ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3272/2014

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub nr. 11959/85/2012, reclamanții B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. și G.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.A.N., D.A. și Statul Român, prin M.F.P, obligarea pârâților în solidar la plata de despăgubiri morale și materiale, în cuantum de 170.000 euro pentru B.M.; 175.000 euro pentru G.D., 165.000 euro pentru M.N., 130.000 euro pentru P.D., 130.000 euro pentru L.G., 185.000 euro pentru C.V.M., 140.000 euro pentru A.l., 170.000 euro pentru P.M., 130.000 euro pentru B.L., 175.000 euro pentru reclamanții D., 140.000 euro pentru D.N., 175.000 euro pentru M.L., 155.000 euro pentru S.L., 155.000 euro pentru D.P.

și 150.000 euro pentru reclamantele G., despăgubirile reprezentând daune morale pentru privare de libertate și pentru încălcarea integrității și a sănătății. Prin sentința civilă nr. 808/2013, Tribunalului Sibiu, secția I civilă, a respins acțiunea reclamanților, reținând, în esență, că, deși este adevărat că reclamanții, cu excepția reclamanților D. și G., au fost reținuți în bazinul de înot al U.M. X Sibiu, că au suferit fizic și psihic urmare a tratamentului la care au fost supuși în cadrul acestei unități militare, situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, ceea ce înlătură răspunderea civilă delictuală.

Totodată, tribunalul a reținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtul D.A., astfel că nu se poate reține nici răspunderea comitentului acestuia M.A.N., iar față de împrejurările concrete de la momentul producerii prejudiciului nu se poate antrena o răspundere obiectivă a statului pentru prejudiciul suferit de reclamanți, această răspundere obiectivă având ca temei ideea de garanție. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând în principal anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Prin Decizia nr. 70 din 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamanții B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.N., M.L., S.L.

și D.P.; a schimbat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâții M.A.N.

și D.A.; i-a obligat pe pârâți în solidar să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului B.l., suma de 17.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului G.D., suma de 16.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M.N., suma de 15.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului P.D., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului L.G., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului C.V.M., suma de 18.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului A.l., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului P.M., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului B.L., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului D.N., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului M.L., suma de 17.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; reclamantului S.L.

suma de 5.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății și reclamantului D.P. suma de 5.500 euro sau contravaloarea în lei la data plății; a respins acțiunea formulată de reclamanții sus-menționați împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P; i-a obligat pe pârâții M.A.N. și D.A. să plătească acestora în solidar suma de 1.950 lei, respectiv câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și a respins apelul declarat de reclamanții D.M., D.R.C., D.N.A., G.M. și G.V.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, notând că natura condițiilor în care au fost reținuți reclamanții, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2008, cât și din probele administrate în fața tribunalului, a înlăturat cele reținute de prima instanță în sensul că situația concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală și a apreciat că în cauză a fost dovedită existența faptei ilicite de lipsire de libertate care, așa cum rezultă din rechizitoriul sus-menționat, are un conținut complex, întrucât persoanele reținute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane și degradante, care le-au provocat suferințe fizice și psihice.

Ca urmare, curtea de apel a reținut că în cauză s-a făcut dovada vinovăției pârâtului Dragomir în condițiile art. 998-999 C. civ. și, întrucât la momentul săvârșirii faptei ilicite pârâtul D.A. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârșită în exercitarea atribuțiilor de comandant al U.M. X Sibiu, sunt îndeplinite cerințele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N. în calitate de comitent, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În privința pârâtului Statul Român, prin M.F.P, a constatat că reclamații și-au întemeiat acțiunea împotriva acestui pârât pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. în cauză nu s-a făcut dovada că între acest pârât și pârâtul Dragomir există un raport de prepușenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român - prin M.F.P, așa cum a reținut și prima instanță.

Referitor la prejudiciul produs reclamanților, instanța de apel a constatat că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane și degradante pe durata reținerii nelegale, sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte suferințe morale, aducând o gravă atingere drepturilor și libertăților fundamentale, dar și valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnității, reputației în plan profesional și social. La cuantificarea daunelor ce au fost acordate reclamanților care au fost lipsiți de libertate, instanța de apel a avut în vedere importanța valorilor cărora li s-a adus atingere și măsura în care au fost lezate, intensitatea percepției consecințelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanților față de sine și în societate, consecințele produse ulterior pe plan social și profesional.

În ce îi privește pe reclamanții D. și G., curtea de apel a notat că aceștia au formulat acțiunea în calitate de succesori ai defuncților D.L.L., respectiv G.V., invocând prejudiciul suferit nemijlocit de aceștia din urmă și, având în vedere caracterul personal nepatrimonial al drepturilor încălcate prin fapta ilicită, a constatat că acești reclamanți nu au calitate de victimă în cauză, astfel că nu sunt îndreptățiți la daune morale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții B.l., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. Și G.V. și pârâții M.A.N. și D.A. Prin Decizia nr. 2452 din 26 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a respins ca nefondat recursul reclamanților și a admis recursurile declarate de pârâții M.A.N.

și D.A.; a modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 808 din 21 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în ce privește recursul declarat de recurentul-pârât D.A., atât instanța de apel, cât și prima instanță au reținut corect starea de fapt însă, în vreme ce tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ., cea care a aplicat greșit dispozițiile legale privind răspunderea delictuală civilă este instanța de apel, care a reținut în mod eronat că pârâtul D.A. a săvârșit fapta ilicită de lipsire de libertate împotriva reclamanților.

A apreciat instanța de recurs că, în contextul în care s-au petrecut faptele, respectiv evenimentele din decembrie 1989, era evident faptul că manifestanții revoluționari doreau răsturnarea ordinii sociale, care permitea lucrătorilor de miliție și securitate să le îngrădească drepturile și libertățile; or așa-zisa lipsire de libertate a reclamanților, care s-a petrecut, în bună măsură, la dorința și cu voia acestora, a condus la salvarea vieților acestora, căci nimeni nu le mai putea garanta viața dacă recurentul - pârât D.A. ar fi ordonat predarea acestora manifestanților revoluționari și nu ar fi așteptat venirea respectivei comisii de anchetă, formată din procurori, care să analizeze situația fiecăruia dintre persoanele aflate în incinta U.M.

X. Totodată, înalta Curte a reținut că, în speță, nu se poate face o referire la jurisprudența C.J.U.E. și nici la cea a C.E.D.O., deoarece la acea dată România nu era parte a C.A.D.O.L.F. și nici a U.E., dispozițiile acestor tratate fiind aplicabile după parafarea lor de către statul român; de asemenea, a reținut că instanța de apel nu a ținut cont nici de puterea de lucru judecat în ce privește culpa recurentului-pârât D.A., deși din sentința penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curții Militare de Apel cât și din sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București rezultă că acesta nu a acționat cu vinovăție în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând totodată că reținerea lucrătorilor de miliție și securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluționare din zilele de 21 și 22 decembrie 1989 la Sibiu.

În ce privește recursul declarat de recurentul-pârât M.A.N., față de împrejurarea că în persoana pârâtului D.A. nu s-a putut reține îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale civile, Înalta Curte a apreciat că nu se poate face nici aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., practica judiciară majoritară fiind în sensul că nu se poate angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, cât timp nu se poate reține că prepusul a săvârșit cu vinovăție o faptul ilicită; astfel, nici măcar dacă s-ar merge pe ideea că răspunderea comitentului este una obiectivă și independentă de cea a prepusului, în speța de față nu se poate reține faptul că, în împrejurările concrete din 21 și 22 decembrie 1989, reclamanții ar fi suferit o „vătămare", acestora salvându-li-se, de fapt, viața, prin faptul că au fost reținuți în incinta unei unități militare, chiar dacă în condiții cu totul improprii.

Cu privire la recursul declarat de recurenții - reclamanți, instanța supremă a reținut că, față de cele reținute la analiza recursurilor declarate de către pârâți, apare evident faptul că recursul reclamanților trebuie respins, în ce privește pe pârâți nereținându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai că nu li se poate acorda o despăgubire mai mare reclamanților, ci niciun fel de despăgubire. Totodată, instanța de recurs a apreciat că este total nepotrivită comparația pe care au făcut-o aceștia cu despăgubirile acordate unui manifestant revoluționar, reținut în noaptea de 21/22 decembrie 1989, acesta aflându-se, în acele împrejurări, de cealaltă parte a „baricadei", dorind să răstoarne regimul pe care reclamanții, în opinia manifestanților de la Sibiu, îl reprezentau.

Împotriva acestei decizii, A.l., B.M., B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C., D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N., M.L., P.D., P.M. și S.L. au formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei și rejudecarea recursului de o instanță din cadrul secției a l-a civile, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică cu privire la competență, susținând că, față de obiectul pur civil al cauzei - pretenții bazate pe răspunderea civilă delictuală -, recursul trebuia soluționat de secția I civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, au arătat că, prin soluționarea cauzei de o instanță necompetentă, s-au încălcat atât principiul repartizării aleatorii a cauzelor, consacrat de art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cât și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Subsumat motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatorii au susținut că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, respectiv o greșeală comisă de instanță prin confundarea unor elemente importante care au determinat pronunțarea unei hotărâri greșite. Astfel, au arătat că eronat instanța de recurs a reținut aceeași situație de fapt cu privire la toți reclamanții, în condițiile în care pentru o parte dintre aceștia nu a existat nicio clipă pericolul de a fi agresați de populație iar reclamantul Bucurenciu are o situație totalmente diferită de a celorlalți reclamanți, fiind civil.

Au susținut contestatorii că o altă greșeală materială constă în faptul că instanța de recurs a învederat puterea de lucru judecat în ce privește culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la Dosarul penal nr. 200/P/2007, în care organele penale nu s-au pronunțat asupra existenței infracțiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit prescripția faptei. În fundamentarea motivului de contestație în anulare întemeiat pe prevederile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., contestatorii au susținut că instanța nu a soluționat motivul de recurs vizând faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrității și sănătății reclamanților, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, deși se solicitaseră despăgubiri separate pentru ambele ipoteze.

La 16 septembrie 2014, intimatul D.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac. Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată următoarele: C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare, contestația în anulare de drept comun, prevăzută de art. 317 și contestația în anulare specială, prevăzută de art. 318 . În speță, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și ale 318 C. proc. civ. întemeindu-se pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă funcțional raportat la natura strict civilă a litigiului.

1. Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente: Pentru a fi admisibilă contestația în anulare de drept comun, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Condiția impusă de alineatul 1 al articolului precitat ca premisă pentru admisibilitatea acestui motiv de contestație în anulare este ca motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului. În speță, însă, se constată că necompetența funcțională a instanței de recurs nu a fost invocată în recurs, deși contestatorii au avut posibilitatea de a o ridica în fața instanței de recurs.

Distinct de aceste argumente, pornind de la definiția competenței ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe sau unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină, rezultă că instituția competenței vizează instanța, iar nu secția unei instanțe. Aceasta deoarece dispozițiile procedurale referitoare la normele de competență se referă expressis verbis la instanță, iar nu la secțiile instanței respective (art. 1 și următoarele, art. 158 și următoarele, art. 304 pct. 3 C. proc. civ. etc). Competența, privită- din punctul de vedere al secțiilor unor instanțe decurge, de fapt, din repartizarea unor atribuții între secțiile instanței respective. Aceste precizări au relevanță în cauză deoarece, potrivit art. 159 C. proc.

civ., coroborat cu art. 19 din același act normativ, doar dispozițiile referitoare la competența generală a instanțelor judecătorești, precum și cele referitoare la competența materială și cea teritorială exclusivă au caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică. Per a contrario, competența funcțională a unei secții din cadrul unei instanțe are caracter relativ, fiind reglementată de norme juridice de ordine privată, astfel că nu poate constitui temei al contestației întemeiate pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care fac referire la încălcarea normelor de competență de ordine publică.

Totodată, Înalta Curte reține că, urmare intrării în vigoare la 01 octombrie 2011 a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit art. 224 din Legea nr. 71/2011, secția civilă și de proprietate intelectuală și secția comercială, din cadrul instanței supreme au fost reorganizate ca Secția I și a ll-a Civilă, însăși denumirea acestora relevând competența materială comună; astfel, nu pot fi primite nici criticile contestatorilor conform cărora, prin soluționarea cauzei de o instanță necompetentă, s-a încălcat atât principiul repartizării aleatorii a cauzelor, consacrat de art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004, cât și dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

2. Din analiza dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestației în anulare speciale în cazul a două situații, respectiv: "când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale" și "când instanța respingând recursul s-au admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare". Subsumat primei teze a normei menționate, contestatoarea a susținut că reprezintă greșeală materială faptul că instanța de recurs, eronat a reținut aceeași situație de fapt cu privire la toți reclamanții, dar și că nejustificat a învederat puterea de lucru judecat în ce privește culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la Dosarul penal nr. 200/P/2007 în care organele penale nu s-au pronunțat asupra existenței infracțiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit prescripția faptei.

Primul motiv prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite. Sintagma „erori materiale" vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Numai o greșeală materială esențială care a determinat o soluție eronată poate fi invocată pe calea contestației în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă. Instituind acest motiv de contestație în anulare, legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural, pe care instanța Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.

Prin urmare, motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, textul art. 318 C. proc. civ. fiind unul de excepție, care se referă doar la greșelile de fapt, involuntare, iar nu la eventuale greșeli de judecată. Contestatorii au indicat în memoriul depus la dosar că instanța de recurs a reținut eronat situația de fapt cu privire la o parte dintre aceștia și a apreciat greșit incidența puterii de lucru judecat în ce privește culpa pârâtului D.A. În lumina dispozițiilor anterior evocate, Înalta Curte apreciază și aceste critici ca fiind nefondate, având în vedere că susținerile contestatorilor nu se încadrează în categoria situațiilor ce pot constitui prezumtiv „eroare materială", având în vedere că omisiunea vizează în realitate aprecierea probelor.

În consecință, Înalta Curte constată că dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este rezultatul unei greșeli materiale, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

3. În ceea ce privește susținerea contestatoarei referitoare la pretinsa omisiune a instanței de recurs de a analiza motivul de recurs vizând faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrității și sănătății reclamanților, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, deși se solicitaseră despăgubiri separate pentru ambele ipoteze, aceasta urmează a fi de asemenea respinsă ca nefondată, în considerarea următoarelor: Pentru ca o contestație în anulare, întemeiată pe textul legal precitat, să fie admisibilă, legiuitorul a impus îndeplinirea a două condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare invocate și omisiunea să se fi produs din greșeală.

În speță, înalta Curte constată că instanța de recurs a precizat expres că, față de cele reținute la analiza recursurilor declarate de către pârâți, apare evident faptul că recursul reclamanților trebuie respins, în ce îi privește pe pârâți nereținându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai că nu li se poate acorda o despăgubire mai mare reclamanților, ci niciun fel de despăgubire. Astfel, chiar dacă instanța de recurs nu s-a pronunțat expres pe critica vizând faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrității și sănătății reclamanților, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, a analizat global argumentele recurenților-reclamanți, reținând că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii delictuale a pârâților, astfel că reclamanților nu li se poate acorda niciun fel de despăgubire.

în acest context, omisiunea de cercetare a motivului de recurs invocat nu are la bază o greșeală involuntară a instanței de recurs, așa cum impune art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., ci este consecința raționamentului logic la capătul căruia instanța de recurs a conchis că reclamanții nu sunt îndrituiți la nici un fel de despăgubire. Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 317 și de art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 din același cod Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A.I., B.I., B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C., D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N., M.L., P.D., P.M. și S.L. împotriva Deciziei nr. 2452 din 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 11959/85/2012. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.