ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5049/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 8 iulie 2008, ulterior declinată competența de soluționare și înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.001 lei, cu tidu de despăgubiri civile pentru privarea nelegală de libertate pe o perioadă de 3 ani și 2 luni, respectiv între 09 martie 1951-08 mai 1954, cu dobânda legală corespunzătoare acestei sume, calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în caz de opunere a pârâtului la prima zi de înfățișare.

La data de 29 august 2008, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat ca, în cazul invocării excepției prescripției, să fie repus în termenul de prescripție, deoarece ultimul înscris eliberat de autoritățile statului, din care rezultă data arestării și data eliberării prin achitare, i-a fost comunicat la data de 20 mai 2008. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune, tardivității acțiunii, inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acțiunii, ca fiind netemeinică și nelegală. Prin sentința civilă nr. 195 din 8 aprilie 2009, Tribunalul Arad a admis cererea de repunere în termen formulată de reclamant, a admis acțiunea și a obligat pârâtul S.R.

prin M.F.P. reprezentant de D.G.F.P. Arad să plătească reclamantului B.G. suma de 500.001 lei cu tidu de daune. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență că, reclamantul B.G. a fost condamnat prin sentința penală nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunțată de Tribunalul Arad la o pedeapsă de 6 (șase) ani închisoare corecțională, pentru deținere ilegală de arme și în baza acestei sentințe a fost în detenție, în baza mandatului de executare nr. 1637/1951, în perioada 09 martie 1951 - 08 mai 1954, că a fost eliberat ca urmare a faptului că, prin sentința penală nr. 685 din 16 iunie 1954, pronunțată de Tribunalul Popular Raional Arad a fost admisă cererea de revizuire a sentinței penale nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a stabilit nevinovăția lui B.G.

și acesta fost achitat de sub învinuirea comiterii delictului reținut în sentința de condamnare. Pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că, anterior anului 1990, în condițiile politice și sociale concrete, reclamantul era în imposibilitate morală să promoveze acțiunea, în baza art. 504 și urm. C. proc. pen. Ca urmare a demersurilor întreprinse după anul 1990, reclamantului i s-a comunicat că nu figurează în cazierul judiciar, că nu i se pot pune la dispoziție documentele solicitate, astfel că sentințele de condamnare și de achitare nu puteau fi identificate. La data de 20 mai 2008 A.N.P. i-a comunicat reclamantului adresa nr. 1471703 din 22 aprilie 2008 eliberată de M.I.R.A.

– D.C.J.S.E.O., din care rezultă date privind sentințele de condamnare și de achitare, data încarcerării, data punerii în libertate. Având identificate sentințele penale în cauză, reclamantul a solicitat, la 03 iunie 2008, Tribunalului Arad, copii de pe sentințele penale de condamnare și de achitare, iar prin adresa nr. 3207 din 2504 din 27 iunie 2008, eliberată de Secția penală a Tribunalului Arad și adresa nr. 3207/2504 din 12 martie 2009, eliberată de Secția penală a Tribunalului Arad, la cererea instanței s-a comunicat că, din cauza unor calamități (inundații, incendii) arhiva tribunalului nu deține dosare și mape de hotărâri judecătorești din perioada solicitată de reclamant. Instanța a constatat că împrejurările expuse sunt dovedite, că sunt cauze temeinic justificate, pentru care termenul de prescripție de 18 luni, prevăzută de art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., a fost depășit, astfel că în baza art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția achizitivă, a dispus repunerea în termen a reclamantului și judecarea în fond a acțiunii. Privarea de libertate pe nedrept a avut consecințe negative asupra vieții private și profesionale a persoanei reclamantului, a cauzat suferințe fizice și afective, prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au manifestat și după momentul eliberării, în condițiile istorice concrete, anterior anului 1989, fiindu-i afectate imaginea, reputația, sursele de venit, viața de familie, astfel că s-a statuat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile reglementate de art. 504 C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție și pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 500.001 lei, cu tidu de daune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea M.F.P., solicitând modificarea ei, în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind tardiv introdusă, invocând în drept art. 282 și urm. C. proc. civ., iar pe fond a arătat că prima instanță nu a solicitat documente din care să rezulte că reclamantul nu beneficiază de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor Decretului - Lege nr. 118/1990. Prin decizia nr. 305 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul, reținând că, din analiza întregului material probator de la dosar rezultă că prima instanță a reținut o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, în materie, prevăzută de art. 998 și 999 C. civ., raportat la art. 504 și art. 505 C. proc.

pen. De asemenea, în mod legal și corect, prima instanță a admis cererea reclamantului de repunere în termen, conform art. 103 C. proc. civ., acesta fiind împiedicat de împrejurări mai presus de voința lui să-și exercite în termen prezenta acțiune în daune și prin urmare, în raport de particularitățile specifice speței, (soluție de achitare pentru o infracțiunea considerată de natură politică, în revizuire), acțiunea reclamantului intimat B.G. nu poate fi apreciată ca tardiv introdusă. Pe fondul pricinii, instanța de apel a constatat ca acțiunea este întemeiată în modul în care a fost admisă de către prima instanță, avându-se în vedere durata mare a condamnării și lipsirii deci de libertate (3 ani și 2 luni) suferințele grave și profunde, fizice și morale, psihice, afectarea vieții de familie a reputației, sursele de venituri slabe și nerealizările profesionale din cauza acestei condamnări.

Lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. Curtea de apel a reținut că, fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. și art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. Satisfacția echitabilă cuprinde două componente și anume: reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.

Dat fiind că, în speță, în privința prejudiciului moral, se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare, instanța a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu. Reținând că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale și materiale este întemeiată, însă la stabilirea întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă, instanța de apel a apreciat cuantumul sumei acordate de prima instanță ca fiind de natură să constituie o satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârilor pronunțate, în sensul admiterii excepțiilor invocate și respingerii acțiunii, în principal, ca tardiv introdusă, iar în subsidiar ca fiind inadmisibilă. Prin motivele de recurs, pârâtul a criticat și faptul că ambele instanțe, în mod greșit, au repus în termen pe intimatul-reclamant, socotind că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., curge de la comunicarea hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței procurorului și nu de la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătorești sau a ordonanțelor procurorului prin care au fost dispuse unele măsuri asigurătorii.

Analizând recursul, Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru considerentele ce succed: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii. Criticile formulate pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vor fi analizate ca atare. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele.

Or, față de situația de fapt reținută în cauză de instanțele fondului, în baza probatoriului administrat, s-a statuat faptul că au existat cauze mai presus de voința intimatului-reclamant, temeinic justificate, care l-au împiedicat să exercite prezenta acțiune în daune în termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și că aceste împrejurări au fost dovedite (diligentele depuse de-a lungul anilor pentru obținerea înscrisurilor necesare promovării unei astfel de acțiuni, acte ce au fost în mare parte distruse și care i-au fost comunicate începând cu data de 20 mai 2008). Raportat la situația de fapt din speță, Înalta Curte constată că, prin hotărârile pronunțate s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ. și ale art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, așa încât susținerile recurentului-pârât ce vizează greșita repunere în termen a reclamantului nu pot fi primite. Față de cele reținute, acțiunea reclamantului nu poate fi considerată ca fiind prescrisă și, ca urmare, în mod corect a fost analizată pe fond. De altfel, pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009 a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a fost publicată în M. Of. al României la data de 11 iunie 2009. În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii, s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, față de obiectul cererii de chemare în judecată, este de reținut că actul normativ enunțat este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist, așa încât și din această perspectivă termenul de prescripție nu poate fi considerat depășit, soluția instanței de apel fiind la adăpost de orice critică. Pârâtul a invocat prin motivele de recurs și excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că intimatul-reclamant nu se poate prevala de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece documentele pe care se întemeiază acțiunea nu constituie un mijloc de probă în sensul celor cerute în mod imperativ de lege.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Totodată, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiți în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În prezenta cauză se constată că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1150/1951 a Tribunalului Arad la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecțională pentru deținere ilegală de arme, a fost deținut în baza mandatului de executare nr. 1637/1951 în perioada 09 martie 1951 - 08 mai 1954, iar ulterior, prin sentința penală nr. 1685/1954 a Tribunalului Popular Raional Arad a fost admisă cererea de revizuire a sentinței penale de condamnare, s-a stabilit nevinovăția lui B.G. și acesta a fost achitat de sub învinuirea comiterii delictului ce fusese reținut în sarcina sa.

Prin urmare, cât timp reclamantul a fost achitat, reținându-se nevinovăția sa, s-a stabilit implicit că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce înlătură aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană, normele având drept premisă în edictarea excepției pe care o cuprind, caracterul legal al privării de libertate. Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Așadar, trebuie admis că o persoană care a fost privată în mod nelegal de libertate are dreptul la repararea prejudiciului produs, în condițiile art. 504 C. proc. pen. Aceeași consecință a recunoașterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are și interpretarea acestui text legal prin raportare la art. 5 par.5 din Convenția europeană. Din perspectiva normei europene, deținerea reclamantului care ulterior a fost achitat, atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului produs. În consecință, Înalta Curte nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii și apreciază că, în mod corect instanțele au constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate și că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. Față de considerentele expuse, urmează a se respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Arad împotriva deciziei civile nr. 305 din data de 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.