ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3272/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3272/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub

nr. 11959/85/2012, reclamanții B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l.,

P.M., B.L., D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. și G.V. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.A.N., D.A. și Statul Român, prin

M.F.P, obligarea pârâților în solidar la plata de despăgubiri morale și

materiale, în cuantum de 170.000 euro pentru B.M.; 175.000 euro pentru G.D.,

165.000 euro pentru M.N., 130.000 euro pentru P.D., 130.000 euro pentru L.G.,

185.000 euro pentru C.V.M., 140.000 euro pentru A.l., 170.000 euro pentru P.M.,

130.000 euro pentru B.L., 175.000 euro pentru reclamanții D., 140.000 euro

pentru D.N., 175.000 euro pentru M.L., 155.000 euro pentru S.L., 155.000 euro

pentru D.P. și 150.000 euro pentru reclamantele G., despăgubirile reprezentând

daune morale pentru privare de libertate și pentru încălcarea integrității și a

sănătății.

Prin sentința civilă nr. 808/2013,

Tribunalului Sibiu, secția I civilă, a respins acțiunea reclamanților,

reținând, în esență, că, deși este adevărat că reclamanții, cu excepția

reclamanților D. și G., au fost reținuți în bazinul de înot al U.M. X Sibiu, că

au suferit fizic și psihic urmare a tratamentului la care au fost supuși în

cadrul acestei unități militare, situația concretă la momentul evenimentelor

din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, ceea ce

înlătură răspunderea civilă delictuală.

Totodată, tribunalul a reținut că în

speță nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a

pârâtul D.A., astfel că nu se poate reține nici răspunderea comitentului

acestuia M.A.N., iar față de împrejurările concrete de la momentul producerii

prejudiciului nu se poate antrena o răspundere obiectivă a statului pentru

prejudiciul suferit de reclamanți, această răspundere obiectivă având ca temei

ideea de garanție.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții, solicitând în principal anularea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea sentinței în

sensul admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 70 din 10 octombrie

2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de

reclamanții B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.N., M.L.,

S.L. și D.P.; a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis în parte

acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții M.A.N. și D.A.; i-a

obligat pe pârâți în solidar să plătească reclamanților, cu titlu de daune

morale, următoarele sume: reclamantului B.l., suma de 17.000 euro sau

contravaloarea în lei la data plății; reclamantului G.D., suma de 16.500 euro

sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M.N., suma de 15.500

euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului P.D., suma de

3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului L.G., suma

de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C.V.M.,

suma de 18.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului

A.l., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății;

reclamantului P.M., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data

plății; reclamantului B.L., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la

data plății; reclamantului D.N., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei

la data plății; reclamantului M.L., suma de 17.500 euro sau contravaloarea în

lei la data plății; reclamantului S.L. suma de 5.500 euro sau contravaloarea în

lei la data plății și reclamantului D.P. suma de 5.500 euro sau contravaloarea

în lei la data plății; a respins acțiunea formulată de reclamanții

sus-menționați împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P; i-a obligat pe

pârâții M.A.N. și D.A. să plătească acestora în solidar suma de 1.950 lei,

respectiv câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de

judecată la fond și a respins apelul declarat de reclamanții D.M., D.R.C.,

D.N.A., G.M. și G.V.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel, notând că natura condițiilor în care au fost reținuți reclamanții,

împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr.

200/P/2008, cât și din probele administrate în fața tribunalului, a înlăturat

cele reținute de prima instanță în sensul că situația concretă la momentul

evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate,

care înlătură răspunderea civilă delictuală și a apreciat că în cauză a fost

dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate care, așa cum rezultă

din rechizitoriul sus-menționat, are un conținut complex, întrucât persoanele

reținute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane și degradante,

care le-au provocat suferințe fizice și psihice.

Ca urmare, curtea de apel a reținut că

în cauză s-a făcut dovada vinovăției pârâtului Dragomir în condițiile art.

998-999 C. civ. și, întrucât la momentul săvârșirii faptei ilicite pârâtul D.A.

era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor

de comandant al U.M. X Sibiu, sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea

răspunderii pârâtului M.A.N. în calitate de comitent, în conformitate cu

dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În privința pârâtului Statul Român,

prin M.F.P, a constatat că reclamații și-au întemeiat acțiunea împotriva

acestui pârât pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. în cauză nu s-a făcut dovada

că între acest pârât și pârâtul Dragomir există un raport de prepușenie, astfel

că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român

- prin M.F.P, așa cum a reținut și prima instanță.

Referitor la prejudiciul produs

reclamanților, instanța de apel a constatat că lipsirea de libertate,

imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane

și degradante pe durata reținerii nelegale, sunt de natură să provoace

victimelor unei asemenea fapte suferințe morale, aducând o gravă atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc

personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional

și social.

La cuantificarea daunelor ce au fost

acordate reclamanților care au fost lipsiți de libertate, instanța de apel a

avut în vedere importanța valorilor cărora li s-a adus atingere și măsura în

care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, durata în

timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanților față de sine și

în societate, consecințele produse ulterior pe plan social și profesional.

În ce îi privește pe reclamanții D. și

G., curtea de apel a notat că aceștia au formulat acțiunea în calitate de

succesori ai defuncților D.L.L., respectiv G.V., invocând prejudiciul suferit

nemijlocit de aceștia din urmă și, având în vedere caracterul personal

nepatrimonial al drepturilor încălcate prin fapta ilicită, a constatat că

acești reclamanți nu au calitate de victimă în cauză, astfel că nu sunt

îndreptățiți la daune morale.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții B.l., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L.,

D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. Și G.V. și pârâții M.A.N. și

D.A.

Prin Decizia nr. 2452 din 26 iunie

2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a respins ca

nefondat recursul reclamanților și a admis recursurile declarate de pârâții

M.A.N. și D.A.; a modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 808 din 21 iunie 2013 pronunțată

de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut că, în ce privește recursul declarat de recurentul-pârât D.A.,

atât instanța de apel, cât și prima instanță au reținut corect starea de fapt

însă, în vreme ce tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor

art. 998-999 C. civ., cea care a aplicat greșit dispozițiile legale privind

răspunderea delictuală civilă este instanța de apel, care a reținut în mod

eronat că pârâtul D.A. a săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate

împotriva reclamanților.

A apreciat instanța de recurs că, în

contextul în care s-au petrecut faptele, respectiv evenimentele din decembrie

1989, era evident faptul că manifestanții revoluționari doreau răsturnarea

ordinii sociale, care permitea lucrătorilor de miliție și securitate să le

îngrădească drepturile și libertățile; or așa-zisa lipsire de libertate a

reclamanților, care s-a petrecut, în bună măsură, la dorința și cu voia

acestora, a condus la salvarea vieților acestora, căci nimeni nu le mai putea

garanta viața dacă recurentul - pârât D.A. ar fi ordonat predarea acestora

manifestanților revoluționari și nu ar fi așteptat venirea respectivei comisii

de anchetă, formată din procurori, care să analizeze situația fiecăruia dintre

persoanele aflate în incinta U.M. X.

Totodată, înalta Curte a reținut că,

în speță, nu se poate face o referire la jurisprudența C.J.U.E. și nici la cea

a C.E.D.O., deoarece la acea dată România nu era parte a C.A.D.O.L.F. și nici a

U.E., dispozițiile acestor tratate fiind aplicabile după parafarea lor de către

statul român; de asemenea, a reținut că instanța de apel nu a ținut cont nici

de puterea de lucru judecat în ce privește culpa recurentului-pârât D.A., deși

din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel cât

și din sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial

București rezultă că acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările

respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând totodată că

reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de

necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de

21 și 22 decembrie 1989 la Sibiu.

În ce privește recursul declarat de

recurentul-pârât M.A.N., față de împrejurarea că în persoana pârâtului D.A. nu

s-a putut reține îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale civile, Înalta

Curte a apreciat că nu se poate face nici aplicarea dispozițiilor art. 1000

alin. (3) C. civ., practica judiciară majoritară fiind în sensul că nu se poate

angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, cât timp nu se poate

reține că prepusul a săvârșit cu vinovăție o faptul ilicită; astfel, nici măcar

dacă s-ar merge pe ideea că răspunderea comitentului este una obiectivă și

independentă de cea a prepusului, în speța de față nu se poate reține faptul

că, în împrejurările concrete din 21 și 22 decembrie 1989, reclamanții ar fi

suferit o „vătămare", acestora salvându-li-se, de fapt, viața, prin faptul

că au fost reținuți în incinta unei unități militare, chiar dacă în condiții cu

totul improprii.

Cu privire la recursul declarat de

recurenții - reclamanți, instanța supremă a reținut că, față de cele reținute

la analiza recursurilor declarate de către pârâți, apare evident faptul că

recursul reclamanților trebuie respins, în ce privește pe pârâți nereținându-se

îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai

că nu li se poate acorda o despăgubire mai mare reclamanților, ci niciun fel de

despăgubire.

Totodată, instanța de recurs a

apreciat că este total nepotrivită comparația pe care au făcut-o aceștia cu

despăgubirile acordate unui manifestant revoluționar, reținut în noaptea de

21/22 decembrie 1989, acesta aflându-se, în acele împrejurări, de cealaltă

parte a „baricadei", dorind să răstoarne regimul pe care reclamanții, în

opinia manifestanților de la Sibiu, îl reprezentau.

Împotriva acestei decizii, A.l., B.M.,

B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C., D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N.,

M.L., P.D., P.M. și S.L. au formulat contestație în anulare, întemeiată pe

prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale art. 318 C. proc. civ., solicitând

anularea deciziei și rejudecarea recursului de o instanță din cadrul secției a

l-a civile, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea motivului de contestație

în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii

au arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

cu privire la competență, susținând că, față de obiectul pur civil al cauzei -

pretenții bazate pe răspunderea civilă delictuală -, recursul trebuia

soluționat de secția I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, au arătat că, prin

soluționarea cauzei de o instanță necompetentă, s-au încălcat atât principiul

repartizării aleatorii a cauzelor, consacrat de art. 11 și art. 53 din Legea

nr. 304/2004, cât și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Subsumat motivului de contestație în

anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatorii au susținut că

decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, respectiv o greșeală

comisă de instanță prin confundarea unor elemente importante care au determinat

pronunțarea unei hotărâri greșite.

Astfel, au arătat că eronat instanța

de recurs a reținut aceeași situație de fapt cu privire la toți reclamanții, în

condițiile în care pentru o parte dintre aceștia nu a existat nicio clipă

pericolul de a fi agresați de populație iar reclamantul Bucurenciu are o

situație totalmente diferită de a celorlalți reclamanți, fiind civil.

Au susținut contestatorii că o altă

greșeală materială constă în faptul că instanța de recurs a învederat puterea

de lucru judecat în ce privește culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la

Dosarul penal nr. 200/P/2007, în care organele penale nu s-au pronunțat asupra

existenței infracțiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit

prescripția faptei.

În fundamentarea motivului de

contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 318 teza a ll-a C. proc.

civ., contestatorii au susținut că instanța nu a soluționat motivul de recurs

vizând faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au acordat

despăgubiri pentru încălcarea integrității și sănătății reclamanților, făcând

trimitere numai la lipsirea de libertate, deși se solicitaseră despăgubiri

separate pentru ambele ipoteze.

La 16 septembrie 2014, intimatul D.A.

a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.

Analizând contestația în anulare prin

prisma motivelor invocate, înalta Curte constată următoarele:

C. proc. civ. reglementează două

categorii de contestații în anulare, contestația în anulare de drept comun,

prevăzută de art. 317 și contestația în anulare specială, prevăzută de art. 318

.

În speță, contestatoarea și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale 318 C. proc.

civ.

întemeindu-se pe dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că hotărârea atacată

a fost pronunțată de o instanță necompetentă funcțional raportat la natura

strict civilă a litigiului.

critică ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:

Pentru a fi admisibilă contestația în

anulare de drept comun, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că

hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când

hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență.

Condiția impusă de alineatul 1 al

articolului precitat ca premisă pentru admisibilitatea acestui motiv de

contestație în anulare este ca motivul să nu fi putut fi invocat pe calea

apelului sau a recursului.

În speță, însă, se constată că

necompetența funcțională a instanței de recurs nu a fost invocată în recurs,

deși contestatorii au avut posibilitatea de a o ridica în fața instanței de

recurs.

Distinct de aceste argumente, pornind

de la definiția competenței ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei

instanțe sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită

pricină, rezultă că instituția competenței vizează instanța, iar nu secția unei

instanțe. Aceasta deoarece dispozițiile procedurale referitoare la normele de

competență se referă expressis verbis la instanță, iar nu la secțiile instanței

respective (art. 1 și următoarele, art. 158 și următoarele, art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. etc).

Competența, privită- din punctul de

vedere al secțiilor unor instanțe decurge, de fapt, din repartizarea unor

atribuții între secțiile instanței respective.

Aceste precizări au relevanță în cauză

deoarece, potrivit art. 159 C. proc. civ., coroborat cu art. 19 din același act

normativ, doar dispozițiile referitoare la competența generală a instanțelor

judecătorești, precum și cele referitoare la competența materială și cea teritorială

exclusivă au caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică.

Per a contrario, competența funcțională a unei secții din cadrul unei instanțe

are caracter relativ, fiind reglementată de norme juridice de ordine privată,

astfel că nu poate constitui temei al contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care fac referire la încălcarea

normelor de competență de ordine publică.

Totodată, Înalta Curte reține că,

urmare intrării în vigoare la 01 octombrie 2011 a Legii nr. 287/2009 privind C.

civ., potrivit art. 224 din Legea nr. 71/2011, secția civilă și de proprietate

intelectuală și secția comercială, din cadrul instanței supreme au fost

reorganizate ca Secția I și a ll-a Civilă, însăși denumirea acestora relevând

competența materială comună; astfel, nu pot fi primite nici criticile

contestatorilor conform cărora, prin soluționarea cauzei de o instanță

necompetentă, s-a încălcat atât principiul repartizării aleatorii a cauzelor,

consacrat de art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cât și dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în

anulare speciale în cazul a două situații, respectiv: "când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța

respingând recursul s-au admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Subsumat primei teze a normei

menționate, contestatoarea a susținut că reprezintă greșeală materială faptul

că instanța de recurs, eronat a reținut aceeași situație de fapt cu privire la

toți reclamanții, dar și că nejustificat a învederat puterea de lucru judecat

în ce privește culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la Dosarul penal nr.

200/P/2007 în care organele penale nu s-au pronunțat asupra existenței

infracțiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit prescripția faptei.

Primul motiv prevăzut de art. 318

alin. (1) teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale în legătură cu

aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință

pronunțarea unor soluții greșite.

Sintagma „erori materiale"

vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de

apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare

a unui incident procedural.

Numai o greșeală materială esențială

care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în

anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la

data hotărârii ce se atacă.

Instituind acest motiv de contestație

în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter

procedural, pe care instanța Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor

elemente sau a unor date materiale importante.

Prin urmare, motivul prevăzut de art.

318 teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu

aspectele formale ale judecării recursului, iar noțiunea de „greșeală

materială" nu trebuie interpretată extensiv, textul art. 318 C. proc. civ.

fiind unul de excepție, care se referă doar la greșelile de fapt, involuntare,

iar nu la eventuale greșeli de judecată.

Contestatorii au indicat în memoriul

depus la dosar că instanța de recurs a reținut eronat situația de fapt cu

privire la o parte dintre aceștia și a apreciat greșit incidența puterii de

lucru judecat în ce privește culpa pârâtului D.A.

În lumina dispozițiilor anterior

evocate, Înalta Curte apreciază și aceste critici ca fiind nefondate, având în

vedere că susținerile contestatorilor nu se încadrează în categoria situațiilor

ce pot constitui prezumtiv „eroare materială", având în vedere că

omisiunea vizează în realitate aprecierea probelor.

În consecință, Înalta Curte constată

că dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este

rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este

nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

contestatoarei referitoare la pretinsa omisiune a instanței de recurs de a

analiza motivul de recurs vizând faptul că nici prima instanță și nici instanța

de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrității și sănătății

reclamanților, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, deși se

solicitaseră despăgubiri separate pentru ambele ipoteze, aceasta urmează a fi

de asemenea respinsă ca nefondată, în considerarea următoarelor:

Pentru ca o contestație în anulare,

întemeiată pe textul legal precitat, să fie admisibilă, legiuitorul a impus

îndeplinirea a două condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze

vreunul dintre motivele de casare sau de modificare invocate și omisiunea să se

fi produs din greșeală.

În speță, înalta Curte constată că

instanța de recurs a precizat expres că, față de cele reținute la analiza

recursurilor declarate de către pârâți, apare evident faptul că recursul reclamanților

trebuie respins, în ce îi privește pe pârâți nereținându-se îndeplinirea

condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai că nu li se

poate acorda o despăgubire mai mare reclamanților, ci niciun fel de

despăgubire.

Astfel, chiar dacă instanța de recurs

nu s-a pronunțat expres pe critica vizând faptul că nici prima instanță și nici

instanța de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrității și

sănătății reclamanților, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, a

analizat global argumentele recurenților-reclamanți, reținând că, în speță, nu

sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii delictuale a pârâților,

astfel că reclamanților nu li se poate acorda niciun fel de despăgubire.

în acest context, omisiunea de

cercetare a motivului de recurs invocat nu are la bază o greșeală involuntară a

instanței de recurs, așa cum impune art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., ci este

consecința raționamentului logic la capătul căruia instanța de recurs a conchis

că reclamanții nu sunt îndrituiți la nici un fel de despăgubire.

Pentru considerentele anterior expuse,

nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 317 și de art. 318 C. proc.

civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 din același cod Înalta Curte va

respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorii A.I., B.I., B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C.,

D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N., M.L., P.D., P.M. și S.L. împotriva

Deciziei nr. 2452 din 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 11959/85/2012.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

24 octombrie 2014.