ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5049/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5049/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 8 iulie 2008, ulterior declinată competența de

soluționare și înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, reclamantul B.G. a

chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 500.001 lei, cu tidu de despăgubiri civile pentru privarea nelegală de

libertate pe o perioadă de 3 ani și 2 luni, respectiv între 09 martie 1951-08

mai 1954, cu dobânda legală corespunzătoare acestei sume, calculată de la data

introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în caz de opunere a pârâtului

la prima zi de înfățișare.

La data de 29 august 2008, reclamantul

a depus o cerere prin care a solicitat ca, în cazul invocării excepției

prescripției, să fie repus în termenul de prescripție, deoarece ultimul înscris

eliberat de autoritățile statului, din care rezultă data arestării și data

eliberării prin achitare, i-a fost comunicat la data de 20 mai 2008.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepțiile prescripției dreptului la acțiune, tardivității

acțiunii, inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea

acțiunii, ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin sentința civilă nr. 195 din 8

aprilie 2009, Tribunalul Arad a admis cererea de repunere în termen formulată

de reclamant, a admis acțiunea și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentant

de D.G.F.P. Arad să plătească reclamantului B.G. suma de 500.001 lei cu tidu de

daune.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut, în esență că, reclamantul B.G. a fost condamnat prin

sentința penală nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunțată de Tribunalul Arad la o

pedeapsă de 6 (șase) ani închisoare corecțională, pentru deținere ilegală de

arme și în baza acestei sentințe a fost în detenție, în baza mandatului de

executare nr. 1637/1951, în perioada 09 martie 1951 - 08 mai 1954, că a fost

eliberat ca urmare a faptului că, prin sentința penală nr. 685 din 16 iunie

1954, pronunțată de Tribunalul Popular Raional Arad a fost admisă cererea de

revizuire a sentinței penale nr. 1150 din 05 aprilie 1951 pronunțată de

Tribunalul Arad, s-a stabilit nevinovăția lui B.G. și acesta fost achitat de

sub învinuirea comiterii delictului reținut în sentința de condamnare.

Pentru soluționarea excepției

prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că, anterior anului 1990, în

condițiile politice și sociale concrete, reclamantul era în imposibilitate

morală să promoveze acțiunea, în baza art. 504 și urm. C. proc. pen. Ca urmare

a demersurilor întreprinse după anul 1990, reclamantului i s-a comunicat că nu

figurează în cazierul judiciar, că nu i se pot pune la dispoziție documentele

solicitate, astfel că sentințele de condamnare și de achitare nu puteau fi

identificate.

La data de 20 mai 2008 A.N.P. i-a

comunicat reclamantului adresa nr. 1471703 din 22 aprilie 2008 eliberată de M.I.R.A.

– D.C.J.S.E.O., din care rezultă date privind sentințele de condamnare și de

achitare, data încarcerării, data punerii în libertate. Având identificate sentințele

penale în cauză, reclamantul a solicitat, la 03 iunie 2008, Tribunalului Arad,

copii de pe sentințele penale de condamnare și de achitare, iar prin adresa nr.

3207 din 2504 din 27 iunie 2008, eliberată de Secția penală a Tribunalului Arad

și adresa nr. 3207/2504 din 12 martie 2009, eliberată de Secția penală a

Tribunalului Arad, la cererea instanței s-a comunicat că, din cauza unor

calamități (inundații, incendii) arhiva tribunalului nu deține dosare și mape

de hotărâri judecătorești din perioada solicitată de reclamant.

Instanța a constatat că împrejurările

expuse sunt dovedite, că sunt cauze temeinic justificate, pentru care termenul

de prescripție de 18 luni, prevăzută de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., a

fost depășit, astfel că în baza art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la

prescripția achizitivă, a dispus repunerea în termen a reclamantului și

judecarea în fond a acțiunii.

Privarea de libertate pe nedrept a

avut consecințe negative asupra vieții private și profesionale a persoanei

reclamantului, a cauzat suferințe fizice și afective, prejudicii materiale și

morale ale căror consecințe s-au manifestat și după momentul eliberării, în

condițiile istorice concrete, anterior anului 1989, fiindu-i afectate imaginea,

reputația, sursele de venit, viața de familie, astfel că s-a statuat că sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile reglementate de art. 504 C. proc.

pen., art. 52 alin. (3) din Constituție și pârâtul a fost obligat să plătească

reclamantului suma de 500.001 lei, cu tidu de daune.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea M.F.P., solicitând modificarea ei,

în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind tardiv

introdusă, invocând în drept art. 282 și urm. C. proc. civ., iar pe fond a

arătat că prima instanță nu a solicitat documente din care să rezulte că

reclamantul nu beneficiază de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor Decretului

- Lege nr. 118/1990.

Prin decizia nr. 305 din 26 noiembrie

2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul, reținând că,

din analiza întregului material probator de la dosar rezultă că prima instanță

a reținut o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a

dispozițiilor legale, în materie, prevăzută de art. 998 și 999 C. civ.,

raportat la art. 504 și art. 505 C. proc. pen.

De asemenea, în mod legal și corect,

prima instanță a admis cererea reclamantului de repunere în termen, conform art.

103 C. proc. civ., acesta fiind împiedicat de împrejurări mai presus de voința

lui să-și exercite în termen prezenta acțiune în daune și prin urmare, în

raport de particularitățile specifice speței, (soluție de achitare pentru o

infracțiunea considerată de natură politică, în revizuire), acțiunea

reclamantului intimat B.G. nu poate fi apreciată ca tardiv introdusă.

Pe fondul pricinii, instanța de apel a

constatat ca acțiunea este întemeiată în modul în care a fost admisă de către

prima instanță, avându-se în vedere durata mare a condamnării și lipsirii deci

de libertate (3 ani și 2 luni) suferințele grave și profunde, fizice și morale,

psihice, afectarea vieții de familie a reputației, sursele de venituri slabe și

nerealizările profesionale din cauza acestei condamnări.

Lipsirea de libertate a produs

consecințe în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din

motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar

sursele de venit.

Curtea de apel a reținut că, fiind

întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. și

art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat

a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

Satisfacția echitabilă cuprinde două

componente și anume: reparația daunelor materiale și o compensație acordată

pentru prejudiciul moral. Dat fiind că, în speță, în privința prejudiciului

moral, se remarcă faptul că acesta nu poate fi disociat de cel material,

întrucât au condiții cauzale asemănătoare, instanța a apreciat că se impune

stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de

prejudiciu.

Reținând că cererea reclamantului de

acordare a daunelor morale și materiale este întemeiată, însă la stabilirea

întinderii acestora avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către victimă, instanța de apel a apreciat cuantumul sumei

acordate de prima instanță ca fiind de natură să constituie o satisfacție suficientă

și echitabilă.

Împotriva acestei decizii, a exercitat

calea de atac a recursului pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în

tot a hotărârilor pronunțate, în sensul admiterii excepțiilor invocate și

respingerii acțiunii, în principal, ca tardiv introdusă, iar în subsidiar ca

fiind inadmisibilă.

Prin motivele de recurs, pârâtul a

criticat și faptul că ambele instanțe, în mod greșit, au repus în termen pe

intimatul-reclamant, socotind că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin.

(2) C. proc. pen., curge de la comunicarea hotărârii instanței de judecată sau

a ordonanței procurorului și nu de la data rămânerii definitive a hotărârilor

judecătorești sau a ordonanțelor procurorului prin care au fost dispuse unele

măsuri asigurătorii.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată criticile ca fiind nefondate pentru considerentele ce succed:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o

critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează,

nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura

pricinii.

Criticile formulate pot atrage

incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

vor fi analizate ca atare.

Față de actuala configurație a art.

304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele.

Or, față de situația de fapt reținută

în cauză de instanțele fondului, în baza probatoriului administrat, s-a statuat

faptul că au existat cauze mai presus de voința intimatului-reclamant, temeinic

justificate, care l-au împiedicat să exercite prezenta acțiune în daune în

termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și că aceste

împrejurări au fost dovedite (diligentele depuse de-a lungul anilor pentru

obținerea înscrisurilor necesare promovării unei astfel de acțiuni, acte ce au

fost în mare parte distruse și care i-au fost comunicate începând cu data de 20

mai 2008).

Raportat la situația de fapt din

speță, Înalta Curte constată că, prin hotărârile pronunțate s-a făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. și ale art. 19

din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, așa încât

susținerile recurentului-pârât ce vizează greșita repunere în termen a

reclamantului nu pot fi primite.

Față de cele reținute, acțiunea

reclamantului nu poate fi considerată ca fiind prescrisă și, ca urmare, în mod

corect a fost analizată pe fond.

De altfel, pe parcursul procesului, la

data de 2 iunie 2009 a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a fost publicată în M. Of. al

României la data de 11 iunie 2009.

În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii,

s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea

statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Sub aspectul excepției prescripției

dreptului la acțiune, față de obiectul cererii de chemare în judecată, este de

reținut că actul normativ enunțat este de imediată aplicare, întrucât

reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței

statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada

regimului comunist, așa încât și din această perspectivă termenul de

prescripție nu poate fi considerat depășit, soluția instanței de apel fiind la

adăpost de orice critică.

Pârâtul a invocat prin motivele de

recurs și excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că intimatul-reclamant

nu se poate prevala de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., deoarece

documentele pe care se întemeiază acțiunea nu constituie un mijloc de probă în

sensul celor cerute în mod imperativ de lege.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 504

alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Totodată, din momentul în care România

a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții

care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în

conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței

dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din

Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță

este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c prevede că

nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost

arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare

competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar

dreptul la despăgubiți în

situația lipsirii

nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În prezenta cauză se constată că reclamantul

a fost condamnat prin sentința penală nr. 1150/1951 a Tribunalului Arad la o

pedeapsă de 6 ani închisoare corecțională pentru deținere ilegală de arme, a

fost deținut în baza mandatului de executare nr. 1637/1951 în perioada 09

martie 1951 - 08 mai 1954, iar ulterior, prin sentința penală nr. 1685/1954 a

Tribunalului Popular Raional Arad a fost admisă cererea de revizuire a

sentinței penale de condamnare, s-a stabilit nevinovăția lui B.G. și acesta a

fost achitat de sub învinuirea comiterii delictului ce fusese reținut în

sarcina sa.

Prin urmare, cât timp reclamantul a

fost achitat, reținându-se nevinovăția sa, s-a stabilit implicit că privarea de

libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act nelegal, ceea ce

înlătură aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. a) din

Convenția Europeană, normele având drept premisă în edictarea excepției pe care

o cuprind, caracterul legal al privării de libertate.

Pe de altă parte, nelegalitatea

actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidența în cauză

a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări

legale naționale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de

persoanele care au fost private de libertate în cazul în care intervenise o

cauză care înlătură răspunderea penală sau executarea pedepsei.

Așadar, trebuie admis că o persoană

care a fost privată în mod nelegal de libertate are dreptul la repararea

prejudiciului produs, în condițiile art. 504 C. proc. pen.

Aceeași consecință a recunoașterii

dreptului reclamantului la repararea pagubei produse o are și interpretarea

acestui text legal prin raportare la art. 5 par.5 din Convenția europeană.

Din perspectiva normei europene,

deținerea reclamantului care ulterior a fost achitat, atrage o încălcare a

dreptului la libertate și obligă autoritățile statale la repararea

prejudiciului produs.

În consecință, Înalta Curte nu poate

reține inadmisibilitatea acțiunii și apreciază că, în mod corect instanțele au

constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului

său la libertate și că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C.

proc. pen.

Față de considerentele expuse, urmează

a se respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.J. Arad împotriva deciziei

civile nr. 305 din data de 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 octombrie 2010.