ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6006/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea introdusă la data de 6 iunie 2005 pe rolul

Tribunalului Cluj, reclamantul Ș.F.I., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor a solicitat instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate următoarele:

-

privarea sa de libertate pe care a suportat-o timp de 1

an de zile peste durata

pedepsei rezultate de 5 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr.

530/2002 a Tribunalului Cluj, secția penală, modificată prin Decizia nr. 81 din

23 aprilie 2003 a Curții

de Apel Cluj și rămasă definitivă prin Decizia nr.

1355 din 10 martie 2004 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost nelegală;

-

obligarea

pârâtului la achitarea daunelor morale în

sumă

de 35.000.000.000 lei pentru perioada de privare de libertate

executată în plus și a cheltuielilor de judecată;

Prin sentința civilă nr. 501 din

23 mai 2006, Tribunalul Cluj, a

respins acțiunea civilă pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 530/2002 a Tribunalului

Cluj,

modificată prin decizia penală nr.

81/2003 a Curții de Apel Cluj și

rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 1355/2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, reclamantul a fost

condamnat la pedeapsa de 5 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală

și la pedeapsa de 2

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea-credință a

bunurilor și creditelor societății, ultima

pedeapsă fiind grațiată prin

Legea nr. 137/1997.

Împotriva reclamantului s-a luat

măsura arestării pentru o perioadă de 1 an și 5 luni, depășindu-se întinderea

pedepsei cu

închisoarea ce i-a

fost aplicată, pentru care se solicită plata de daune morale cu caracter

reparator.

Reclamantul nu s-a aflat în

vreuna din situațiile prevăzute de

art. 504 C. proc. pen., măsura privativă de libertate a încetat de

drept, neconstatându-se de către instanțele penale caracterul ei nelegal.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat

apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 369/A din 13 octombrie 2006 a

Curții de Apel Cluj, astfel s-a desființat hotărârea atacată și s-a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Situația apelantului reclamant nu se regăsește în

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. pentru a putea să-și întemeieze acțiunea pe

acesta.

Însă, observând celelalte dispoziții legale pe care

reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv art. 20 alin. (2) din

Constituția României, art. 5 paragraful 1 din CEDO în urma interpretării

acestor texte legale se conturează concluzia că privarea de libertate a

reclamantului este nelegală și injustă.

Astfel, acesta este în drept a pretinde reparații

conform art. 5 paragraful 5 din Constituție, potrivit căruia orice persoană

care este victima unei arestări sau a unei dețineri are dreptul la reparații.

In subsidiar s-au reținut și concluziile deciziei nr. 45 din 10 martie 1998

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 alin.

(1) C. proc. pen. potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj a formulat recurs

criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În susținerea motivelor de recurs s-a arătat că, în

speță, temeiul legal invocat de reclamant îl reprezintă dispozițiile art. 504

C. proc. pen. și că acesta nu se află în nici una din situațiile prevăzute de

acest articol. S-a mai susținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art.

5 paragraful 1 din CEDO întrucât starea de fapt nu se circumscrie prevederilor

la care face trimitere instanța de apel.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Acțiunea reclamantului, așa cum a fost formulată,

este întemeiată pe textul art. 504 C. proc. pen., interpretat în conformitate

cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României și ale art. 5 alin.

(3) și art. 6 alin. (1) din CEDO.

Articolul 20 alin. (2) din Constituția României

consacră

prioritatea absolută a

reglementărilor internaționale prevăzute în

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,

la care România este parte, față de legislația

internă.

Articolul 5 alin. (3) și art. 6 alin. (1) din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la

care și România este parte, consacră dreptul oricărei persoane arestate de a fi

adus de îndată în fața unui magistrat și de a fi

judecat în mod echitabil și într-un termen rezonabil sau de a fi pusă

în

libertate în cursul procesului.

CEDO a statuat astfel, în

legătură cu raportul ce trebuie să

existe între condamnare și privarea de libertate,

că acesta trebuie

să-și aibă

baza legală în hotărârea judecătorească de condamnare.

Drept urmare, față de prevederile acestor dispoziții,

chiar

dacă reclamantul nu se află în nici

una din situațiile prevăzute de

art.

504 C. proc. pen. acesta este îndreptățit la reparații.

Surplusul de închisoare

executat de reclamant reprezintă o

detenție nelegală, în acest sens fiind și decizia pronunțată de

CEDO în cazul Grosa contra Italiei, cu referire la

prevederile art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenție.

În acest sens, s-a pronunțat și

Curtea Constituțională prin

decizia

nr. 45 din 10 martie 1998 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.,

constatându-se

că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

, sunt constituționale numai în cazul în care prin acestea nu

se limitează la situațiile prevăzute în text,

cazurile în care statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori

judiciare, săvârșite în procesele

penale, potrivit art. 48 alin. (3) din

Constituție.

În concluzie, hotărârea

instanței de apel se constată ca fiind

legală, criticile formulate de recurent ca

nefondate iar recursul în

raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va fi respins

ca

atare.

În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

recurentul va fi obligat la plata sumei de 2.380

lei, către intimatul-

reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Cluj împotriva deciziei civile nr. 369/A din 13 octombrie 2006 a Curții de Apel

Cluj.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2.380 lei cheltuieli de

judecată către

intimatul-reclamant S.F.I.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2007.