ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2281/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2281/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil

de față;

Prin cererea înregistrată la data de

18 martie 2008, reclamantul I.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata

sumei de 94 700 Euro, reprezentând despăgubiri civile, respectiv suma de

1.500.000 Euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamantul a susținut că prin sentința penală nr. 225 din 31 martie 1959

a Tribunalului Militar Iași a fost condamnat la 7 ani închisoare prin muncă

corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A executat 3

ani și 122 de zile din această pedeapsă, prin muncă la normă impusă și fără să

fie plătit.

Întrucât a fost arestat în timp ce

se afla în anul VI la Facultatea de Medicină din Iași, după eliberare și-a

continuat studiile, dar cu eforturi suplimentare, posibilitatea de a deveni

medic fiindu-i astfel întârziată cu 5 ani.

Reclamantul a susținut că prin

sentința penală nr. 48/1963 a aceleiași instanțe s-a dispus achitarea și,

ulterior, eliberarea sa.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 504 alin. (2) și (4) C. proc. pen.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul

cauzei la data de 9 aprilie 2008, pârâtul a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune, cu motivarea că termenul de introducere a unei

astfel de acțiuni, de 18 luni, conform art. 506 C. proc. pen., a început să

curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale de achitare.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, cât și Curtea Constituțională au relevat, prin jurisprudența lor, faptul

că normele interne și internaționale care obligă statul să reparare

prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu prevăd imprescriptibilitatea

dreptului de a cere plata despăgubirilor civile.

Prin sentința civilă nr. 895 din 23

octombrie 2008, Tribunalul Vâlcea a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune și a respins acțiunea reclamantului pe acest temei.

S-a reținut că, în raport de data de

20 februarie 1969, data la care s-a eliberat o copie a sentinței penale de

achitare și de prevederile art. 506 C. proc. pen., în cauză s-a împlinit

termenul de prescripție de 18 luni (calculat de la data pronunțării hotărârii

de achitare/de la data luării la cunoștință de existența si conținutul acesteia).

Rejudecând cauza - urmare a deciziei

civile nr. 03/A din 12 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, care a admis

apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță

(s-a reținut că sentința este nulă, întrucât cauza a fost soluționată de un

complet nelegal constituit, respectiv fără participarea procurorului) - Tribunalul

Vâlcea, prin sentința civilă nr. 406 din 09 aprilie 2009, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea reclamantului ca

prescrisă, reținând totodată următoarele:

Prin sentința penala nr. 225 din 31

martie 1959 a Tribunalului Militar lași, în dosarul nr. 183/1959, reclamantul a

fost condamnat la 7 ani închisoare corecțională, reținându-se în sarcina sa

delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a)

C. pen.

În fapt, s-a reținut că reclamantul

a manifestat concepții „dușmănoase” la adresa regimului socialist. Hotărârea

judecătorească susmenționată a fost pusă în executare prin mandatul nr.

311/1959.

Ulterior, prin sentința penală nr. 48

din 28 mai 1963 a Tribunalului Militar Iași, reclamantul a fost achitat pentru

săvârșirea faptei penale arătate anterior. În baza acestei sentințe,

reclamantul a fost eliberat, așa cum a rezultat din biletului de eliberare nr.

39/59/1963.

Prin cerere de chemare în judecată

pendinte, reclamantul a solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor materiale

și morale datorate pentru condamnarea și încarcerarea sa pe nedrept.

Întrucât instituția prescripției

dreptului material la acțiune ce presupune stingerea acestui drept, cu consecința

imposibilității constrângerii debitorului la îndeplinirea obligației pe calea

justiției, implică curgerea unui termen anume prevăzut de lege pentru

exercitarea acestui drept, s-a apreciat că este necesar a se analiza

următoarele aspecte: dacă acțiunea este prescriptibilă sau imprescriptibilă,

momentul la care începe să curgă acest termen, precum și impactul datorat

aplicării legii în timp.

La data pronunțării sentinței penale

nr. 48 din 28 mai 1963, dreptul persoanelor condamnate pe nedrept la repararea

pagubelor suferite era reglementat de art. 431, art. 432, art. 566, art. 567, art.

568 din fostul Cod de procedură penală al Republicii Populare Române din 19

martie 1936. Cu privire la termenul de introducere a acțiunii, acest cod

prevedea că o asemenea acțiune se introduce în termen de un an de la data

rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală.

Dreptul persoanelor prejudiciate în

acest mod a primit o consacrare constituțională abia prin Constituția din anul

1991, însă nici formele Codului de procedură penală ulterioare acesteia nu au

suferit modificări de substanță în privința termenului de prescripție,

modificându-se numai durata acestui termen.

În consecință, tribunalul a reținut

că acțiunea formulată de reclamant este prescriptibilă, urmând a determina

momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Raportând dispozițiile legale în

vigoare la momentul pronunțării sentinței de achitare a reclamantului, a rezultat

că reclamantul putea să formuleze acțiunea împotriva statului pentru a cere

despăgubiri pentru condamnarea și încarcerarea sa, de la data de 22 februarie

1969, când i s-a comunicat copia sentinței de achitare. Potrivit art. 505 C.

proc. pen. în vigoare la acea dată, acțiunea putea fi introdusă în termen de un

an de la pronunțarea hotărârii de achitare, în prezent termenul de introducere

a acțiunii fiind de 18 luni de la data pronunțării hotărârii de achitare sau de

la data la care reclamantul a luat cunoștință de aceasta.

Având în vedere însă considerentele

următoare, întemeiate pe interpretarea drepturilor omului în lumina

schimbărilor survenite evenimentelor din decembrie 1989 și, în special, pe

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a apreciat că,

și în raport de anul 1990 (moment de la care se poate aprecia că reclamantul

putea avea speranța legitimă că acțiunea sa ar fi analizată în mod obiectiv),

acțiunea reclamantului (formulată la data de 18 martie 2008) apare ca fiind prescrisă.

Instituirea unui termen de

prescripție pentru acțiunile în repararea pagubelor cauzate prin erori

judiciare (reglementată constituțional, prin art. 504-506 C. proc. pen. și

interpretată potrivit deciziilor nr. 45/1998 și nr. 255/2001 ale Curții

Constituționale) nu constituie o încălcare a normelor constituționale și a

celor internaționale privitoare la drepturile omului, încadrându-se în ipoteza

prevăzută în prezent de art. 52 alin. (3) din Constituție. Potrivit acestui

text constituțional, răspunderea statului pentru erorile judiciare se

stabilește potrivit legii, respectiv sub aspectul modalităților și condițiilor

în care este angajată această răspundere.

Instituirea unui termen de

prescripție nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenția Europeană privind

drepturile omului și libertățile fundamentale, întrucât acest articol

garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi

sesizată cu privire la orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale cu caracter civil. Acest drept nu este însă absolut, fiind

supus unor limitări care nu pot restricționa accesul liber la justiție într-o

asemenea măsură încât să afecteze esența dreptului (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Cauza Faimblat contra României, Hotărârea din 13 ianuarie 2009).

Prin decizia civilă nr. 112/A din 7

octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul reclamantului, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Potrivit art. 4 din Legea nr.

221/2009, acțiunea pentru constatarea caracterului politic al condamnării este

imprescriptibilă, iar acțiunea în despăgubiri a persoanei condamnate politic

este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, de la data

intrării în vigoare a legii.

Față de aceste dispoziții ale Legii

nr. 221/2009, ce stabilesc caracterul imprescriptibil al acțiunii în

constatarea caracterului politic al condamnării și, de asemenea, un termen de

prescripție mai mare decât cel reglementat de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.,

și, având în vedere scopul acțiunii reclamantului - care, în principal, a

invocat caracterul represiv al condamnării sale în anul 1959, s-a constatat că

sentința apelată, pronunțată pe excepția prescripției dreptului la acțiune, nu

poate fi păstrată.

Împotriva deciziei instanței de apel

a formulat recurs la data de 2 noiembrie 2009, Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

Temeiul juridic stabilit de către

reclamant prin acțiunea introductiva de instanța a fost reprezentat de prevederile

art. 504-507 C. proc. pen.

Cauza acțiunii reprezintă un element

important de identificare a acesteia, iar obiectul litigiului este determinat

de pretențiile concrete ale reclamantului, potrivit art. 112 alin. (1) pct. 3 C.

proc. civ.

Obiectul acțiunii civile este un

element esențial pentru individualizarea acesteia. Interesul practic al

determinării obiectului acțiunii este deosebit. Acest interes se evidențiază în

faptul că învestirea instanței este limitată la pretențiile deduse în justiție.

În susținerea acestei idei, s-a invocat art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

conform căruia judecătorii „hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații”.

Dând un alt temei juridic acțiunii

deduse judecații, față de cel avut în vedere și indicat de către reclamant în

cererea de chemare în judecată, instanța nu a respectat principiul

disponibilității.

În mod greșit instanța de apel a

respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului,

nesocotind astfel dispozițiile art. 505 C. proc. pen.

Raportând dispozițiile legale în

vigoare la momentul pronunțării sentinței de achitare a reclamantului - cererea

de la fila 4 din dosar fiind relevantă sub acest aspect - rezultă că intimatul

putea să formuleze acțiunea împotriva statului pentru a cere despăgubiri pentru

condamnarea și încarcerarea sa de la data de 22 februarie 1969. S-a susținut că,

și în raport de anul 1990, acțiunea reclamantului este prescrisă.

Prin schimbarea temeiului juridic al

acțiunii, în mod evident a fost pronunțată o hotărâre vădit nelegală, cu

încălcarea flagranta a art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În drept, criticile au fost susținute

pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Prin cererea înregistrată la data de

18 martie 2008, reclamantul I.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor

de 94 700 Euro - despăgubiri, respectiv de 1.500.000 Euro - daune morale.

În motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamantul a susținut că prin sentința penală nr. 225 din 31 martie 1959

a Tribunalului Militar Iași, a fost condamnat la 7 ani închisoare prin muncă

corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A executat

din această pedeapsă, 3 ani și 122 de zile, prin muncă la normă impusă și fără

să fie plătit.

Relevant pentru cauza pendinte este

faptul că la data de 11 iunie 2009, a fost publicată în M.Of. nr. 396, Legea

nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, act normativ în conținutul căruia este cuprinsă declarația

formală și neîndoielnică a legiuitorului referitoare la caracterul

imprescriptibil al acțiunii în constatarea caracterului politic al condamnării,

respectiv caracterul prescriptibil al acțiunii în despăgubiri a persoanei

condamnate politic - termenul general de prescripție fiind 3 ani, calculat de

la data intrării în vigoare a legii (art. 4 și art. 5 din lege).

Față de aceste dispoziții legale,

care în mod evident și explicit, vizează inclusiv situația reclamantului din

prezenta cauză, față de principiul aplicării imediate a legii noi, în mod

judicios instanța de apel a constatat că sentința apelată, întemeiată pe

excepția prescripției dreptului la acțiune, nu poate fi păstrată.

Împrejurarea că, la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată, pretenția reclamantului a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen., nu înseamnă că acest

temei juridic nu poate fi reconsiderat, dat fiind efectul și beneficiul legii

noi pentru situația reclamantului, pe de o parte, și opțiunea reclamantului, pe

de altă parte, cu atât mai mult cu cât pricina se afla încă în fața unei

judecăți de fond.

Toate celelalte considerații privind

cauza acțiunii și obiectul acesteia, susținute din perspectiva dispozițiilor

art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., nu sunt relevante pentru susținerea vreunei ipoteze concrete de

nelegalitate din cele prescrise de art. 304 C. proc. civ., întrucât noul act

normativ, prin obiectul său concret de reglementare, vizează și rezolvă însăși

chestiunea litigioasă.

Nu se poate reține că instanța de

apel nu ar fi respectat principiul disponibilității, întrucât din chiar preambulul

hotărârii instanței de apel rezultă cu claritate opțiunea reclamantului de a-i

fi soluționată pretenția dedusă judecății în acest nou context procesual,

determinat de intrarea în vigoare a noului act normativ cu caracter reparator.

În ceea ce privește pretinsa

încălcare flagranta a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României

- statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare; răspunderea statului este stabilită în condițiile legii ...- critica

nu este întemeiată, întrucât tocmai în considerarea unei dispoziții legale

exprese, de imediată aplicabilitate, cu privire la pretenția dedusă judecății,

soluția primei instanțe a fost desființată, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea

împotriva deciziei nr. 112/A din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2010.