ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2866/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Constanța, înregistrată sub nr. 2462/118/2008, reclamantul

P.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a învestit

instanța cu acțiunea civilă având ca obiect constatarea că reclamantul a fost deținut

pe nedrept în perioada 12 august 1959-12 august 1962 și obligarea pârâtului la plata

sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubiri.

În motivarea acțiunii

reclamantul a învederat instanței că a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire

contra securității interne a Republicii Populare Române, la pedeapsa de 8 ani muncă

silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii, conform sentinței penale

nr. 256 din 22 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța. În baza sentinței

penale de condamnare, reclamantul a fost deținut, fără un mandat de executare, la

Penitenciarul Periprava de la data de 12 august 1959 până la 12 august 1962.

A mai arătat că faptele

săvârșite nu sunt prevăzute de legea penală și încalcă prevederile art. 31 din Constituția

României din anul 1948, astfel că, în mod nelegal, a fost condamnat la 8 ani muncă

silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii, precum și faptul că, în perioada

încarcerării, a fost supus unor tratamente inumane, fiind obligat la muncă silnică

18 ore pe zi, fără hrană, aducându-i grave prejudicii atât fizice, cât și psihice.

În drept au fost invocat

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Prin sentința civilă pronunțată

la data de 9 septembrie 2008, Tribunalul Constanța a respins, ca inadmisibilă, acțiunea

formulată de reclamantul P.Ș.

Pentru a hotărî astfel,

a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. în sensul că, cel în cauză nu a depus o hotărâre judecătorească definitivă

de achitare pentru a beneficia de daune morale.

Împotriva menționatei

sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul P.Ș., criticând-o ca fiind

nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă

nr. 20/C din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut, în esență, că obligația statului de a repara prejudiciile

suferite de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale

în materie este stabilit constituțional prin art. 52 alin. (3) din Constituție și

art. 504-506 C. proc. pen.

În cauza dedusă dedusă

judecății, P.Ș. a învestit Tribunalul Constanța cu o acțiune în baza căreia a solicitat

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 350.000

RON cu titlu de despăgubiri pentru deținerea pe nedrept în perioada 12 august

1959-12 august 1962.

Soluționând acțiunea,

în mod corect Tribunalul Constanța a respins-o ca inadmisibilă întrucât reclamantul

nu a administrat probe în susținerea cererii sale pentru a dovedi că a fost reținut

pe nedrept pe perioada mai sus menționată.

Împotriva menționatei

decizii, a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant P.Ș.

pentru motive de nelegalitate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la ambele capete de cerere ale

acțiunii.

Astfel, pentru capătul

nr. 1 de cerere, constatarea deținerii pe nedrept și în mod nelegal, de la data

de 12 august 1959 până la data de 12 august 1962, instanța de apel nu a ridicat

nicio excepție, nu a solicitat probe și nu s-a pronunțat pe fondul cauzei.

De asemenea, instanța,

în mod greșit a reținut situația de fapt cu privire la capătul nr. 2 de cerere,

referitor la excepția inadmisibitătii acțiunii și excepția prescripției dreptului

la acțiune.

Astfel, i

nstanța de apel a motivat

că pentru admisibilitatea acțiunii în repararea pagubei suferite este necesară existența

unei hotărâri judecătorești definitive de achitare.

Nu a fost avut în vedere

de instanța de fond și nici de cea de apel aspectul ce ține de executarea unei pedepse

privative de libertate în perioada 12 august 1959-12 august 1962, așa cum s-a probat

prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv: biletul de eliberare din 12

august 1959 din Penitenciarul Aiud și biletul de eliberare din 12 august 1962 din

Penitenciarul Periprava, Formațiunea 0830. Din acest ultim bilet de eliberare se

poate observa faptul că recurentul a fost depus fără niciun mandat de arestare și

fără nicio sentință de condamnare.

În schimb, în biletul

de eliberare se face mențiunea că recurentul a fost depus pentru „uneltire” și a

fost pus în libertate la expirarea pedepsei de către Formațiunea 0830 Periprava,

putându-se astfel constata că a fost privat de libertate prin arestare și depunere

într-o colonie de muncă.

Aceasta s-a realizat fără

dispunerea de măsuri în cursul desfășurării unui proces penal, în înțelesul noțiunii

avut în vedere de dispozițiile legale în vigoare la data privării de libertate,

precum și în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare.

Or, arată recurentul,

dacă a fost internat în Colonia Periprava, în condițiile și situațiile de fapt prezentate

mai sus, fără nicio hotărâre judecătorească penală de condamnare, se impune o nouă

analiză a soluției instanței de fond pe care o considerată a fi netemeinică și nelegală,

deoarece nu se mai impunea pronunțarea unei noi hotărâri de achitare.

Privitor la faptul că

nu a făcut dovada existenței unei astfel de hotărâri impuse de art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., motiv pentru care acțiunea este inadmisibilă, recurentul arată

că, așa cum a arătat în acțiune și conform situației de fapt și de drept, situația

sa se încadrează în prevederile art. 504.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate care se încadrază numai în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat,

pentru următoarele considerente:

În acțiunea introductivă

de instanță, reclamantul solicită instanței recunoașterea perioadei de detenție

și a caracterului politic al acesteia, cât și acordarea de despăgubiri pentru perioada

în care a fost privat de libertate, aspecte care intră sub incidența Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Deși este adevărat că

la momentul soluționării cauzei în primă instanță și în apel această lege nu era

adoptată, se impune ca pretențiile reclamantului să fie verificate în contextul

noii reglementări, de imediată aplicațiune, deoarece pentru prima dată se prevede

legislativ posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul condamnărilor cu caracter

politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementare în raport de care acțiunea reclamantului

devine admisibilă.

Având în vedere prevederile

art. 6 parag. (1) al C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, care presupune

ca instanța să continue judecata cauzei, în raport de noile dispoziții legale care

se aplică raportului juridic dedus judecății, iar nu să o respingă ca inadmisibilă,

în considerarea existenței unei alte proceduri judiciare care trebuie urmate, ceea

ce ar afecta implicit soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei; chiar dacă

modificările legislative au survenit după rămânerea definitivă a hotărârii, Înalta

Curte apreciază că, atâta vreme cât acestea permit valorificarea dreptului dedus

judecății, chiar în absența unei hotărâri judecătorești definitive de achitare cerute

de art. 504 C. proc. pen., se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea

noului temei de drept aplicabil.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul reclamantului

P.Ș. și va modifica decizia în sensul că va admite apelul, va desființa sentința

apelată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, deoarece cauza nu

a fost analizată pe fond, în raport de noua lege specială, Legea nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul P.Ș. împotriva deciziei civile nr. 20/C din 21 ianuarie 2009 a Curții

de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și familie, precum și pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia în sensul

că admite apelul, desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 7 mai 2010.