ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului civil de față:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 14 februarie 2013, reclamanții Ț.D., M.I.,

R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V. în contradictoriu cu pârâții M.Ap.N., D.A. și

Statul Român prin M.F.P. au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanți a

următoarelor sume:

- către reclamantul Ț.D. la plata

echivalentului în lei, la data plății a sumei de 165.000 euro, cu titlu de

daune morale, pentru privare de libertate;

- către reclamantul M.I. la plata

echivalentului în lei, la data plății a sumei de 165.000 euro, cu titlu de

daune morale pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a

sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în

încălcarea integrității și sănătății reclamantului;

- către reclamanta R.S.O. la plata echivalentului

în lei, la data plății a sumei de 135.000 euro, cu titlu de daune morale,

pentru privare de libertate;

- către reclamantul M.N. la plata

echivalentului în lei, la data plății, a sumei de 160.000 euro, cu titlu de

daune morale, pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a

sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în

încălcarea integrității și sănătății reclamantului;

- către reclamanta S.E. la plata

echivalentului în lei, la data plății a sumei de 135.000 euro, cu titlu de

daune morale pentru privare de libertate;

- către reclamantul D.C. la plata

echivalentului în lei, la data plății a sumei de 155.000 euro, cu titlu de

daune morale pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a

sumei de 10.000 euro,cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în

încălcarea integrității și sănătății reclamantului;

- obligarea pârâților la plata în solidar a

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat, în fapt, că

reclamanții sunt foști sau actuali angajați ai M.I.

În perioada evenimentelor din decembrie 1989,

aceștia au fost reținuți în mod abuziv de către cadre militare ai M.Ap.N., fără

nici o bază legală și fără vreun mandat de arestare.

Tribunalul Sibiu, prin Sentința civilă nr.

1.141/2014 a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanți și a

obligat pe pârâtul M.Ap.N. la plata unor sume de bani, cu titlu de daune

morale, către fiecare dintre reclamanți. A fost respinsă acțiunea civilă față

de pârâții D.A. și Statul Român prin M.F.P.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel

reclamanții și M.Ap.N., criticând soluția pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia nr. 220 din 28 aprilie 2015,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul formulat de pârâtul

M.Ap.N. împotriva Sentinței civile nr. 1.141/2014, pronunțată de Tribunalul

Sibiu în Dosarul nr. 1760/85/2013.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în

sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N.,

S.E., D.C., R.V. și împotriva pârâtului M.Ap.N. și a înlăturat obligația

acestuia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți. A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins, ca nefondat, apelul

formulat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut

următoarele:

În ce privește excepția prescripției

dreptului material la acțiune, Curtea a constatat că acțiunea în răspundere

delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că, potrivit

art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză, este o acțiune

prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă,

potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză,

având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată

că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei.

În schimb, în ce privește cea de-a doua

cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor,

Curtea a reținut că această condiție nu era realizată pentru a începe să curgă

termenul de prescripție. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie

1989, în timpul cărora reclamanții susțin că s-au săvârșit faptele

prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor

care se fac vinovate de aceste fapte.

În cursul anchetei penale, prin Rezoluția din

1 martie 2010, emisă în Dosarul nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, menținută

prin Sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a

constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru

fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu

identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte. Existența unei

sesizări a organului penal, cum este cazul în speță, atrage incidența

dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această sesizare

reprezentând un act întrerupător al prescripției. În acest sens este și

jurisprudența instanței supreme (deciziile civile nr. 393/2007 și nr.

293/2014).

Față de cele ce preced, Curtea a constatat că

instanța de fond, în mod corect, a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune, această critică adusă de apelantul M.Ap.N. fiind

neîntemeiată.

În ceea ce privește ce-a dea doua critică

adusă de apelantul menționat, Curtea a reținut că reclamanții și-au întemeiat

acțiunea față de M.Ap.N, pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., ce

reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru ca răspunderea pârâtului să fie

angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca în persoana prepusului

să fie întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie

prevăzute de dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., adică existența

prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinei prepusului în comiterea

faptei ilicite.

Pe lângă condițiile generale și împreună cu

acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin.

(3) C. civ., două condiții speciale se cer a fi întrunite: existența raportului

de prepușenie, prepușii să fi săvârșit fapta în funcțiile ce li s-au

încredințat.

Respingând acțiunea față de pârâtul D.A., în

calitate de prepus al pârâtului M.Ap.N, pe considerentul lipsei caracterului

ilicit al faptei, deoarece a acționat la ordinul superiorului, prima instanță a

admis, în mod nelegal, acțiunea față de comitent, a cărui răspundere este

condiționată de posibilitatea angajării răspunderii prepusului.

Întrucât prin cererea de apel (care

stabilește limitele caracterului devolutiv al căii de atac) reclamanții au

criticat sentința numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor, soluția de

respingere a acțiunii în privința pârâtului D.A., în sensul că nu răspunde

pentru prejudiciile afirmate de către reclamanți, din sentința primei instanțe,

a rămas irevocabilă, determinând imposibilitatea angajării răspunderii

comitentului.

Față de aceste considerente, ce-a de-a doua

critică din apelul pârâtului M.Ap.N. s-a apreciat ca fiind întemeiată,

răspunderea acestuia nemaiputând fi antrenată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.

civ., ce constituie cauza acțiunii promovate de către reclamanți.

Existând o cauză care înlătură răspunderea

delictuală a comitentului - stabilirea, în mod irevocabil, a faptului că

prepusul nu a săvârșit o faptă ilicită - motivele de apel formulate de

reclamanți vizând cuantumul despăgubirilor (neacordarea daunelor morale și

pentru atingerea adusă integrității și sănătății reclamanților, cuantumul redus

al despăgubirilor acordate pentru lipsire de libertate) sunt neîntemeiate, analiza

întinderii dreptului la despăgubiri fiind subsecventă stabilirii îndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C., R.V., solicitând casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Reclamanții au criticat soluția pentru

nelegalitate, arătând că instanța de apel a analizat numai apelul M.Ap.N.,

ignorând criticile formulate de apelanții-reclamanți. Decizia este insuficient motivată

și nu a răspuns criticilor formulate de reclamanți, astfel încât devin

incidente dispozițiile art. 312 alin. (5), deoarece Curtea de Apel nu a

examinat fondul cauzei, impunându-se casarea cu trimitere.

De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a

reținut că nu a fost criticată sentința pronunțată de tribunal sub aspectul

vinovăției pârâtului D.A., deoarece, în motivele de apel s-a făcut referire

expresă la faptele săvârșite de acesta.

O a doua critică vizează stabilirea eronată

că pârâtul D.A. nu a săvârșit o faptă ilicită, când dimpotrivă din probele

administrate în cauză, rezultă că pârâtul a acționat conform ordinelor,

realizând însă privarea nelegală de libertate a reclamanților, în această

situație răspunzând comitentul care este Ministerul, în virtutea art. 1000

alin. (3) C. civ. Pârâtul era angajatul Ministerului, iar faptele le-a săvârșit

în exercitarea atribuțiunilor de serviciu.

Stabilirea raportului de prepușenie

reprezintă o chestiune de fapt, stabilită pe baza probelor de instanța de fond

și nu a fost contestată de vreuna din părți. Se invocă o decizie de speță a

Înaltei Curți, unde într-o speță similară se face referire la posibilitatea

antrenării răspunderii comitentului - Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009.

Or, în speță, M.Ap.N. este comitentul și

trebuie să răspundă pentru fapta ilicită săvârșită de D.A., mai ales că toate

elementele răspunderii civile delictuale au fost corect stabilite de tribunal

și trebuie antrenată răspunderea materială.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând susținerile

reclamanților, constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9,

precum și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmând să fie analizate din această

perspectivă.

Este neîntemeiată susținerea reclamanților că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate și

nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs.

Înalta Curte, analizând decizia, constată că

aceasta îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., fiind

motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul

jurisdicțional, în mod logic și pertinent, răspunzând criticilor invocate de

părți în calea de atac a apelului, astfel încât nu devin aplicabile

dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În măsura în care instanța de apel a motivat,

în principal, că dacă prepusul nu a săvârșit o faptă ilicită, atunci nu poate

fi antrenată răspunderea comitentului M.Ap.N., nu mai subzistă răspunderea

civilă delictuală și nu se mai impunea analizarea cuantumului despăgubirilor,

aspect evocat în apelul reclamanților.

Pe de altă parte, într-adevăr, în mod corect,

s-a reținut că în apelul reclamanților nu s-a făcut referire la răspunderea

civilă delictuală, care ar fi trebuit să fie antrenată ca urmare a faptei

proprii a pârâtului D.A.

Reclamanții au criticat numai cuantumul

despăgubirilor, restul susținerilor fiind argumente cu privire la suferințele

îndurate, ceea ce ar justifica acordarea unor sume mai mari cu titlu de daune

morale. Chiar și invocarea încălcării Convenției de la Geneva de către D.A., se

subsumează tot unui argument privind cuantumul despăgubirilor, deoarece se

susține că trebuiau create anumite condiții de detenție, care nefiind

realizate, au dat naștere unor suferințe greu de îndurat pentru reclamanți -

suferințe care trebuiau compensate, conform solicitărilor părților.

Sunt neîntemeiate susținerile reclamanților

și în ceea ce privește aplicarea legii de către instanța de apel. Astfel,

referitor la elementele răspunderii civile delictuale, pentru ca Ministerul, în

calitate de comitent să răspundă în temeiul art. 1000 alin. (3) din C. civ,

este necesar ca prepusul să fi săvârșit o faptă ilicită, cu vinovăție, să se fi

produs un prejudiciu și să existe o legătură de cauzalitate între fapta

săvârșită și prejudiciu.

Or, dacă fapta săvârșită nu întrunește

elementele menționate, atunci dispare temeiul antrenării răspunderii

comitentului, care, prin ipoteză răspunde pentru fapta prepusului, numai dacă

fapta per se răspunde cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ.

Așa fiind, în mod corect a înlăturat Curtea

de Apel Alba Iulia răspunderea comitentului și a respins acțiunea față de

M.Ap.N., de vreme ce s-a statuat că pârâtul D.A. nu a săvârșit o faptă ilicită.

Or, atâta timp cât aspectul referitor la

vinovăția pârâtului D.A. nu a fost susținut în apel, într-adevăr critica este

invocată omisso medio și nu mai poate fi analizată de instanța de recurs.

Referitor la stabilirea caracterului ilicit

al faptei, pe baza dovezilor administrate de instanța de fond, aceasta implică

evaluarea probatoriului administrat, deci un aspect de temeinicie, care nu mai

poate fi analizat, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce privește jurisprudența invocată,

respectiv Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, această vizează arestarea nelegală a unui manifestant

în București, fiind o decizie de speță, unde circumstanțele pot fi diferite,

astfel încât hotărârea respectivă nu are relevanță pentru soluționarea

prezentului litigiu.

Pe de altă parte, referitor la circumstanțele

reținerii foștilor lucrători de miliție în incinta U.M. Sibiu în contextul

evenimentelor din decembrie 1989, Înalta Curte a statuat prin Decizia civilă

nr. 983 din 2 aprilie 2015 că M.Ap.N. nu răspunde în calitate de comitent,

pentru faptele săvârșite de D.A., în cauză nefiind incidente dispozițiile art.

1000 alin. (3) C. civ.

Așadar, într-o speță similară, Înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut cu privire la persoana pârâtului D.A. că nu

sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că

situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut

ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi

asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală

a persoanelor incriminate. Astfel, s-a reținut că neîndeplinirea cerințelor

art. 998 - 999 C. civ. cu privire la persoana prepusului, înlătură răspunderea

civilă delictuală a comitentului, respectiv a M.Ap.N.

Sunt neîntemeiate și susținerile privind

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care au fost invocate în

mod formal, întrucât în cauză, nu este dedus judecății un act juridic, ci se

pretinde săvârșirea unei fapte ilicite care antrenează răspunderea civilă

delictuală.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul

reclamanților Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V., împotriva Deciziei

nr. 220 din 28 aprilie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

octombrie 2015.

Procesat de GGC - N