ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2392/2015

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2392/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2392/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și

soluția instanței de fond:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Sibiu, secția I civilă, sub nr. x/85/2012, reclamanții A., B., C., D., E., F., G.,

H., I., J., K., L. și M. au chemat în judecată pe pârâții N. București, O. și

Statul Român, prin P., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor

sume: către A. - 30.000 euro daune morale pentru privare de libertate și 10.000

euro daune morale pentru încălcarea integrității și sănătății, echivalent în

lei; către B. - 170.000 euro daune morale pentru privare libertate și 10.000

euro pentru încălcare integritate; către C. - 45.000 euro daune morale pentru

privare de libertate; către D. - 35.000 euro daune morale pentru privare de

libertate și 10.000 euro pentru încălcare integritate și sănătate; către E. - 165.000

euro daune morale pentru privare de libertate; către F. - 200.000 euro daune

morale pentru privare de libertate și 10.000 euro pentru încălcare integritate

și sănătate; către G. - 18.000 euro daune morale pentru privare de libertate și

10.000 euro pentru încălcare integritate și sănătate; către H. - 165.000 euro

daune morale pentru privare de libertate; către I. - 170.000 euro daune morale

pentru privare de libertate; către J. - 30.000 euro daune morale pentru privare

de libertate și 10.000 euro pentru încălcare integritate și sănătate; către K.

- 160.000 euro daune morale pentru privare de libertate; către L. - 160.000

euro daune morale pentru privare de libertate și către M. - 50.000 euro daune

morale pentru privare de libertate și 10.000 euro pentru încălcare integritate

și sănătate.

Pârâtul O., prin întâmpinare,

a solicitat respingerea acțiunii. Pârâtul N., prin întâmpinare, a invocat

excepția prescripției dreptului material la acțiune susținând că aceasta a

început să curgă din luna decembrie 1989, când s-a pus în mișcare acțiunea

penală împotriva lui O., astfel că termenul era împlinit la data promovării

acțiunii, precum și excepția netimbrării acesteia. Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile răspunderii

civile delictuale și nici ale răspunderii comitentului pentru faptele prepusului.

Prin încheierea de

ședință din 28 ianuarie 2013, tribunalul a respins excepțiile prescripției

dreptului material la acțiune și necompetenței materiale, invocate în cauză.

Prin sentința civilă nr.

1594 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de N. și Statul Român,

prin P. și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român, prin P.. Pe fond, a fost respinsă acțiunea și cererea de intervenție

formulată de R.

Tribunalul, prin

încheierea de ședință din 28 ianuarie 2013, a apreciat că excepția de

prescripție invocată este nefondată întrucât reclamanții s-au constituit

părți vătămate în Dosarul penal nr. x/P/2007, soluționat la 01 martie 2010, cu

scoaterea de sub urmărire penală, pentru faptele prevăzute de art. 31 C. pen.,

174 C. pen., 249 C. pen. și cu încetarea urmăririi penale față de învinuitul O.

sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 189

C. pen. Ca urmare, prescripția acțiunii în răspundere civilă

delictuală în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite începe să curgă

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe

cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

prescripția se întrerupe (lit. b) printr-o cerere de chemare în judecată.

Instanța de fond

a respins și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul N. apreciind

că sentința penală de scoatere de sub urmărire penală a pârâtului O. nu

înlătură incidența prevederilor art. 998 și următoarele C. civil.

Descriind pe larg

situația de fapt, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține vreo

faptă culpabilă a pârâtului O. constând în privare de libertate sau reținere

abuzivă a reclamanților. Dimpotrivă a rezultat că reclamanții s-au predat

singuri unității militare tocmai pentru a li se ocroti dreptul la viață în

condițiile evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele

fostelor miliții și securității. Nu s-a putut reține vreun ordin al pârâtului O.

- prepus - de ”reținere” a reclamanților sau de uzitare a armelor împotriva

lor.

Imputarea condițiilor

de „reținere” în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă

deoarece în zilele revoluției situația generală era una de haos și

incertitudine astfel că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru

întreaga populație a țării.

Astfel, s-a reținut

existența unei stări de necesitate la momentul reținerii reclamanților, aspect

care îl exonerează de răspundere pe pârâtul O., deoarece acesta nu a săvârșit

vreo faptă interzisă de lege iar eliberarea acestora s-a făcut în urma

comisiilor de anchetă constituite în acele zile, sub conducerea unor procurori.

S-a mai reținut că nu

există nici culpa în vătămarea corporală, imputată pârâtului O., deoarece

certificatele medicale de care se prevalează reclamanții atestă boli de care

aceștia au suferit la data reținerii iar unele certificate medicale au fost

eliberate la circa 5 ani de la data evenimentelor.

De altfel, probele

solicitate și administrate nu au atestat săvârșirea violențelor fizice la

ordinul pârâtului O., acesta neabuzând de funcția lui.

Pârâtul O., prin

adresa din 25 ianuarie 1990, a solicitat Comisiei de anchetă, dislocarea

persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a

asigura condiții de arest, la care a anexat raportul nr. 170 întocmit.

Ca atare, s-a

apreciat că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții

minime celor care se aflau în bazinul unității militare și nu se poate reține

culpa acestuia în neasigurarea unor condiții de viață normale pe fondul unei

revoluții.

S-a reținut că

reclamanții nu au putut dovedi fapta ilicită a prepusului și cu atât mai puțin

culpa acestuia. Astfel, nefiind întrunite cerințele răspunderii civile

delictuale în persoana prepusului, s-a respins acțiunea reclamanților și pe

fond cererea de intervenție față de pârâții O. și N.

În ceea ce privește

răspunderea Statului Român, prin P., s-a reținut că poate fi antrenată doar în

condițiile art. 504 C. proc. pen. și numai în ipoteza în care erorile care au

condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite de organele

judiciare, ceea ce nu s-a dovedit. Or, în cauză, nu se poate reține în sarcina

Statului Român, întrunirea cerințelor răspunderii civile delictuale prevăzute

de art. 1000 alin. (3) C. civ., în condițiile în care nu s-au dovedit

raporturile de prepușenie în raport cu pârâtul O.

Apelul și

soluția instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul N.

Curtea de Apel Alba

Iulia, prin Decizia civilă nr. 6 din 30 ianuarie 2014, a admis apelul declarat

de reclamanți, a schimbat sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea în

contradictoriu cu pârâții N. și O. și, în consecință, a obligat pârâții în

solidar să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume:

reclamantului A. suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului D., suma de 3.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului E., suma de 16.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului F., suma de 2.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului G., suma de 18.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului I., suma de 17.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului J., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului K., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului L., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății

și reclamantului M., suma de 5.000 euro sau contravaloarea în lei la data

plății. Au fost obligați pârâții și la cheltuieli de judecată. S-a respins

acțiunea împotriva pârâtului Statul Român prin P.. S-a respins apelul declarat

de reclamanții B. și H. și de pârâtul N. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide în

acest mod, instanța de apel a constatat următoarele:

Potrivit art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., în forma de la data promovării acțiunii civile, hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în ce privește

existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Prin

Rezoluția din 1 martie 2010 emisă în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor

Militare, rămasă definitivă, s-a dispus încetarea urmăririi penale față de

învinuitul col. (r) O. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate

în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., deoarece s-a împlinit

termenul de prescripție. Față de prevederile art. 22 C. proc. pen., această

rezoluție a dobândit autoritate de lucru judecat în ce privește faptele

săvârșite și persoana care le-a săvârșit.

În prezenta cauza se

vor reține din hotărârea penală doar aspectele referitoare la cauza pendinte.

În acest sens, s-a

reținut că în data de 21 decembrie 1989, după amiaza, pe fondul tensiunilor

iscate de manifestanții care scandau lozinci antiprezidențiale și solicitau

eliberarea persoanelor reținute în sediul miliției și securității și forțau

intrarea în sediul miliției, folosindu-se de sticle, pietre și alte obiecte

contondente, că din sediul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne

Sibiu s-au folosit gaze lacrimogene, existând și situații în care s-a făcut uz

de armamentul din dotare. Deși s-au efectuat cercetări, nu s-au descoperit

persoanele responsabile de uciderea sau rănirea prin împușcare a unor

manifestanți. Pârâtul a solicitat manifestanților să demonstreze pașnic,

asigurându-i că armata nu va trage, iar pe clădirea miliției s-a afișat un

cearșaf cu textul „Noi, miliția slujim interesele poporului! Suntem cu voi!

Fără violență! Organizați-vă pentru dialog!”. Pe fondul stării de confuzie

creată de anunțul sinuciderii generalului S., manifestanții au forțat intrarea

în sediul miliției și a securității, iar declanșarea focurilor în zonă de la

unele geamuri ale clădirii securității, urmată de rănirea unui elev de la U.M.,

au declanșat un lanț de violențe împotriva lucrătorilor de miliție și

securitate. Ca urmare, mai mulți lucrători de miliție și securitate au sărit

gardul la U.M. sporind starea de confuzie cu privire la intenția acestora,

astfel că militarii din dispozitivul de pază au deschis foc împotriva acestora.

Focul a durat până în jurul orelor 16, când manifestanții au pătruns atât în

sediul miliției, cât și al securității, reținând persoanele găsite în interior,

agresându-i și predându-i apoi militarilor de la U.M. La data de 22 decembrie 1989,

au fost reținute în incinta U.M., majoritatea cadrelor Ministerului de Interne În

următoarele zile s-au prezentat (în urma comunicatelor radio-tv) sau au fost

reținute și celelalte cadre, fiind supuse unor cercetări privind uzul de armă

și activitatea anterioară pentru a se stabili dacă au desfășurat „activități

teroriste”.

Reclamanții au ajuns

în incinta U.M., în următoarele condiții: reclamanții A. și T. alături de alte

persoane, în data de 22 decembrie 1989 orele 17, au fost preluați de 2 persoane

civile înarmate și conduși în arestul U.M., de unde seara au fost duși în sala

de sport, apoi în bazinul unității, fiind reținuți 6 zile, respectiv 34 zile (T.);

reclamantul D., reținut de persoane civile alături de alte persoane, a fost

agresat și condus la unitatea militară, reținut până în 27 decembrie 1989;

reclamantul C. s-a prezentat la U.M. Sibiu, de unde a fost transferat la U.M.

Sibiu și reținut până în 01 ianuarie 1990; reclamanții E. și U. s-a prezentat

alături de alte persoane, ca urmare a comunicatelor radio-tv la U.M. Sibiu,

fiind reținuți până la data de 26 ianuarie 1990; reclamantul Armenciu Candit

împreună cu un terț au fost găsiți de un grup de militari și civili într-un

garaj din arestul Inspectoratului de Miliție Sibiu și conduși la U.M., fiind

reținut până în 02 februarie 1990; reclamantul F. s-a prezentat la data de 24

decembrie 1989 la U.M. și condus la U.M. Sibiu, fiind reținut până la 28

decembrie 1989; reclamantul J., subofițer de miliție, a fost condus de militari

la data de 25 decembrie 1989 de la domiciliul mătușii sale la sediul U.M. și

reținut până la data de 30 decembrie 1989; reclamantul M., ofițer de miliție,

s-a prezentat ca urmare a comunicatelor radio-tv la UM, fiind reținut până în

01 ianuarie 1990; reclamantul L., s-a prezentat în data de 27 decembrie 1989 la

U.M., fiind reținut până în 26 ianuarie 1990; reclamantul R., a fost condus de

4 militari înarmați de la domiciliu la U.M. și reținut până în 12 ianuarie 1990;

reclamantul K., subofițer de miliție, s-a prezentat la U.M. la data de 29

decembrie 1989, fiind reținut până în 26 ianuarie 1990.

Cu privire la starea

de fapt, în Rezoluția din 1 martie 2010 s-a mai reținut, necontestat, că dintre

persoanele lipsite de libertate au fost identificate un număr de 391 persoane,

reținute în sala de sport, ulterior în bazinul U.M. Sibiu. La interogatoriul

luat de instanță, pârâtul a declarat că au fost reținute până la 500 persoane

în unitate, însă din ordinul procurorului general al României.

Cu privire la infracțiunea

de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.

(…), reținută în sarcina învinuitului col. (r) O., pentru lipsirea de libertate

în mod ilegal în incinta U.M. a lucrătorilor de miliție și securitate, precum

și a unor persoane civile și punerea în primejdie a vieții acestora prin

neasigurarea, cel puțin în primele zile ale evenimentelor din Sibiu, a unor

condiții minime de igienă, hrană și asistență medicală, s-a constatat în

sentința nr. 17/2011 că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii

penale, conform art. 124 C. pen. Pe de altă parte, punerea în primejdie a

vieții celor privați de libertate la U.M. Sibiu s-a reținut că nu întrunește

elementele constitutive ale tentativei de omor deosebit de grav, ci intră în

conținutul formei agravate a infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C.

pen.

Retragerea, respectiv

predarea lucrătorilor Ministerul de Interne, în U.M., a avut loc în contextul

în care, anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de

Miliție au luat legătura cu comandantul unității militare și au solicitat

sprijin și protecție. Acest fapt rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul

nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția Parchetelor Militare, cât și din interogatoriul luat pârâtului O.

Astfel, în

rechizitoriu se reține că învinuitul O. a declarat că, în contextul

evenimentelor din 21 decembrie 1989, șeful Miliției, șeful Securității și

inspectorul-șef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să

îi salveze. De asemenea, se reține că același învinuit, justificând necesitatea

reținerii persoanelor aduse de manifestanți, a arătat că avea de ales între a

le lăsa pe mâna celor care îi băteau și a-i opri în unitate, unde li se asigura

protecția. În același sens s-a reținut și declarația martorului X., audiat în

cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliției au

solicitat protecția cadrelor de la U.M., care i-au îndrumat să sară gardul,

întrucât poarta unității era blocată de un T.A.B.

Instanța de apel

a reținut că, deși reclamanții au fost reținuți pentru a fi protejați,

aceștia au fost considerați „elemente teroriste” și au fost supuși unor

tratamente degradante și umilitoare, fără a fi acuzați de săvârșirea unor fapte

concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori

de instanță cu privire la reținerea lor. În perioada 22-24 decembrie 1989,

aceștia au fost reținuți în sala de sport a unității, iar ulterior au fost mutați

în bazinul de înot. Față de numărul mare de persoane, este evident că nu se

puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient

și impropriu, resursele de hrană fiind limitate. Aceste condiții însă nu pot

justifica tratamentul la care au fost supuși reclamanții. Astfel, inițial,

persoanele reținute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini

și obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata

cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie, persoanele reținute nu

au primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate în bazinul de înot,

persoanele reținute au primit pentru prima dată hrană și apă, fiind folosite

câteva gamele și linguri. Nu au fost asigurate condiții minime de igienă,

persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început,

au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de

saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele.

Pe toată durata reținerii, reclamanților nu li s-a permis să ia legătura cu

familia. Persoanele reținute au fost păzite în permanență de elevii militari

înarmați cu puști și mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele

sunt încărcate și pregătite pentru a trage. Martorul X. a declarat în fața

instanțelor de urmărire penală că în permanență se afla un pluton înarmat în

poziție de trage. Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt

teroriști și au fost amenințați cu moartea. Începând din 26 decembrie 1989, s-a

constituit o comisie de anchetă, care a emis ordonanțe de punere în libertate a

reclamanților, respectiv a antecesorilor reclamanților T. și U., cu motivarea

că nu se fac vinovați de comiterea unor infracțiuni împotriva poporului în

timpul acțiunii revoluționare de răsturnare a dictaturii ceaușiste.

Aceste circumstanțe

ale reținerii reclamanților, conchide instanța de apel, nu denotă un

tratament de protecție a acestora, aplicabil refugiaților, ci dimpotrivă un

tratament asimilat condițiilor de prizonierat. Protecția acordată unei persoane

este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. Din această

perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că statul

trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt

compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra

Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate persoanei deținute în

mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligație pozitivă în cazul

persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii fără a exista niciun act

emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură.

S-a mai apreciat că Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că și în cele mai dificile

împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate,

este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și

inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar

și în cazul unei stări de urgență care pune în pericol viața unei națiuni,

natura infracțiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza

Selmouni contra Franței, cauza Assenov și alții contra Bulgariei).

Față de cele ce

preced, Curtea constată că în cauză a fost dovedită existența faptei ilicite de

lipsire de libertate. Caracterul ilicit al faptei este dat și de încălcarea

prevederilor art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat

care, potrivit principiilor de drept internațional public, făcea parte din

dreptul intern. Aceste dispoziții interzic supunerea unei persoane la

tratamente crude, inumane sau degradante și recunosc dreptul oricărui om la

libertate și la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi

arestat sau deținut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar

pentru motive legale și numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

Așa cum rezultă din

rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. x/P/2008, această faptă are un conținut

complex, întrucât persoanele reținute în mod nelegal au fost supuse unor

tratamente inumane și degradante care le-au provocat suferințe fizice și

psihice.

Reținerea primei

instanțe în sensul că situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie

1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea

civilă delictuală urmează a fi înlăturată. Este adevărat că aceste evenimente

au creat o stare de confuzie generală și un sentiment de ură a revoluționarilor

față de cadrele de miliție. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul

Inspectoratului Județean de Miliție au solicitat sprijin și protecție

unităților militare, iar reclamanții s-au prezentat ori au fost duși la U.M.

Însă, având în vedere condițiile în care reclamanții au fost reținuți,

tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de

urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii, dovedesc

caracterul ilicit al lipsirii de libertate. Solicitarea acestora pentru

asigurarea protecției nu presupunea în nici un caz, îngrădirea dreptului la

libera circulație, umilirea sau agresarea lor.

Reținerea lor fără

drept este probată prin chiar actele necesare punerii lor în libertate,

respectiv ordonanțele emise de procurori, mai ales că nu existau mandate care

să justifice reținerea lor.

În ce privește

vinovăția pârâților, Curtea a reținut că în perioada evenimentelor din

decembrie 1989, pârâtul O. era comandantul U.M. Sibiu. Acesta a fost singura

persoană care putea să decidă în ceea ce privește persoanele reținute,

tratamentul care li s-a aplicat, condițiile în care au fost reținute. Aceste

aspecte sunt confirmate chiar de pârâtul O. care, în cursul anchetei penale,

fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile

superioare despre situația din unitate și i s-a transmis că este împuternicit

să ia toate măsurile.

În condițiile în care

pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii Miliției se vor retrage în incinta

unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, iar acesta a avut

libertate de deliberare și de decizie, astfel cum a recunoscut în fața

organelor de urmărire penală, instanța de apel a constatat că pârâtul se

face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la

care au fost supuși aceștia pe durata reținerii. Chiar dacă o parte dintre

reclamanți s-au predat de buna voie la unitatea militară, aceasta nu înseamnă

că pârâtul O. trebuia să-i rețină în incintă, fără a le permite să plece decât

în baza unei ordonanțe de punere în libertate. Acordarea protecției presupune

libertatea celui protejat de a renunța în orice moment la această protecție, pe

riscul său, ori în cauză - din momentul în care au intrat în unitatea militară

- reclamanții nu au mai avut posibilitatea de a alege să plece acasă sau să

rămână în incintă, fiind reținuți.

Afirmația pârâtului

că nu a fost de față la momentul la care s-au săvârșit agresiunile față de

reclamanți nu are relevanță, în condițiile în care la acel moment era

comandantul U.M. Sibiu, deci responsabil, în virtutea regulamentelor militare,

de toate acțiunile care au loc în unitate, desfășurate de subordonații săi.

Prin Ordinul nr. 303/1989

s-a stabilit o Comisie de ancheta care să efectueze cercetări față de

persoanele reținute, din dispoziția procurorului general al României. Însă, din

acest act nu rezultă dispoziția Procurorului de a reține în unitate persoanele

care au cerut protecție, astfel că va fi înlăturată afirmația pârâtului O. în

sensul că a avut dispoziție în acest sens.

Pârâtul a raportat

Consiliului Județean al Frontului Salvării Naționale faptul că sunt

reținute un număr mare de persoane în unitate în condiții improprii, existând

riscul unor îmbolnăviri și solicită a fi transferate, doar în 25 ianuarie 1990

cu adresa nr. 168. Or, la acea dată, o parte din reclamanți erau deja

eliberați, iar pe de altă parte, cererea sa este formulată după mai mult de o

lună de la data la care au început reținerile ilegale, perioadă pentru care îi

revine în exclusivitate responsabilitatea reținerii și a condițiilor în care

s-a făcut această reținere.

Ca urmare, s-a

reținut că în cauză s-a făcut dovada vinovăției pârâtului O. în condițiile art.

998-999 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză.

În ce privește

răspunderea pârâtului N., în calitate de comitent, Curtea de apel a constatat

că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, pârâtul O. era angajat al N., iar

fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M. Sibiu,

astfel că sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului N.,

în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.

civ.

În privința pârâtului

Statul Român, prin P., se constată că reclamații și-au întemeiat acțiunea

împotriva acestui pârât pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care

reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. În cauză, nu

s-a făcut dovada că între acest pârât și pârâtul O. există un raport de

prepușenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina

pârâtului Statul Român, prin P., motiv pentru care se respinge acțiunea față de

acest pârât.

Referitor la

prejudiciul produs reclamanților, Curtea a constatat că lipsirea de libertate,

imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane

și degradante pe durata reținerii nelegale sunt de natură să provoace

victimelor unei asemenea fapte, suferințe morale, aducând o gravă atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc

personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan

profesional și social.

Curtea a reținut că

reclamanții, cu excepția reclamantelor B. și H., au calitate de victime ale

infracțiunii de lipsire de libertate. Cele două reclamante sunt succesoare ale

persoanelor lipsite de libertate, iar prejudiciul moral este personal și nu

poate fi transmis pe cale succesorală.

Referitor la

cuantumul prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de reclamanții reținuți nelegal în timpul evenimentelor din decembrie

1989 nu se urmărește repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea

acestora într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este

imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o

satisfacție de ordin moral. De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu

pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile

ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între

natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al

despăgubirii.

La cuantificarea

daunelor ce urmează a fi acordate reclamanților instanța are în vedere

importanța valorilor cărora li s-a adus atingere și măsura în care au fost

lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, durata în timp a

încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanților față de sine și în

societate, consecințele produse ulterior pe plan social și profesional.

Curtea a apreciat că

o sumă de 500 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate și suferință

cauzată de umilința la care au fost supuși, suferințele îndurate, reprezintă o

reparație echitabilă și respectă principiul proporționalității și justului

echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Apelul pârâtului N. a

fost respins, ca nefondat, din următoarele considerente:

Acțiunea în

răspundere delictuală promovată este prescriptibilă în termen de 3 ani.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât

și pe cel care răspunde de ea. În cauză, paguba a fost cunoscută de reclamanți

de la data producerii faptei. În schimb, în ce privește cea de-a doua cerință

impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea

reține că prescripția a început să curgă de la data pronunțării

soluției penale, respectiv rezoluția din 1 martie 2010, menținută

prin sentința nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial București.

Recursul și

soluția instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs reclamanții și pârâții N. și O.

Prin Decizia nr. 2721

din 15 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, în Dosar nr. x/85/2012, s-au admis recursurile și s-a casat decizia

recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba - Iulia.

Cât privește

prescripția, s-a reținut că ambele instanțe de fond au respins excepția

prescripției dreptului la acțiune fundamentându-și soluția pe argumente legate

de incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă legală ce a

fost interpretată și corelată cu existența Dosarului penal nr. x/p/2007 al

parchetului de pe lângă înalta curte de casație și justiție, secția parchetelor

militare, finalizat prin Rezoluția din 1 martie 2010 prin care s-a dispus

încetarea urmăririi penale față de recurentul-pârât O., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin.

(2) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii

penale (rămasă definitivă prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a

Tribunalului Militar Teritorial București).

Dacă prima instanță a

identificat în existența acestui dosar o cauză de întrerupere a cursului

prescripției (prin trimiterea făcută la prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958),

instanța de apel nu a explicat în nici un fel relevanța urmăririi penale

desfășurate în respectivul dosar asupra instituției prescripției extinctive.

Răspunzând criticilor

de nelegalitate invocate de apelantul-pârât N., vizând modul de soluționare de

către prima instanță a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune

(exercitat prin introducerea acțiunii la 02 iulie 2012 pentru faptele ilicite

acuzate ca săvârșite în perioada 21 decembrie 1989 - sfârșitul lunii ianuarie

1990), instanța de apel a apreciat, în acord cu conținutul art. 8 din Decretul nr.

167/1958, că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită

prin faptele ilicite reclamate nu putea începe să curgă decât de la data la

care păgubiții au cunoscut atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea. În

acest sens, ea a acceptat că reclamanții au cunoscut paguba produsă încă de la

data săvârșirii faptelor ilicite însă, deși toți reclamanții făceau parte dintr-un

ordin miliar iar din descrierea faptelor imputate se înțelege că aceștia au

avut în permanență reprezentarea împrejurării că, de starea și tratamentul

aplicat lor în intervalul de timp sus arătat, responsabil este chiar comandatul

unității în care s-au produs faptele, a apreciat că prescripția nu putea începe

să curgă chiar de la data faptelor întrucât cei vătămați nu l-au cunoscut pe

făptuitor. Or, în opinia instanței, această cerință a devenit îndeplinită

abia prin rezoluția din 1 martie 2010 dată în Dosarul nr. x/P/2007, care totuși

nu stabilește calitatea de făptuitor a celui cercetat.

Înalta Curte

apreciază că raportarea pe care Curtea de Apel Alba-Iulia o face la Dosarul penal

nr. x/P/2007 în analiza instituției prescripției extinctive a fost insuficient

descrisă sub aspectul incidenței ori relevanței sale și care ar fi trebuit, în

mod necesar, pusă în legătură cu eventuala calitate de părți civile sau măcar

aceea de părți vătămate a reclamanților din prezentul litigiu, în acea cauză

penală.

Înalta Curte a

constatat și că, pe baza probatoriilor administrate până în prezent în fața

instanțelor de fond, această împrejurare, respectiv - dobândirea/deținerea

calității de parte vătămată/parte civilă în procesul penal - nu se verifică pe

baza rezoluției din 1 martie 2010, ce a finalizat Dosarul de urmărire penală nr.

x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Doar

în privința reclamantului M., a cărui declarație de constituire de parte civilă

în procesul penal se regăsește la fila 315 vol. dosar primă instanță, există

informații sub acest aspect, în timp ce despre restul reclamanților se regăsesc

făcute referiri doar în descrierea situației de fapt.

Modul în care

instanța de apel a răspuns criticilor pârâtului N., ce au vizat respingerea

excepției prescripției este vag și insuficient fundamentată prin simpla

trimitere la existența dosarului de urmărire penală, în lipsa unei verificări

concrete a situației fiecăruia dintre reclamanți, din perspectiva calității lor

de parte civilă sau, cel puțin, de parte vătămată, pentru a se putea reține, de

o manieră similară Deciziei civile nr. 271 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, că nesoluționarea laturii civile a procesului penal -

încetat pentru motivul intervenirii prescripției răspunderii penale -

reprezintă o limitare a accesului efectiv la o instanță.

În consecință, Înalta

Curte a admis recursul acestei părți și a casat decizia instanței de apel,

urmând, cu ocazia rejudecării, ca instanța de apel să facă verificările

necesare, să administreze, eventual, probatorii suplimentare și să reia

cercetarea judecătorească în primul rând, sub aspectul instituției prescripției

extinctive.

Doar în măsura în

care cerințele expuse în cele de mai sus se vor verifica în privința reclamanților,

instanța de apel va putea proceda la soluționarea cauzei pe fond.

Cu referire la cea

de-a doua critică a reclamanților, Înalta Curte a apreciat însă, în raport de

pretențiile de despăgubire invocate de reclamantele B. și H., că instanța de apel

a dezlegat corect această problemă, aspect ce urmează a fi, de asemenea, avut

în vedere la rejudecare. Spre deosebire de ceilalți reclamanți, B. și H. nu au

fost dintre cei ce au suferit faptele ilicite acuzate prin cererea de chemare

în judecată, ci sunt succesoarele în drepturi ale numiților T. și U., care au

participat la evenimentele Revoluției din Sibiu și care au decedat la 01

septembrie 1997, respectiv 01 martie 2007. Prejudiciul de ordin moral, dat

fiind caracterul său personal, nu se transmite pe cale succesorală, așa încât

succesorii în drepturi ai celor ce au fost victimele unui atare prejudiciu nu

dispun de o acțiune proprie în repararea acestuia, chiar dacă reparația

solicitată și implicit, acțiunea inițiată au caracter patrimonial. Or, acțiunea

de față, distinctă, și care nu constituie continuarea vreunui demers al

autorilor acestor reclamante din procesul penal, a fost exercitată chiar de

acestea. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a stabilit că,

pentru aceste motive, celor două reclamante nu li se poate recunoaște calitatea

de victime și, implicit, îndreptățirea la obținerea vreunei despăgubiri.

În ce privește

recursul recurentului - pârât O., date fiind descrierile ample ale situației de

fapt și ale istoricului anchetelor la care a fost suspus titularul acestuia,

instanța de recurs a ridicat chestiunea încadrării juridice a motivelor

dezvoltate în criticile legale permise limitativ prin dispozițiile art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ. Întrucât memoriul de recurs al acestei părți cuprinde și

susținerea referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinței

penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel, pronunțată în Dosar nr.

x/2000, situație ce permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că în rejudecare, urmează

să fie analizată această apărare a pârâtului, în măsura în care pricina va

putea fi soluționată pe fond.

Apelul și

soluția instanței de apel în rejudecare.

Instanța de apel, în

rejudecare, a administrat probele necesare pentru a verifica aspectele impuse

prin decizia de casare.

Curtea, analizând

legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma celor statute prin

decizia de casare a Înaltei Curții de Casație și Justiție

precum și a criticilor formulate de apelanți, constată următoarele:

I. Apelul pârâtului N.,

vizând greșita respingere a excepției prescripției este nefondat urmând să fie

respins, pentru următoarele motive:

Acțiunea

reclamanților este o acțiune în răspundere civilă delictuală și are un caracter

patrimonial, fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut

de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 8, termenul prescripție

începe să curgă de la data când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba cât și pe cel răspunzător de ea. Reclamanții au cunoscut

paguba la data producerii faptei ilicite.

Din cuprinsul adresei

din 27 martie 2015 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare rezultă că

reclamanții s-au constituit părți vătămate/părți civile în procesul penal.

Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data la care reclamanții

au cunoscut persoana vinovată de paguba care le-a fost produsă, fiind incidente

în acest sens prevederile art. 22 C. proc. pen. Prin urmare, introducerea

acțiunii civile la data de 04 iulie 2012 s-a făcut cu respectarea termenului

general de prescripție de 3 ani, raportat la data emiterii Rezoluției din 1 martie

2010, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului

Militar Teritorial București, rămasă definitivă.

II. Referitor la

apelul formulat de reclamanți, Curtea constată că acesta este fondat, pentru

următoarele motive:

Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, instanța de apel constată că a fost corect respinsă

câtă vreme prima instanță a constatat că, pe fond, sunt îndeplinite condițiile

generale ale răspunderii civile delictuale și a înlăturat apărarea pârâtului O.,

potrivit căreia sentința penală de scoatere de sub urmărire penală a acestuia înlătură

incidența prevederilor art. 998 C. civ., vinovăția neputând fi reținută.

Curtea constată că nu

poate fi primită apărarea vizând încălcarea puterii lucrului judecat a

sentinței penale nr. 1 din 15 martie 2000 a Curții Militare de Apel deoarece

cele statuate prin această hotărâre se referă la săvârșirea altor infracțiuni (art.

25 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 174 C. pen. raportat

la art. 176 lit. b) C. pen., art. 217 alin. (4) C. pen. raportat la art. 218 alin.

(1) C. pen., art. 174 C. pen., art. 249 alin. (2) C. pen. și art. 358 alin. (2)

lit. d) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 13 C. pen.).

În prezenta cauză,

acțiunea reclamanților are ca obiect acordarea de despăgubiri civile raportat

la soluția pronunțată în Dosar penal nr. x/P/2007, menținută prin sentința

penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București, în

care s-a constatat că, deși pârâtul O. se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută și pedepsită de art.

189 alin. (2) C. pen. de la 1969, răspunderea penală a acestuia nu mai poate fi

antrenată deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale, în condițiile art.

122 alin. (1) lit. c) C. pen. de la 1969.

Prin urmare, acest

aspect nu împiedică instanța civilă să se pronunțe asupra temeiniciei acțiunii

în răspundere civilă delictuală formulată de reclamanți.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel constată că aspectele critice invocate de apelanții reclamanți

sunt întemeiate.

Potrivit celor

reținute în Rezoluția din 1 martie 2010 întocmită de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul evenimentelor

din decembrie 1989 care au culminat cu pătrunderea manifestanților în curtea

Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, o parte dintre

cadrele de miliție și securitate au părăsit sediul Inspectoratului intrând în

incinta U.M. Sibiu, altele au reușit să se deplaseze la domiciliu. Au existat

însă și lucrători de miliție și securitate care, încercând să se deplaseze la

domiciliu au fost imobilizați, agresați, conduși de manifestanți la U.M. Sibiu sau

la alte unități militare din Sibiu unde au fost reținuți diferite perioade de

timp, până când Comisia de Anchetă care a funcționat în cadrul U.M. Sibiu a

dispus punerea lor în libertate, constatându-se că nu au efectuat uz de armă și

nu au acționat împotriva manifestanților. Retragerea, respectiv predarea

lucrătorilor Ministerului de Interne în U.M. a avut loc în contextul în care,

anterior, persoanele din conducerea Inspectoratului Județean de Miliție au luat

legătura cu comandantul unității militare și au solicitat sprijin și protecție.

Prin aceeași rezoluție s-a constat că pârâtul (învinuit) O. a declarat că, în

contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, șeful Miliției, șeful

Securității și inspectorul-șef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în

mod repetat să îi salveze. De asemenea, se reține că același învinuit, justificând

necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți, a arătat că avea de

ales între a le lăsa pe mâna celor care îi băteau și a-i opri în unitate, unde

li se asigura protecția.

Deși reclamanții au

fost reținuți pentru a fi protejați, aceștia au fost considerați „elemente

teroriste” și au fost supuși unor tratamente degradante și umilitoare, fără a

fi acuzați de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de

către organele de urmărire penală ori de instanță cu privire la reținerea lor.

Astfel, în perioada 22-24 decembrie 1989, aceștia au fost reținuți în sala de

sport a unității, iar ulterior au fost mutați în bazinul de înot. Față de

numărul mare de persoane reținute, este evident că nu se puteau asigura

condiții normale de cazare și hrană. Însă, aceste condiții nu pot justifica

tratamentul la care au fost supuși reclamanții. Astfel, inițial, persoanele

reținute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini și

obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata cât

au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie, persoanele reținute nu au

primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate în bazinul de înot,

persoanele reținute au primit pentru prima dată hrană și apă, fiind folosite

câteva gamele și linguri. Nu au fost asigurate condiții minime de igienă,

persoanele reținute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început

au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de

saltele și câteva obiecte din vestimentația militarilor, pentru a dormi pe ele.

Pe toată durata reținerii, reclamanților nu li s-a permis să ia legătura cu

familia. Persoanele reținute au fost păzite în permanență de elevii militari

înarmați cu puști și mitraliere, cei care asigurau paza susținând că armele

sunt încărcate și pregătite pentru a trage. Reclamantul X. a declarat în fața

instanțelor de urmărire penală că în permanență se afla un pluton înarmat în

poziție de tragere. Pe perioada reținerii, reclamanții au fost acuzați că sunt

teroriști și au fost amenințați cu moartea.

Față de aceste

considerente, Curtea constată că în cauză au calitate de victime ale faptei de

lipsire de libertate reclamanții A.-Ioan, D., E., F., G., I., J., K., L. și M.

Toate aceste

circumstanțe ale reținerii reclamanților denotă cu evidență că nu au fost

reținute pentru a fi protejate, ci dimpotrivă, au fost lipsite de libertate în

mod nelegal.

Protecția acordată

unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și

degradant. Din această perspectivă, jurisprudența Curții Europene de Justiție a

stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în

condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza

Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiții trebuie asigurate

persoanei deținute în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea

obligație pozitivă în cazul persoanelor față de care s-a luat măsura reținerii

fără a exista un act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că și în cele mai dificile

împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate,

este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și

inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar

și în cazul unei stări de urgență care pune în pericol viața unei națiuni,

natura infracțiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza

Selmouni contra Franșei, cauza Assenov și alții contra Bulgariei).