. pen.

- În mod nelegal instanța

de apel a apreciat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.P.N. în calitate de comitent pentru faptele

prepusului său.

În cauză nu sunt probate

condițiile răspunderii civile delictuale ale prepusului M.A.P.N., pârâtul D.A. și

chiar dacă nu poate fi înlăturată existența raportului de prepușenie, practica judiciară

a statuat că comitentul răspunde pentru tot ce prepusul săvârșește în cadrul normal

al funcției cât a lucrat pentru comitent, dar nu răspunde pentru pagubele cauzate

de prepus prin fapte ce nu au legătură cu funcția încredințată, chiar dacă ele au

fost săvârșite în timpul exercitării acesteia.

- În mod greșit instanța

de apel a respins acțiunea în contradictoriu cu Statul Român, a cărei răspundere

se impune în calitate de garant general al valorilor societății.

- În mod greșit instanța

de apel a respins excepția dreptului material la acțiune al reclamanților, în condițiile

în care acțiunea acestora intră sub incidența prevederilor art. 1 și 3 din Decretul

nr. 167/1958 fiind prescriptibilă în 3 ani, calculat de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască fapta și pe cel care răspunde de ea.

În mod greșit instanța

de apel a reținut că în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, respectiv,

aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, întrucât data de la care reclamanții

au cunoscut persoana răspunzătoare de faptele prejudiciabile este momentul trimiterii

în judecată, în stare de libertate, a inculpatului D.A., prin rechizitoriul nr.

59/P din 02 august 1999 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, chiar

dacă art. 22 alin. (1) C. proc. pen. consacră autoritatea de lucru judecat a hotărârii

penale în fața instanței civile, acest aspect nu semnifică însă faptul că persoana

prejudiciată trebuie să urmeze în primul rând calea răspunderii penale și nici nu

influențează data de la care curge termenul de prescripție al răspunderii civile

delictuale.

Sub acest aspect, recurentul-pârât

arată că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început

să curgă, pentru fiecare reclamant în parte, odată cu încetarea cauzelor reținerii,

respectiv, cel mai târziu luna ianuarie 1990.

Acest recurent a atașat

recursului său Regulamentul Serviciului de gardă și în Garnizoană.

Recurentul-pârât D.A.

a formulat întâmpinare la recursul reclamanților și a atașat la dosar un set de

înscrisuri.

Analizând recursurile

declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate în limitele și pentru

motivele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Potrivit regulilor procedurale

generale (art. 137 alin. (1) C. proc. civ.) instanța este ținută să se pronunțe

mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos,

în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Este și motivul pentru

care instanța de recurs va examina cu prioritate recursul declarat de pârâtul Ministerul

Apărării Naționale, respectiv acele critici care se referă la dezlegarea dată de

instanța de apel problemei de drept a prescrierii acțiunii deduse judecății, în

condițiile în care atât restul criticilor acestui recurs, dar și recursul reclamanților

pun în discuție o serie de probleme de drept legate de fondul raporturilor juridice

litigioase, astfel cum au fost acestea dezlegate prin soluția instanței de apel.

Se reține, în acest sens,

că prin cea din urmă critică a recursului său, acest recurent a criticat greșita

dezlegare dată de către instanța de apel căii de atac pe care a promovat-o împotriva

hotărârii de primă instanță, în acea parte care combătea modul de soluționare a

excepției de prescripție a dreptului la acțiune.

Invocată ca excepție procesuală

de către acest pârât încă din cursul judecății de primă instanță, se reține că ambele

instanțe de fond au respins excepția prescripției dreptului la acțiune fundamentându-și

soluția pe argumente legate de incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/19583,

normă legală ce a fost interpretată și corelată cu existența dosarului penal

nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

parchetelor militare, finalizat prin rezoluția din 01 martie 2010 prin care s-a

dispus încetarea urmăririi penale față de recurentul-pârât D.A., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin.

(2) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale

(rămasă definitivă prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar

Teritorial București).

Dacă prima instanță a

identificat în existența acestui dosar și a calității de părți ale acestuia, a reclamanților

și pârâților din litigiul pendinte, o cauză de întrerupere a cursului prescripției

(prin trimiterea făcută la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958), instanța

de apel nu a explicat în niciun fel relevanța urmăririi penale desfășurate în respectivul

dosar asupra instituției prescripției extinctive.

Ca sancțiune civilă aplicabilă

atitudinii culpabile, inactive, a celui ce-și lasă dreptul nevalorificat înăuntrul

termenului prevăzut de lege, prescripția extinctivă are ca scop ordonarea conduitelor

sociale, definitivarea situațiilor juridice incerte, contribuind în mod esențial

la asigurarea certitudinii și stabilirii raporturilor juridice.

Răspunzând criticilor

de nelegalitate invocate de apelantul-pârât Ministerul Apărării Naționale, vizând

modul de soluționare de către prima instanță a excepției de prescripție a dreptului

material la acțiune (exercitat de reclamanți prin introducerea acțiunii în despăgubiri

de față la data de 02 iulie 2012 pentru faptele ilicite acuzate ca săvârșite în

perioada 21 decembrie 1989 - sfârșitul lunii ianuarie 1990), instanța de apel a

apreciat că, în acord cu conținutul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția

dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptele ilicite reclamate,

nu putea începe să curgă decât de la data la care păgubiții au cunoscut atât paguba,

cât și pe cel ce răspunde de ea. În acest sens, ea a acceptat că reclamanții au

cunoscut paguba produsă încă de la data săvârșirii faptelor ilicite însă - deși

toți reclamanții făceau parte dintr-un ordin miliar iar din descrierea faptelor

imputate se înțelege că aceștia au avut în permanență reprezentarea împrejurării

că, de starea și tratamentul aplicat lor în intervalul de timp sus arătat, responsabil

este chiar comandatul unității în care s-au produs faptele - a apreciat că prescripția

nu putea începe să curgă chiar de la data faptelor întrucât cei vătămați nu l-au

cunoscut pe făptuitor. Or, se înțelege că în opinia sa, această cerință a devenit

îndeplinită abia prin rezoluția din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007,

care totuși nu stabilește calitatea de făptuitor a celui cercetat.

Chiar acceptând ca valabil

raționamentul instanței de apel, Înalta Curte apreciază că raportarea pe care Curtea

de Apel Alba-Iulia o face la dosarul penal nr. 200/P/2007 în analiza instituției

prescripției extinctive a fost insuficient descrisă sub aspectul incidenței ori

relevanței sale și care ar fi trebuit, în mod necesar, puse în legătură cu eventuala

calitate de părți civile sau măcar aceea de părți vătămate a reclamanților din prezentul

litigiu în acea cauză penală.

Aceasta întrucât, plângerea

penală adresată organului de urmărire penală particularizează cazul legal de întrerupere

a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul

nr. 167/19583, date fiind atribuțiile judiciare ale organului de urmărire penală

și posibilitatea persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni, de a se constitui

parte civilă atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată,

până la citirea actului de sesizare (conform art. 19 - 22 C. proc. pen.). Până la

soluționarea plângerii de către organul de urmărire penală nu s-ar putea reproșa

unei astfel de persoane lipsa de acțiune în rezolvarea cauzei și nici vreo neglijență

în realizarea dreptului mai ales întrucât, aflată sub puterea principiului electa

una via, non datur recursus ad alteram (consacrat prin dispozițiile art. 19 C. proc.

pen.), persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal nici nu și-ar

putea valorifica drepturile în fața instanței civile decât în situațiile limitative

permise de art. 19 C. proc. pen. (suspendarea procesului penal).

Însă, nici atunci când

răspunde criticilor de nelegalitate vizând soluția dată excepției de prescripție,

dar nici atunci când reține descrierea faptelor pe baza rezoluției din 01

martie 2010 (în puterea dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen.), instanța

de apel nu face o altă corelație între persoana reclamanților și dosarul penal

nr. 200/P/2007 decât aceea privind situația de fapt, reținând că „condițiile în

care au fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul

întocmit în Dosarul nr. 200/P/2007, cât și din probele administrate în fața instanței

de fond”.

La rândul lor, răspunzând

criticilor din recurs susținute de recurentul-pârât privind prescripția, recurenții-reclamanți

au cerut să se aibă în vedere că au avut calitatea de părți vătămate și părți civile

în dosarul penal nr. 200/P/2007 în care urma a se stabili făptuitorul, astfel încât

nici nu puteau acționa pe alte căi mai înainte de finalizarea acestui dosar.

Deși au precizat că prin

notele scrise pe care le vor depune la dosar vor indica în concret filele dosarului

din care rezultă calitatea lor de părți vătămate/părți civile din cauza penală în

care a fost cercetat ca învinuit pârâtul D.A., acest lucru nu s-a întâmplat.

Înalta Curte constată

și că, pe baza probatoriilor administrate până în prezent în fața instanțelor de

fond, această împrejurare, respectiv - dobândirea/deținerea calității de parte vătămată/parte

civilă în procesul penal - nu se verifică pe baza rezoluției din 01 martie 2010,

ce a finalizat dosarul de urmărire penală nr. 200/P/2007 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar în privința reclamantului D.L., a cărui

declarație de constituie parte civilă în procesul penal se regăsește la dosarul

primei instanțe, există informații sub acest aspect, în timp ce despre restul reclamanților

se regăsesc făcute referiri doar în descrierea situației de fapt reținute în procesul

penal, pe baza probatoriilor acolo administrate.

Modul în care instanța

de apel a răspuns criticilor pârâtului Ministerul Apărării Naționale, ce au vizat

respingerea excepției procesuale a prescripției dreptului la acțiune al reclamanților,

este vag și insuficient fundamentată prin simpla trimitere la existența dosarului

de urmărire penală (ce a avut ca obiect cercetarea învinuitului D.A., inclusiv sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod nelegal, prevăzută

de art. 189 alin. (2) C. pen.), în lipsa unei verificări concrete a situației fiecăruia

dintre reclamanți, din perspectiva calității lor de parte civilă sau, cel puțin,

de parte vătămată, pentru a se putea reține, de o manieră similară deciziei civile

nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că nesoluționarea

laturii civile a procesului penal - încetat pentru motivul intervenirii prescripției

răspunderii penale - reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanță.

În consecință, Înalta

Curte va admite recursul acestei părți și va casa decizia instanței de apel, urmând,

cu ocazia rejudecării, ca instanța de apel să facă verificările necesare și să administreze,

eventual, probatorii suplimentare și să reia cercetarea judecătorească în primul

rând sub aspectul instituției prescripției extinctive, spre a da acesteia o dezlegare

la cazul concret și spre a o fundamenta în mod corespunzător, corelând faptele imputate

pârâților cu acțiunile întreprinse de fiecare reclamant în vederea reparării pagubei,

desigur în cadrul legal oferit de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1957,

reținut corect ca fiind incident cauzei.

Doar în măsura în care

cerințele expuse în cele de mai sus se vor verifica în privința reclamanților, instanța

de apel va putea proceda la soluționarea cauzei pe fond, ocazie cu care va avea

în vedere cea dintâi critică a recursului reclamanților (prin care aceștia au invocat

încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului) dar și restul criticilor

pârâtului Ministerul Apărării Naționale, ce a invocat nelegala angajare a răspunderii

civile delictuale a sa, în calitate de comitent, dar și pe cea numitului D.A.

Cu referire la cea de-a

doua critică a recursului reclamanților, Înalta Curte apreciază însă, în raport

de pretențiile de despăgubire invocate de reclamantele R.M. și P.M., că instanța

de apel a dezlegat corect această problemă de drept a cauzei, aspect ce urmează

a fi, de asemenea, avut în vedere la rejudecare.

În acest sens, se reține

că prin acțiunea dedusă judecății în mod colectiv, reclamanții (printre care și

cele două persoane anterioare menționate) au solicitat obligarea pârâților la repararea

prejudiciilor de ordin moral decurgând din lipsirea lor, în mod nelegal, de libertate

și supunerea unor tratamente degradante în perioada evenimentelor Revoluției din

decembrie 1989, petrecute în Sibiu.

Spre deosebire de ceilalți

reclamanți, R.M. și P.M. nu au fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate

prin cererea de chemare în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiților

R.P. și P.C., care au participat la evenimentele Revoluției din Sibiu și care au

decedat la 01 septembrie 1997 respectiv 01 martie 2007.

Prejudiciul de ordin moral,

dat fiind caracterul său personal, nu se transmite pe cale succesorală, așa încât

succesorii în drepturi ai celui ce au fost victima unui atare prejudiciu nu dispun

de o acțiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparația solicitată și implicit,

acțiunea inițiată au caracter patrimonial.

Contrar susținerilor recurenților,

C. civ. din 2011 consacră aceeași soluție stabilită pe cale doctrinară și jurisprudențială

sub Vechiul C. civ., întrucât, potrivit art. 1391 alin. (4), dreptul la despăgubire

pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu trece la moștenitori, aceștia putând

însă exercita doar acțiunea în repararea sa, dacă a fost pornită de defunct.

Or, acțiunea de față,

distinctă și care nu constituie continuarea vreunui demers al autorilor acestor

reclamante din procesul penal (în care au susținut, dar, potrivit celor reținute

anterior, nu s-a verificat că autorii au deținut calitatea de părți vătămate și

părți civile), a fost exercitată chiar de acestea.

Pe cale de consecință,

în mod corect instanța de apel a stabilit că, pentru aceste motive, celor două reclamante

nu li se poate recunoaște calitatea de victime și, implicit, îndreptățirea la obținerea

vreunei despăgubiri.

În ceea ce privește recursul

recurentului - pârât D.A., date fiind descrierile ample ale situației de fapt și

ale istoricului anchetelor la care a fost suspus titularul acestuia, instanța de

recurs a ridicat chestiunea încadrării juridice a motivelor dezvoltate în criticile

legale permise limitativ prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Întrucât memoriul de recurs

al acestei părți cuprinde și susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru

judecat a sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, pronunțată

în Dosar nr. 1/2000, situație ce permite încadrarea recursului în motivul legal

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se avea în vedere, cu ocazia

rejudecării, analiza acestei apărări a pârâtului în măsura în care pricina va putea

fi soluționată pe fond, potrivit celor precizate anterior.

În consecință și în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

declarate (cel al reclamanților fiind unul colectiv) și va casa decizia atacată,

trimițând cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanții B.B.I., R.M., L.C., D.D., M.M., S.N., A.C., P.M., I.O., I.I., C.S.I.,

M.E., D.L., de pârâtul D.A. și de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva

deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2014.