ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2866/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, înregistrată sub nr. 2462/118/2008, reclamantul P.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a învestit instanța cu acțiunea civilă având ca obiect constatarea că reclamantul a fost deținut pe nedrept în perioada 12 august 1959-12 august 1962 și obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubiri. În motivarea acțiunii reclamantul a învederat instanței că a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra securității interne a Republicii Populare Române, la pedeapsa de 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii, conform sentinței penale nr. 256 din 22 mai 1952 pronunțată de Tribunalul Militar Constanța.

În baza sentinței penale de condamnare, reclamantul a fost deținut, fără un mandat de executare, la Penitenciarul Periprava de la data de 12 august 1959 până la 12 august 1962. A mai arătat că faptele săvârșite nu sunt prevăzute de legea penală și încalcă prevederile art. 31 din Constituția României din anul 1948, astfel că, în mod nelegal, a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea averii, precum și faptul că, în perioada încarcerării, a fost supus unor tratamente inumane, fiind obligat la muncă silnică 18 ore pe zi, fără hrană, aducându-i grave prejudicii atât fizice, cât și psihice. În drept au fost invocat dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Prin sentința civilă pronunțată la data de 9 septembrie 2008, Tribunalul Constanța a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul P.Ș.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. în sensul că, cel în cauză nu a depus o hotărâre judecătorească definitivă de achitare pentru a beneficia de daune morale. Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamantul P.Ș., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 20/C din 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, în esență, că obligația statului de a repara prejudiciile suferite de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie este stabilit constituțional prin art. 52 alin. (3) din Constituție și art. 504-506 C. proc.

pen. În cauza dedusă dedusă judecății, P.Ș. a învestit Tribunalul Constanța cu o acțiune în baza căreia a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru deținerea pe nedrept în perioada 12 august 1959-12 august 1962. Soluționând acțiunea, în mod corect Tribunalul Constanța a respins-o ca inadmisibilă întrucât reclamantul nu a administrat probe în susținerea cererii sale pentru a dovedi că a fost reținut pe nedrept pe perioada mai sus menționată. Împotriva menționatei decizii, a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant P.Ș. pentru motive de nelegalitate întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la ambele capete de cerere ale acțiunii. Astfel, pentru capătul nr. 1 de cerere, constatarea deținerii pe nedrept și în mod nelegal, de la data de 12 august 1959 până la data de 12 august 1962, instanța de apel nu a ridicat nicio excepție, nu a solicitat probe și nu s-a pronunțat pe fondul cauzei. De asemenea, instanța, în mod greșit a reținut situația de fapt cu privire la capătul nr. 2 de cerere, referitor la excepția inadmisibitătii acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune. Astfel, i nstanța de apel a motivat că pentru admisibilitatea acțiunii în repararea pagubei suferite este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive de achitare.

Nu a fost avut în vedere de instanța de fond și nici de cea de apel aspectul ce ține de executarea unei pedepse privative de libertate în perioada 12 august 1959-12 august 1962, așa cum s-a probat prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv: biletul de eliberare din 12 august 1959 din Penitenciarul Aiud și biletul de eliberare din 12 august 1962 din Penitenciarul Periprava, Formațiunea 0830. Din acest ultim bilet de eliberare se poate observa faptul că recurentul a fost depus fără niciun mandat de arestare și fără nicio sentință de condamnare. În schimb, în biletul de eliberare se face mențiunea că recurentul a fost depus pentru „uneltire” și a fost pus în libertate la expirarea pedepsei de către Formațiunea 0830 Periprava, putându-se astfel constata că a fost privat de libertate prin arestare și depunere într-o colonie de muncă.

Aceasta s-a realizat fără dispunerea de măsuri în cursul desfășurării unui proces penal, în înțelesul noțiunii avut în vedere de dispozițiile legale în vigoare la data privării de libertate, precum și în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare. Or, arată recurentul, dacă a fost internat în Colonia Periprava, în condițiile și situațiile de fapt prezentate mai sus, fără nicio hotărâre judecătorească penală de condamnare, se impune o nouă analiză a soluției instanței de fond pe care o considerată a fi netemeinică și nelegală, deoarece nu se mai impunea pronunțarea unei noi hotărâri de achitare. Privitor la faptul că nu a făcut dovada existenței unei astfel de hotărâri impuse de art. 504 alin. (1) C. proc.

pen., motiv pentru care acțiunea este inadmisibilă, recurentul arată că, așa cum a arătat în acțiune și conform situației de fapt și de drept, situația sa se încadrează în prevederile art. 504. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate care se încadrază numai în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente: În acțiunea introductivă de instanță, reclamantul solicită instanței recunoașterea perioadei de detenție și a caracterului politic al acesteia, cât și acordarea de despăgubiri pentru perioada în care a fost privat de libertate, aspecte care intră sub incidența Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Deși este adevărat că la momentul soluționării cauzei în primă instanță și în apel această lege nu era adoptată, se impune ca pretențiile reclamantului să fie verificate în contextul noii reglementări, de imediată aplicațiune, deoarece pentru prima dată se prevede legislativ posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementare în raport de care acțiunea reclamantului devine admisibilă.

Având în vedere prevederile art. 6 parag. (1) al C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, care presupune ca instanța să continue judecata cauzei, în raport de noile dispoziții legale care se aplică raportului juridic dedus judecății, iar nu să o respingă ca inadmisibilă, în considerarea existenței unei alte proceduri judiciare care trebuie urmate, ceea ce ar afecta implicit soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei; chiar dacă modificările legislative au survenit după rămânerea definitivă a hotărârii, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât acestea permit valorificarea dreptului dedus judecății, chiar în absența unei hotărâri judecătorești definitive de achitare cerute de art. 504 C. proc.

pen., se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea noului temei de drept aplicabil. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul reclamantului P.Ș. și va modifica decizia în sensul că va admite apelul, va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, deoarece cauza nu a fost analizată pe fond, în raport de noua lege specială, Legea nr. 221/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.Ș. împotriva deciziei civile nr. 20/C din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în sensul că admite apelul, desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.