ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1041/2019

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 28 decembrie 2015 reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. SA și intervenientul forțat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți ca urmare a decesului tatălui acestora, A., în accidentul rutier din 7 octombrie 2014, astfel:

- daune materiale în cuantum de 2.880 RON pentru A., 5.667,68 RON pentru B., 2.621,66 RON pentru C., din care, pentru repararea prejudiciului material suferit până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire: A. -1.000 RON, B. - 2.991,98 RON, C. - 851,16 RON; pentru repararea prejudiciului material suferit după data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire până în prezent: A. -1.880 RON, B. - 2.685,7 RON, C. - 1.770,5 RON;

- daune morale în cuantum de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plății pentru A., 100.000 euro echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plății pentru B., 100.000 euro echivalent în RON la cursul BNR, din ziua efectuării plății pentru C.; penalități de întârziere de 0,2%/zi aplicate la sumele indicate în cererea de despăgubire și reiterate în cererea de chemare în judecată (despăgubiri materiale și daune morale pentru prejudiciile suferite până la data expedierii către pârâtă a cererii de despăgubire), de la data de 11 iunie 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună) până la plata efectivă a creanței principale - conform art. 37 din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011; dobânda legală penalizatoare aplicată la sumele de 1.880 RON pentru A., 2.685,7 RON pentru B., 1.770,5 RON pentru C. (despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit după expedierea către pârâtă a cererii de despăgubire) de la data înregistrării cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a creanțelor principale.

Prin Sentința nr. 303 din 14 iunie 2017 Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamanților; a obligat pârâta D. SA să plătească reclamantului A. suma de 2.880 RON, reclamantei B. suma de 5.667,68 RON, reclamantei C. suma de 2.621,66 RON, cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală de la data înregistrării acțiunii și până la data plății efective; a obligat pârâta D. S.A. să plătească reclamanților câte 25.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale; a respins capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de la 11 iunie 2015 până la data plății efective; a obligat pârâta D. SA să plătească reclamanților suma de 5.250 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 686 din 28 noiembrie 2017 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis în parte apelurile declarate de pârâtă și de reclamanți împotriva sentinței; a obligat pârâta D. S.A. să plătească fiecăruia dintre reclamanți penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de la data de 11 iunie 2015 și până la plata efectivă, calculate asupra daunelor morale în cuantum de 25.000 de euro acordate, respectiv asupra daunelor materiale acordate reclamanților astfel: 1.000 RON A., 2.991,98 RON B. și 851,16 RON C.; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat pârâta să plătească apelanților suma de 300 de RON cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâta D. SA, arătând că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a art. 36, 37 și 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în ceea ce privește plata despăgubirilor, pentru următoarele considerente:

- În mod greșit instanța de apel a obligat pârâta la plata penalizărilor de întârziere prevăzute de art. 37 din ordin, reținând reaua sa credință.

Apreciază că modul de redactare a art. 36 lit. a) și lit. b) este clar și neechivoc, textul de lege reglementând obligații cu caracter alternativ. În termenul de trei luni asigurătorul trebuie fie să răspundă afirmativ cererii formulând în acest sens o ofertă de despăgubire, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Susține că, deși a transmis reclamanților, în ultima zi a termenului de 3 luni, o notificare prin care a comunicat refuzul de plată și motivele, instanța de apel a considerat că ar fi de rea-credință întrucât ar fi solicitat documente nedefinite, cu toate ca cererea reclamanților era însoțită de acte și informații relevante (numărul dosarului penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, referatul cu propunere de efectuare în continuare a urmăririi penale, ordonanța de efectuare a urmăririi penale față de intervenientul forțat).

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta susține că prin acea adresă nu au fost solicitate reclamanților astfel de documente, ci li s-a comunicat că nu pot fi acordate despăgubiri până la completarea dosarului cu documente de la autorități din care să rezulte vinovăția penală a conducătorului auto, menționându-se că, în dosarul penal, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei. Pârâta a efectuat în mod direct corespondența cu organele de politie și cu Parchetul de pe lângă Judecătoria Beclean, nesolicitând reclamanților nici prin răspunsul transmis și nici prin alte adrese completarea dosarului de către aceștia. Dimpotrivă, li s-a comunicat că după completarea dosarului urmează să fie transmisă poziția cu privire la cererea de despăgubire. Acest refuz inițial s-a întemeiat pe numeroasele solicitări adresate autorităților și pe răspunsurile primite, care nu au dus la lămurirea împrejurărilor în care s-a produs accidentul. Prin urmare, pârâta și-a îndeplinit obligația prev. de art. 36 alin. (1) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, nefiind aplicabil art. 37 care reglementează în sarcina asigurătorului sancțiunea pecuniară a plății penalităților de 0,2% pe zi în caz de neîndeplinire a obligațiilor.

- Recurenta susține că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plătește în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu s-a putut realiza decât pe baza unui probatoriu complex, administrat de instanța de fond, astfel încât obligația de plată a despăgubirilor a devenit scadentă la data rămânerii definitive a Sentinței nr. 303/2017.

În acest sens consideră că, în privința despăgubirilor cu caracter nepatrimonial pentru care nu există o cuantificare legală și care nu pot fi stabilite doar pe baza documentelor justificative, cuantificarea poate fi realizată fie în mod amiabil prin acordul părților, fie prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește documentele necesare cuantificării daunei, sub aspectul daunelor morale singurele documente depuse sunt copii ale actelor de stare civilă care dovedesc existența legăturilor de rudenie dintre reclamanți și persoana decedată. Doar pe baza acestor documente nu se poate face o justă apreciere cu privire la suferințele pricinuite reclamanților și, prin urmare, nici o cuantificare efectivă a despăgubirilor.

Pentru a putea realiza o atare cuantificare, instanța de fond a admis ca fiind utilă cauzei și a administrat proba testimonială, care nu a fost și nu poate fi administrată de asigurător cu ocazia instrumentării dosarului de daună.

Dacă actele de stare civilă ar fi suficiente pentru evaluarea prejudiciului moral în caz de deces, atunci cu siguranța cuantumul despăgubirilor ar fi fost cuantificat legal, în funcție de gradul de rudenie și vârsta, elemente care rezultă din actele de stare civilă.

În ceea ce privește condiția depunerii la dosarul de daună a documentelor necesare stabilirii răspunderii pârâtei (în împrejurările în care răspunderea asigurătorului este condiționată de existența răspunderii delictuale a conducătorului autovehiculului asigurat) apreciază ca aceasta nu a fost îndeplinită anterior încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției.

Contrar argumentelor expuse mai sus, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că sunt incidente disp art. 36 alin. (5) teza a I din Ordinul CSA nr. 14/2011, reținând că Ordonanța din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean, reprezintă documentul prin care poate fi stabilită răspunderea conducătorului auto, vinovăția penală și cuantumul daunelor.

- În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011, recurenta-pârâtă arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că Ordonanța din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean îndeplinește condiția prevăzută de norma legală menționată. Pentru ca despăgubirile să fie stabilite pe cale amiabilă, textul legal prevede necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiții: prima, ca din actele încheiate de autoritățile publice să rezulte atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor, a doua ca persoana prejudiciată să își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția.

Instanța de apel a reținut că prima condiție a fost îndeplinită prin atașarea la cererea de despăgubiri a Ordonanței din 22 ianuarie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Beclean prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de E. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpa, din care se reține că există indicii temeinice care conduc la bănuiala rezonabilă că fapta a fost săvârșită de acesta.

Apreciază ca în mod greșit instanța de apel a reținut că această ordonanță îndeplinește condiția prev. de art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 întrucât ordonanța de efectuare a urmăririi penale conține exclusiv informații cu privire la subiectul activ și la latura obiectivă a infracțiunii. Acest act nu conține niciun element referitor la latura subiectivă. Împrejurarea că fapta a fost săvârșită de conducătorul auto nu atrage eo ipso concluzia ca a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege pentru a constitui infracțiune. Actele indicate de Curtea de Apel nu întrunesc condițiile unor documente din care să rezulte răspunderea civilă și vinovăția penală a conducătorului auto și nici că urmează a fi trimis în judecată la finalizarea cercetărilor. În consecință, consideră că la data respectivă era exclusă posibilitatea stabilirii amiabile a despăgubirilor cu caracter nepatrimonial, astfel că obligația de plată a pârâtei nu era născută.

Recurenta critică concluzia instanței de apel în sensul că în situația existentei unui dosar penal, este suficient ca persoanele păgubite să-și ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligația asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naștere, fără îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de textul legal. Din folosirea conjuncției și între condiția existenței documentelor emise de autorități și condiția existentei angajamentului de restituire dat de persoanele păgubite, rezultă că acestea trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca despăgubirea să fie stabilită pe cale amiabilă.

Instanța de apel constată că derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură sa împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat. Este vădit nelegală această interpretare, întrucât art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede în mod clar și neechivoc, în funcție de diversele situații, condițiile în care despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă în cazul în care accidentul rutier face obiectul unui dosar penal. Or, dispozițiile legale nu prevăd că în situația în care accidentul rutier face obiectul unui dosar penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă.

Prin urmare și din acest punct de vedere hotărârea atacată este nelegală, instanța de apel eliminând în mod nejustificat, pe cale de interpretare, condiții prevăzute expres de lege.

Reclamanții A., B., C. au formulat întâmpinare și recurs incident.

Prin întâmpinare, reclamanții au invocat excepția inadmisibilității recursului raportat la împrejurarea că prin motivele invocate nu se regăsește nicio critică față de dispozitivul deciziei recurate și nu se arată modalitatea în care se dorește modificarea acestuia, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

Prin recursul incident, reclamanții au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în vederea reaprecierii cuantumului daunelor morale și a cheltuielilor de judecată, în sensul majorării acestora, raportat la motivele invocate în recurs.

În acest sens, reclamanții au învederat că decizia instanței de apel se întemeiază pe motive contradictorii, în sensul că, deși a reținut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, instanța de apel a înlăturat hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare depuse de către reclamanți, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Susțin recurenții că deși instanța de apel a invocat în considerente Decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009 prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că, în cazul infracțiunilor contra persoanei, este necesar să fie luate în considerare suferințele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârșită, așa cum rezultă din probele administrate, fiind aplicabil principiul reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită), nu a ținut cont de aceste criterii. Astfel, instanța de apel a reținut că un element important care se impune a fi avut în vedere la aprecierea cuantumului daunelor morale îl constituie faptul că reclamanții sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar. Acest aspect nu are însă nimic de a face cu intensitatea și persistența în timp a suferințelor reclamanților cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier, care au fost dovedite prin probele administrate în cauză și care dau măsura întinderii prejudiciului moral care le-a fost produs, și nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.

Recurenții reclamanți susțin că se circumscrie acestui motiv de recurs și lipsa unei motivări corespunzătoare pentru neluarea în considerare de către instanța de apel a jurisprudenței, constând în hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei. Aprecierea instanței de apel că jurisprudența nu poate fi luată în considerare pe motiv că nu constituie izvor de drept nu reprezintă o motivare corespunzătoare întrucât încalcă norma legală menționată.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În acest sens arată că, deși instanța de apel a reținut că acest text legal, care constituie o normă specială, este aplicabil pentru stabilirea daunelor morale în cazul prejudiciilor cauzate ca urmare unor accidente rutiere, a ignorat hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei cu titlu de jurisprudență pe motiv că acestea nu pot constitui izvor de drept, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Consideră că trebuie avut în vedere și faptul că, în considerentele hotărârii atacate, se arată că Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, invocat de pârâtă pentru susținerea apelului său, nu poate fi avut în vedere întrucât nu indică sursele jurisprudențiale și nu se referă la o perioadă relevantă, însă hotărârile judecătorești invocate cu titlu de jurisprudență permiteau analizarea comparativă a situațiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situația reclamanților.

Recurenții critică, de asemenea, în baza art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. diminuarea de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond de la 5.240 RON la 1.500 RON.

Raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să aibă în vedere întreg contextul cauzei, respectiv faptul că toate cheltuielile de judecată au fost generate de conduita abuzivă a pârâtei, care a refuzat să le acorde orice despăgubire, atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral, deși au îndeplinit toate condițiile prevăzute de lege în ce privește avizarea de daună și depunerea documentelor necesare pentru a ca despăgubirile să poată fi stabilite și plătite pe cale amiabilă. Consideră că nu a existat niciun motiv legal întemeiat pentru modificarea hotărârii instanței de fond în sensul diminuării cheltuielilor de judecată.

Deși arată că diminuarea a fost raportată la cuantumul pretențiilor admise, instanța de apel a avut în vedere doar cuantumul despăgubirilor materiale și al daunelor morale, fără a lua în considerare penalitățile de întârziere și dobânda legală care constituie de asemenea pretenții admise. Prin urmare, nici dacă se apreciază că art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul stabilirii cheltuielilor de judecată proporțional cu cuantumul pretențiilor admise, așa cum a considerat instanța de apel, această prevedere legală nu a fost aplicată corect. Cheltuielile de judecată au fost diminuate excesiv prin hotărârea atacată ca urmare a neluării în considerare a tuturor petitelor admise (respectiv a penalităților de întârziere și dobânzii legale).

Argumentele detaliate în cele două paragrafe anterioare sunt aplicabile și în ce privește nelegalitatea reducerii cheltuielilor de judecată în apel de 1.200 RON la 300 RON în total. Prin această soluție instanța de apel nu a avut în vedere faptul că pretențiile reclamanților au fost mai mult decât rezonabile și a dispus ca fiecărui reclamant-apelant să-i fie plătite cheltuieli de judecată derizorii, de câte 100 RON. Soluția de diminuare a cheltuielilor de judecată în apel nu are practic nicio motivare, fiind incident din acest punct de vedere și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Prin raportul de admisibilitate întocmit în procedura de filtru, completat după pronunțarea Deciziei nr. 2 din 14 ianuarie 2019 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recursurile au fost considerate admisibile, iar prin încheierea din data de 17 aprilie 2019 au fost admise în principiu.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul principal declarat în cauză, recurenta pârâtă critică soluția instanței de apel în ceea ce privește obligarea sa la plata penalizării de întârziere de 0,2% începând cu ziua următoare expirării termenului de 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă notificării reclamanților, susținând, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., o greșită interpretare și aplicare a Ordinului CSA nr. 14/2011 aplicabil în cauza dedusă judecății.

Astfel, într-o primă critică, pârâta susține că în mod greșit instanța a reținut că nu ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 36 lit. a) și lit. b) din ordinul susmenționat în condițiile în care acest text de lege nu o obligă să admită solicitarea reclamanților, ci îi permite și să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Apreciază că a respectat obligația legală întrucât, în termenul legal de 3 luni, a comunicat reclamanților motivele refuzului de plată ce decurgeau din faptul că a considerat necesară completarea dosarului cu documente de la autorități din care să rezulte vinovăția penală a conducătorului auto, urmând ca, după completarea dosarului, să fie transmisă poziția cu privire la cererea de despăgubire.

În plus, consideră că în mod greșit instanța a reținut reaua sa credință în condițiile în care nu a solicitat reclamanților depunerea de înscrisuri referitoare la derularea litigiului penal, purtând singură o corespondență în acest sens cu autoritatea publică.

Critica recurentei este întemeiată.

Astfel, se constată că instanța de apel a obligat pârâta la plata penalizărilor de întârziere considerând că reclamanții au depus dovada răspunderii asiguratului în producerea riscului acoperit, odată cu avizarea de daună, aceasta fiind Ordonanța procurorului din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, astfel că pârâta este în culpă pentru refuzul nejustificat de a plăti aceste daune.

Invocând art. 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitor la cazurile în care despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, instanța de apel a reținut că, încă de la momentul formulării cererii de plată a despăgubirii, existau documente întocmite de organele de cercetare penală din care rezulta existența unor indicii serioase cu privire la culpa asiguratului, existând și angajamentul scris al persoanelor prejudiciate prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale. A considerat refuzul pârâtei apelante de plată a despăgubirilor vădit lipsit de temei, deoarece derularea unor cercetări penale în sine nu este de natură să împiedice plata despăgubirilor către persoana vătămată prin producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011 în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat fie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat (lit. a); fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire (lit. b). Potrivit art. 46 pct. 3 din ordin, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă, deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau, din actele încheiate de autoritățile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs, în ambele cazuri fiind necesar ca persoana prejudiciată să își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția.

Neîndeplinirea de către asigurător a obligațiilor prevăzute de art. 36 din ordin sau o îndeplinirea defectuoasă atrage obligarea acestuia la penalizări, potrivit art. 37 din ordin.

Înalta Curte constată că asigurătorul și-a îndeplinit obligația alternativă prevăzută de art. 36 alin. (1) lit. b din ordin, comunicând reclamanților, nu un refuz de plată a despăgubirilor, ci necesitatea de a se completa documentația dosarului de daună cu înscrisuri din care să rezulte vinovăția șoferului asigurat, având în vedere că, la acel moment, cercetarea penală era în plină desfășurare, urmând a fi administrate probe pentru aflarea împrejurărilor și dinamicii producerii accidentului, inclusiv printr-o probă cu expertiză tehnică de specialitate.

Instanța de apel a înlăturat această apărare a pârâtei, reținând că Ordonanța din 22 ianuarie 2015 de continuare a urmăririi penale, atașată avizării de daună, probează indicii serioase cu privire la culpa asiguratului.

Instanța de apel nu a precizat care sunt acele indicii serioase care să conducă la identificarea elementelor pe care art. 46 le solicită ca premisă pentru o înțelegere amiabilă (răspunderea civilă, prejudiciile cauzate, vinovăția penală) astfel că Înalta Curte reține ca pertinentă apărarea recurentei în sensul că ordonanța oferă doar elemente de stabilire a laturii obiective a infracțiunii, nefiind suficient pentru stabilirea existenței unui risc acoperit de asigurare.

În plus, se reține că pârâta a efectuat demersuri proprii în fața autorităților competente ce instrumentau dosarul penal în vederea identificării elementelor prevăzute de lege în baza cărora devenea posibilă formularea unei oferte pe cale amiabilă.

Deși instanța de apel a reținut reaua-credință a asigurătorului, care ar fi refuzat nejustificat înțelegerea amiabilă în ultima zi a termenului de 3 luni, 10 iunie 2015, Înalta Curte apreciază că o astfel de conduită este justificată prin aceea că, la data respectivă, în dosarul penal lucrările nu fuseseră finalizate, asigurătorul interesându-se constant de probele ce urmau să stabilească vinovăția persoanei asigurate. Considerând că înscrisul anexat avizării de daună nu oferă suficiente indicii cu privire la vinovăție și prejudiciu, pârâta era îndreptățită a efectua verificări suplimentare, simpla declarație de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Chiar cu ocazia judecății în fond a prezentei cauze, instanța a apreciat că dosarul civil nu poate fi soluționat, dispunând suspendarea acestuia, până la soluționarea cauzei penale.

În acest caz, nu poate fi reținută reaua-credință a asigurătorului.

- În cea de-a doua critică formulată, asigurătorul susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirea se plătește în maxim 10 zile de la data primirii hotărârii definitive ce consemnează suma la care asigurătorul este obligat, considerând că prejudiciul moral nu se poate stabili, în lipsa unui criteriu legal, exclusiv pe baza unor acte de stare civilă ci, prin administrarea unor probe în fața instanței, astfel că nu poate fi considerat în culpă pentru neacordarea lor decât în a 11 a zi după comunicarea hotărârii judecătorești.

Critica este fondată.

Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabilește pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt principiile echității, nevoii sociale, îmbogățirii fără just temei, evaluându-se consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a părții, la nivel subiectiv. Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autoritățile publice, pentru stabilirea existenței și tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicțională, în cadrul căreia să se stabilească o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părțile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.

Este adevărat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordin, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, însă în privința daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult într-o situație ca cea dedusă prezentei judecăți, în care s-a dovedit că diferența considerabilă dintre pretențiile reclamanților, 100.000 de euro, și oferta asigurătorului, înaintată după rămânerea definitivă a hotărârii penale, de 80.000 RON pentru fiecare reclamant, era de natură a înlătura speranța unei înțelegeri amiabile. Într-o astfel de situație, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

Recurenta critică și interpretarea de către instanța de apel a art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordin, considerând că, în situația existentei unui dosar penal, nu este suficient ca persoanele păgubite să-și ia angajamentul de restituire în tot sau în parte a despăgubirilor pentru ca obligația asigurătorului de plată a despăgubirilor să ia naștere, fără existența documentelor doveditoare la care art. 46 pct. 3 lit. b) face trimitere.

Cum concluzia instanței de apel în sensul că Ordonanța din 22 ianuarie 2015 îndeplinește prima condiție prevăzută de art. 46 pct. 3 lit. b), este greșită, după cum s-a arătat anterior, actul procesual respectiv neavând semnificația conferită de textul de lege menționat, nu se poate considera că la momentul expirării termenului de 3 luni de la data avizării de daună, erau îndeplinite condițiile pentru stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, simpla declarație de restituire a despăgubirii din partea beneficiarului nefiind de ajuns pentru a determina plata despăgubirilor.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel pentru o aplicare corectă a art. 37, de la data stabilirii definitive a prejudiciului moral.

În ceea ce privește recursul reclamanților, acesta este nefondat.

Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceștia susțin că hotărârea conține motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că potrivit art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011 daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, pe de altă parte, a înlăturat hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare depuse de către reclamanți, pe motiv că practica judiciară nu constituie izvor de drept, deși avea obligația de de a motiva care sunt considerentele pentru care apreciază că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze comparabile nu pot constitui repere pentru aprecierea daunelor morale

Susțin recurenții că instanța a menționat, citând Decizia penală nr. 2617/2009 a Înaltei Curți, drept criteriu de cuantificare a daunelor morale suferințele susceptibil în mod rezonabil a fi cauzate prin fapta săvârșită, pe care nu l-a aplicat, reținând în schimb că reclamanții sunt persoane majore, independente din punct de vedere financiar, aspect ce nu are nimic de a face cu intensitatea și persistența în timp a suferințelor reclamanților cauzate de decesul tatălui lor în accidentul rutier și nici cu principiul reparării integrale a prejudiciului moral suferit.

Critica este nefondată.

Se constată că instanța de apel a făcut referire la jurisprudența depusă de ambele părți la dosar, conferindu-i un caracter orientativ, în condițiile în care, nefiind izvor de drept, nu există obligarea preluării ei necondiționate. Aceasta se poate valorifica în măsura care este compatibilă cu economia fiecărei cauze concrete deduse judecății. Prin urmare nu se poate aprecia că instanța de apel nu s-a pronunțat sau că s-a contrazis atunci când a făcut referire la practica judiciară depusă la dosar.

Același aspect este criticat și din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel susținând că respingerea cererii de majorare a daunelor morale s-a realizat cu încălcarea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, susținând că hotărârile judecătorești invocate cu titlu de jurisprudență permiteau analizarea comparativă a situațiilor care au condus la acordarea daunelor morale într-un anumit cuantum cu situația reclamanților.

Nu se poate reține încălcarea acestei dispoziții legale întrucât instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile pe care le-a avut în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamanților, iar aceștia nu au combătut aceste considerente, indicând, în mod concret, o situație similară, în care daunele morale ar fi fost acordate într-un cuantum substanțial majorat.

Recurenții critică, de asemenea, în baza art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. diminuarea de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond de la 5.240 RON la 1.500 RON, considerând că, raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să aibă în vedere conduita abuzivă a pârâtei, și cuantumul pretențiilor admise, dar nu doar cuantumul despăgubirilor materiale și daunelor morale, ci și penalitățile de întârziere și dobânda legală

Critica este nefondată.

Instanța de apel a motivat corespunzător reducerea cheltuielilor de judecată din primă instanță, indicând criteriul legal aplicabil, respectiv proporționalitatea admiterii acțiunii, conform art. 453 C. proc. civ., dar și în ce proporție operează această reducere. Modalitatea în care a aplicat procentul de reducere nu mai reprezintă un aspect de legalitate, ci de temeinicie a hotărârii recurate, ce nu poate fi cenzurat pe calea recursului.

Aceleași considerente sunt valabile și pentru modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel, diminuate proporțional cu cererile reclamanților admise în apel.

În consecință, Înalta Curte va respinge, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva Deciziei nr. 686 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. prin mandatar SCA F. împotriva aceleiași decizii.

Casează, în parte, decizia în ceea ce privește pretenția privind penalitățile de întârziere și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel pe acest aspect.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2019.

Procesat de GGC - LM