ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 549/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamantul P.V. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate că a fost condamnat

prin Sentința penală nr. 596 din 17 mai 1955 pronunțată de Tribunalul Militar

Teritorial București la 10 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică și

confiscarea totală a averii, iar efectele acestei condamnări au fost înlăturate

de drept;să constate că a făcut obiectul măsurilor de detenție cu caracter

politic menționate; să oblige pârâtul la plata sumei de 980.000 euro, în

echivalentul în lei de la data plății, cu titlu de daune, precum și la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că la vârsta de 18 ani a fost arestat de Miliția Militară Constanța

pentru acte de teroare, fiind depus la Securitate și anchetat timp de 7 luni. În

acest răstimp, a susținut reclamantul, a fost bătut și supus înfometării,

interogat cu pistolul pe masă și pedepsit prin închidere într-o cameră obscură.

Prin Sentința penală nr. 596 din 17

mai 1955 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București a fost condamnat

la 10 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică și confiscarea totală a averii,

pedeapsă executată în penitenciarele Constanța, Jilava, Aiud, Gherla și în

coloniile de muncă din Delta Dunării. În detenție s-a îmbolnăvit de hepatită și

din cauza lipsei de tratament medical,în prezent suferă de hepatită tip C.

Soluționând pe fond cauza, Tribunalul

Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 528 din 12 martie 2010, prin care a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

A fost obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 90.000 euro, în echivalentul în lei la data plății, cu

titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul prin sentința penală nr. 596 din 17

mai 1955 pronunțată de Tribunalul Militar București a fost condamnat la 10 ani

muncă silnică, 3 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru

săvârșirea de acte de teroare, în temeiul art. 1 lit. d) din Decretul nr. 199/1950,

art. 7 din Decretul nr. 199/1950, art. 157 C. pen., art. 4 din Decretul nr. 199/1950,

art. 25 pct. 1 și art. 6 C. pen., iar pentru prejudiciul moral suferit,

Tribunalul Constanța i-a acordat daune morale în sumă de 90.000 euro, în

echivalentul în lei la data efectivă a plății.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin

D.G.F.P. Constanța, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat că instanța de

fond la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a făcut o evaluare corectă,

întrucât nu a ținut seama de un criteriu important și anume sumele efectiv

primite de către reclamant din anul 1990 și până în prezent de la Statul Român,

conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Stabilirea cuantumului daunelor morale

la suma de 90.000 euro, conduce la îmbogățirea fără just temei a reclamantului;

cu alte cuvinte, răspunderea Statului pentru erori judiciare neputându-se

transpune într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În baza art. 293 C. proc. civ.,

reclamantul P.V. a formulat cerere de aderare la apelul formulat de

apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii

apelate, în sensul obligării intimatului pârât către acesta la plata sumei de

980.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr. 101/ C din 14 februarie 2011 a admis apelul pârâtului, a schimbat în

tot sentința în sensul respingerii acțiunii și a respins apelul incident

formulat de reclamant.

În considerente a reținut, în esență,

că Statul Român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii pentru prejudiciul

suferit de către reclamant, prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990,

beneficiind de o serie întreagă de măsuri reparatorii și ca atare numai este

necesară acordarea altor daune morale care ar contribui la o îmbogățire fără

just temei.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât

pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale

și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin

acțiunea introductivă.

Recursul nu este fondat.

Înainte de pronunțarea deciziei

atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

În speță, încetarea efectelor juridice

ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține cont de o

dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept care se pune în

speță nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Nu se poate spune că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Având în vedere aceste considerente

recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 101/ C din 14 februarie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2012.