ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1044/2019

HOTĂRÂRE

29.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1044/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2015 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., C., D., E., F., A., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta X. SA și intervenienții forțați Y. și Z., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale, urmare a prejudiciului produs prin decesul numiților AA., BB., CC., DD., produs în accidentul rutier din data de 31 martie 2011, în cuantumul indicat pentru fiecare dintre reclamanți.

La data de 7 aprilie 2015, reclamanții au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că reclamanta A. solicită doar daune morale în cuantum de 400.000 RON, că daunele morale solicitate de reclamanți sunt în valoare totală de 12.600.000 RON și daunele materiale sunt în valoare totală de 15.078.42 RON.

La data de 7 iulie 2015, reclamanții au depus cerere de chemare în judecată a pârâților SC EE. SA și Y., precum și a intervenientului forțat Z., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale și morale, urmare a prejudiciului produs prin decesul numiților AA., BB., CC., DD., în accidentul rutier din data de 31 martie 2011.

La data de 8 octombrie 2015, reclamanții au depus cerere de micșorare a cuantumului obiectului cererii constând în daune materiale și morale, în baza dispozițiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 4240 din 7 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea. A obligat-o pe pârâta X. SA să plătească reclamanților următoarele sume de bani: reclamantei FF., suma de 360.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 4.326,48 RON cu titlu de daune materiale; reclamantei A., suma de 360.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantului B., suma de 360.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanților C., D. și E., câte 22.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanților F. și A., câte 90.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamantei G., suma de 90.000 RON, reprezentând daune morale; reclamantei H., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale și 3.550,38 RON, reprezentând daune materiale; reclamantei I., suma de 250.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantei J., suma de 22.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamantei K., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale și 1.493,38 RON, cu titlu de daune materiale; reclamantei L., suma de 350.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanților M., P. și Q., câte 20.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamanților N. și O., câte 90.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; reclamantului R., suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale și 4.522,22 RON, cu titlu de prejudiciu material; reclamantei S., suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale; reclamanților U. și W., suma de 25.000 RON pentru fiecare; reclamantei V. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins cererea formulată de T., prin reprezentant legal, ca neîntemeiată. A respins restul pretențiilor deduse judecății de către ceilalți reclamanți, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1080 din 22 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC X. SA împotriva sentinței și a încheierii din 10 martie 2018.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta SC X. SA, formulând următoarele critici:

- Decizia recurată nu este motivată conform legii, respectiv deși aceasta are un număr de 30 de pagini, considerentele privind problema prescripției și a întinderii răspunderii asigurătorului se limitează la două paragrafe, prin care se susține formal corectitudinea soluției instanței de fond.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a făcut trimitere la dispozițiile cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., la doctrina de specialitate, precum și la faptul că potrivit CEDO, nemotivarea hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

Precizând, în concret, criticile formulate prin cererea de apel referitoare la soluția pronunțată pe problema prescripției și în susținerea cărora s-a prevalat și de Decizia nr. 5362/2013 a Înaltei Curți, recurenta a arătat că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate.

Astfel, în opinia recurentei, a reține formal că "date fiind circumstanțele cauzei, termenul de prescripție începe să curgă de la data soluționării definitive a dosarului penal și nu de la data producerii evenimentului, întrucât de la această dată intimații-reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel răspunzător de producerea pagubei" nu răspunde criticilor concrete formulate prin cererea de apel și nu reprezintă o motivare corespunzătoare.

Tot în această manieră, recurenta a precizat motivele de apel, prin care s-a criticat soluția instanței de fond care a dispus obligarea sa la plata întregului prejudiciu, prevalându-se de decizia Înaltei Curți nr. 1/2016, potrivit căreia răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar nu delictuală, motiv pentru care nu răspunde în solidar cu autorul faptei ilicite. A criticat faptul că instanța de fond nu a luat în calcul culpa concurentă a conducătorului vehiculului în care se aflau victimele, șoferul AA. (asigurat RCA la EE. SA) fiind găsit vinovat cu o culpă de 30% și, de asemenea, nu a ținut cont nici de culpa concurentă a șefului de șantier Z.

Astfel, recurenta a susținut că analizând decizia atacată se poate observa cu ușurință că și respectivele critici au fost înlăturate fără a fi analizate și fără a se fi arătat motivele pe care se întemeiază soluția instanței de apel.

În opinia recurentei, este necesar ca din conținutul hotărârii să rezulte că instanța a analizat apărările părților și că hotărârea este rezultatul unor raționamente logico-juridice, iar nu rezultatul unui act arbitrar.

- Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că momentul la care intimații trebuiau să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este reprezentat de data producerii accidentului, iar nu de data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul penal, așa cum de altfel este și jurisprudența Înaltei Curți în materie, cu referire la deciziile nr. 732/2014 și nr. 5362/2013.

- Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1003 și 1041 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 28 din Norma RCA nr. 5/2010, respectiv instanța de apel nu a ținut seama că răspunderea asigurătorului este una contractuală, iar nu delictuală.

Recurenta a solicitat ca în eventualitatea admiterii recursului, în raport de împrejurarea că aceasta a achitat despăgubirile la care a fost obligată, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, respectiv să se dispună obligarea intimaților la restituirea acestor sume.

Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea ca fiind întemeiată a criticii subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. referitor la nemotivarea hotărârii atacate.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care reglementează conținutul hotărârii, aceasta trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Prin urmare, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie sa se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Atâta timp cât în considerente instanta nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistență a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Raportând considerațiile teoretice mai sus expuse la decizia pronunțată de curtea de apel, ce face obiect al recursului, se observă că răspunzând criticii din apel referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța s-a rezumat a constata că tribunalul a reținut în mod corect că, față de prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, date fiind circumstanțele cauzei, termenul începe să curgă de la data soluționării definitive a dosarului penal și nu de la data producerii evenimentului, întrucât de la acea dată intimații-reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască pe cel răspunzător de producerea pagubei.

Limitarea raționamentului la sintagma "date fiind circumstanțele cauzei" nu răspunde exigențelor unei motivări apte de a prezenta un raționament judiciar propriu al instanței care verifică, în calea de atac, legalitatea și temeinicia hotărârii, astfel cum a fost contestată de partea nemulțumită de soluția primei instanțe. Aceasta, în condițiile în care, în motivele de apel, pârâta a invocat o serie de elemente factuale și argumente juridice de natură a-i susține punctul de vedere pe care instanța de apel nu le-a analizat (consecințele neconstituirii reclamanților părți civile în procesul penal, relevanța împrejurării că aceștia știau despre evoluția cauzei penale, identitatea persoanelor cercetate în acea cauză și identificarea altor vinovați în cursul procesului penal, aplicarea art. 15 și 19 din actualul C. proc. pen.), motivarea lapidară nefiind de natură a susține soluția pronunțată.

Se observă totodată, că instanța de apel a învederat că această soluție este conformă cu practica judiciară în materie, în condițiile în care prin motivele de apel, asigurătorul făcuse referire la o decizie în sens contrar, potrivit căreia termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii accidentului.

Tot în această manieră, constatând corectă reținerea primei instanțe, curtea de apel a răspuns și la critica pârâtei privind solicitarea de a i se reține culpa și de a răspunde în proporție de doar 35% față de cele reținute prin Sentința penală nr. 25/2015.

Astfel, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că această împrejurare nu este de natură să împiedice repararea întregului prejudiciu de către pârâtă, deoarece în materia răspunderii civile delictuale, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat, urmând ca ulterior, în raporturile dintre cei care răspund solidar, sarcina reparației să se împartă proporțional, potrivit cu intenția sau gravitatea culpei fiecăruia. Curtea de apel a mai opinat, că într-adevăr, numai în măsura în care culpa în producerea evenimentelor vătămătoare s-ar fi datorat și faptei reclamanților ce solicită a fi indemnizați se impunea repararea parțială a prejudiciului, conform art. 28 din Ordinul nr. 5/2010.

Aceste considerente nu răspund punctual criticilor formulate de apelantă cu privire la concursul dintre răspunderea contractuală, în baza căreia susține că răspunde și care exclude solidaritatea și răspunderea civilă delictuală reținută solidar în raportul cu victimele și care este mecanismul prin care a validat soluția primei instanțe de obligare în solidar a părților la acoperirea întregului prejudiciu, înlăturând dispozițiile din Legea nr. 136/1995 de care apelanta s-a prevalat.

De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra relevanței în cauză a jurisprudenței în materie de unificare a practicii judiciare invocată de apelantă a cărei interpretare este obligatorie în măsura în care este aplicabilă cauzei.

Or, în calea de atac, instanța de control judiciar are obligația de a examina toate aspectele invocate prin motivarea căii de atac sau prin apărările susținute în fața sa, chiar și atunci când își însușește demonstrația juridică din hotărârea primei instanțe, fiind ținută să coreleze motivarea cu criticile formulate, prin prezentarea rațiunilor pentru care se confirmă soluția atacată.

Se constată că în speță, curtea de apel nu a analizat motivele de apel privind problema prescripției și a întinderii răspunderii asigurătorului, despre care s-a făcut vorbire și nu a răspuns acestora prin propriul raționament juridic, apt să demonstreze că soluția nu este rezultatul unui act arbitrar și care să poate fi cenzurat pe calea recursului.

În aceste condiții, cum dispozițiile textului cuprins la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt imperative și cum a fost încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând a fi analizate ca apărări și celelalte critici.

În ceea ce privește cererea recurentei de a se repune părțile în situația anterioară, respectiv să se dispună obligarea intimaților la restituirea sumelor pe care le-a achitat, aceasta nu va fi primită.

Art. 500 C. proc. civ. reglementează efectele casării, stipulând în sensul că actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate sunt desființate de drept dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

Prevederile susmenționatului text de lege trebuie coroborate cu cele cuprinse la art. 724 ce constituie sediul materiei în reglementarea noului C. proc. civ., care, în ceea ce privește modalitatea de restabilire, lasă la latitudinea instanței judecătorești care a desființat titlul executoriu de a dispune și asupra restabilirii situației anterioare executării.

Astfel, potrivit alin. (2) al art. 724 C. proc. civ., dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanța care rejudecă fondul.

Această măsură se impune în cazul de față având în vedere considerentele expuse în argumentarea soluției de casare a deciziei pronunțate în apel prin prisma motivului prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În speță, s-a constatat întemeiat motivul de casare reglementat de textul menționat, în condițiile în care decizia atacată nu a permis realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanțial.

În atare condiții, în lipsa unei minime motivări a deciziei atacate și a lipsei unui raționament juridic propriu al curții de apel, nu este oportun ca instanța de recurs să se pronunțe și asupra restabilirii situației anterioare executării, aceasta urmând a se realiza de către instanța de trimitere subsecvent soluției pe care urmează a o adopta.