ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2149/2015

Asupra recursului civil de față: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 februarie 2013, reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V. în contradictoriu cu pârâții M.Ap.N., D.A. și Statul Român prin M.F.P. au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanți a următoarelor sume: - către reclamantul Ț.D. la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 165.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate; - către reclamantul M.I. la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 165.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății reclamantului; - către reclamanta R.S.O.

la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 135.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate; - către reclamantul M.N. la plata echivalentului în lei, la data plății, a sumei de 160.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății reclamantului; - către reclamanta S.E. la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 135.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate; - către reclamantul D.C.

la plata echivalentului în lei, la data plății a sumei de 155.000 euro, cu titlu de daune morale pentru privare de libertate și la plata echivalentului în lei a sumei de 10.000 euro,cu titlu de daune morale pentru fapta ilicită constând în încălcarea integrității și sănătății reclamantului; - obligarea pârâților la plata în solidar a cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat, în fapt, că reclamanții sunt foști sau actuali angajați ai M.I. În perioada evenimentelor din decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în mod abuziv de către cadre militare ai M.Ap.N., fără nici o bază legală și fără vreun mandat de arestare. Tribunalul Sibiu, prin Sentința civilă nr. 1.141/2014 a admis în parte acțiunea în pretenții formulată de reclamanți și a obligat pe pârâtul M.Ap.N.

la plata unor sume de bani, cu titlu de daune morale, către fiecare dintre reclamanți. A fost respinsă acțiunea civilă față de pârâții D.A. și Statul Român prin M.F.P. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții și M.Ap.N., criticând soluția pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia nr. 220 din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul formulat de pârâtul M.Ap.N. împotriva Sentinței civile nr. 1.141/2014, pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1760/85/2013. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C., R.V. și împotriva pârâtului M.Ap.N. și a înlăturat obligația acestuia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanți.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a constatat că acțiunea în răspundere delictuală promovată de reclamanți este una patrimonială, astfel că, potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabile în cauză, este o acțiune prescriptibilă în termen de 3 ani. Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din același decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanți de la data producerii faptei.

În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reținut că această condiție nu era realizată pentru a începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, se constată că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanții susțin că s-au săvârșit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte. În cursul anchetei penale, prin Rezoluția din 1 martie 2010, emisă în Dosarul nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, menținută prin Sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate, astfel că ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea acestei fapte.

Existența unei sesizări a organului penal, cum este cazul în speță, atrage incidența dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această sesizare reprezentând un act întrerupător al prescripției. În acest sens este și jurisprudența instanței supreme (deciziile civile nr. 393/2007 și nr. 293/2014). Față de cele ce preced, Curtea a constatat că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, această critică adusă de apelantul M.Ap.N. fiind neîntemeiată. În ceea ce privește ce-a dea doua critică adusă de apelantul menționat, Curtea a reținut că reclamanții și-au întemeiat acțiunea față de M.Ap.N, pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., ce reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru ca răspunderea pârâtului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condițiile răspunderii delictuale pentru fapta proprie prevăzute de dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., adică existența prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite. Pe lângă condițiile generale și împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., două condiții speciale se cer a fi întrunite: existența raportului de prepușenie, prepușii să fi săvârșit fapta în funcțiile ce li s-au încredințat.

Respingând acțiunea față de pârâtul D.A., în calitate de prepus al pârâtului M.Ap.N, pe considerentul lipsei caracterului ilicit al faptei, deoarece a acționat la ordinul superiorului, prima instanță a admis, în mod nelegal, acțiunea față de comitent, a cărui răspundere este condiționată de posibilitatea angajării răspunderii prepusului. Întrucât prin cererea de apel (care stabilește limitele caracterului devolutiv al căii de atac) reclamanții au criticat sentința numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor, soluția de respingere a acțiunii în privința pârâtului D.A., în sensul că nu răspunde pentru prejudiciile afirmate de către reclamanți, din sentința primei instanțe, a rămas irevocabilă, determinând imposibilitatea angajării răspunderii comitentului.

Față de aceste considerente, ce-a de-a doua critică din apelul pârâtului M.Ap.N. s-a apreciat ca fiind întemeiată, răspunderea acestuia nemaiputând fi antrenată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., ce constituie cauza acțiunii promovate de către reclamanți. Existând o cauză care înlătură răspunderea delictuală a comitentului - stabilirea, în mod irevocabil, a faptului că prepusul nu a săvârșit o faptă ilicită - motivele de apel formulate de reclamanți vizând cuantumul despăgubirilor (neacordarea daunelor morale și pentru atingerea adusă integrității și sănătății reclamanților, cuantumul redus al despăgubirilor acordate pentru lipsire de libertate) sunt neîntemeiate, analiza întinderii dreptului la despăgubiri fiind subsecventă stabilirii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C., R.V., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Reclamanții au criticat soluția pentru nelegalitate, arătând că instanța de apel a analizat numai apelul M.Ap.N., ignorând criticile formulate de apelanții-reclamanți. Decizia este insuficient motivată și nu a răspuns criticilor formulate de reclamanți, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 312 alin. (5), deoarece Curtea de Apel nu a examinat fondul cauzei, impunându-se casarea cu trimitere. De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu a fost criticată sentința pronunțată de tribunal sub aspectul vinovăției pârâtului D.A., deoarece, în motivele de apel s-a făcut referire expresă la faptele săvârșite de acesta.

O a doua critică vizează stabilirea eronată că pârâtul D.A. nu a săvârșit o faptă ilicită, când dimpotrivă din probele administrate în cauză, rezultă că pârâtul a acționat conform ordinelor, realizând însă privarea nelegală de libertate a reclamanților, în această situație răspunzând comitentul care este Ministerul, în virtutea art. 1000 alin. (3) C. civ. Pârâtul era angajatul Ministerului, iar faptele le-a săvârșit în exercitarea atribuțiunilor de serviciu. Stabilirea raportului de prepușenie reprezintă o chestiune de fapt, stabilită pe baza probelor de instanța de fond și nu a fost contestată de vreuna din părți. Se invocă o decizie de speță a Înaltei Curți, unde într-o speță similară se face referire la posibilitatea antrenării răspunderii comitentului - Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009. Or, în speță, M.Ap.N.

este comitentul și trebuie să răspundă pentru fapta ilicită săvârșită de D.A., mai ales că toate elementele răspunderii civile delictuale au fost corect stabilite de tribunal și trebuie antrenată răspunderea materială. Recursul este nefondat. Înalta Curte, analizând susținerile reclamanților, constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9, precum și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. Este neîntemeiată susținerea reclamanților că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel invocate și nu a motivat corespunzător hotărârea atacată cu recurs. Înalta Curte, analizând decizia, constată că aceasta îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc.

civ., fiind motivată în fapt și în drept, instanța expunându-și raționamentul jurisdicțional, în mod logic și pertinent, răspunzând criticilor invocate de părți în calea de atac a apelului, astfel încât nu devin aplicabile dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În măsura în care instanța de apel a motivat, în principal, că dacă prepusul nu a săvârșit o faptă ilicită, atunci nu poate fi antrenată răspunderea comitentului M.Ap.N., nu mai subzistă răspunderea civilă delictuală și nu se mai impunea analizarea cuantumului despăgubirilor, aspect evocat în apelul reclamanților. Pe de altă parte, într-adevăr, în mod corect, s-a reținut că în apelul reclamanților nu s-a făcut referire la răspunderea civilă delictuală, care ar fi trebuit să fie antrenată ca urmare a faptei proprii a pârâtului D.A.

Reclamanții au criticat numai cuantumul despăgubirilor, restul susținerilor fiind argumente cu privire la suferințele îndurate, ceea ce ar justifica acordarea unor sume mai mari cu titlu de daune morale. Chiar și invocarea încălcării Convenției de la Geneva de către D.A., se subsumează tot unui argument privind cuantumul despăgubirilor, deoarece se susține că trebuiau create anumite condiții de detenție, care nefiind realizate, au dat naștere unor suferințe greu de îndurat pentru reclamanți - suferințe care trebuiau compensate, conform solicitărilor părților. Sunt neîntemeiate susținerile reclamanților și în ceea ce privește aplicarea legii de către instanța de apel.

Astfel, referitor la elementele răspunderii civile delictuale, pentru ca Ministerul, în calitate de comitent să răspundă în temeiul art. 1000 alin. (3) din C. civ, este necesar ca prepusul să fi săvârșit o faptă ilicită, cu vinovăție, să se fi produs un prejudiciu și să existe o legătură de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu. Or, dacă fapta săvârșită nu întrunește elementele menționate, atunci dispare temeiul antrenării răspunderii comitentului, care, prin ipoteză răspunde pentru fapta prepusului, numai dacă fapta per se răspunde cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Așa fiind, în mod corect a înlăturat Curtea de Apel Alba Iulia răspunderea comitentului și a respins acțiunea față de M.Ap.N., de vreme ce s-a statuat că pârâtul D.A.

nu a săvârșit o faptă ilicită. Or, atâta timp cât aspectul referitor la vinovăția pârâtului D.A. nu a fost susținut în apel, într-adevăr critica este invocată omisso medio și nu mai poate fi analizată de instanța de recurs. Referitor la stabilirea caracterului ilicit al faptei, pe baza dovezilor administrate de instanța de fond, aceasta implică evaluarea probatoriului administrat, deci un aspect de temeinicie, care nu mai poate fi analizat, după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În ceea ce privește jurisprudența invocată, respectiv Decizia nr. 10.211 din 17 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, această vizează arestarea nelegală a unui manifestant în București, fiind o decizie de speță, unde circumstanțele pot fi diferite, astfel încât hotărârea respectivă nu are relevanță pentru soluționarea prezentului litigiu.

Pe de altă parte, referitor la circumstanțele reținerii foștilor lucrători de miliție în incinta U.M. Sibiu în contextul evenimentelor din decembrie 1989, Înalta Curte a statuat prin Decizia civilă nr. 983 din 2 aprilie 2015 că M.Ap.N. nu răspunde în calitate de comitent, pentru faptele săvârșite de D.A., în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Așadar, într-o speță similară, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu privire la persoana pârâtului D.A. că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate.

Astfel, s-a reținut că neîndeplinirea cerințelor art. 998 - 999 C. civ. cu privire la persoana prepusului, înlătură răspunderea civilă delictuală a comitentului, respectiv a M.Ap.N. Sunt neîntemeiate și susținerile privind incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care au fost invocate în mod formal, întrucât în cauză, nu este dedus judecății un act juridic, ci se pretinde săvârșirea unei fapte ilicite care antrenează răspunderea civilă delictuală. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul reclamanților Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ț.D., M.I., R.S.O., M.N., S.E., D.C. și R.V., împotriva Deciziei nr. 220 din 28 aprilie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2015. Procesat de GGC - N