ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 551/2017

Decizia nr. 551/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial sun nr. x/35/2014 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, contestatoarea A. a solicitat, în principal, desființarea Hotărârii nr. 302 din 28 mai 2014 a B. și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și, în subsidiar, desființarea acesteia și trimiterea către B. pentru a se pronunța asupra fondului cauzei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Întâmpinare, pârâtul C. Bihor a invocat excepția calității procesuale pasive, dar a solicitat și respingerea acțiunii ca nefondată. Aceeași excepție a lipsei calității procesuale pasive a fost invocată și de pârâtul D. și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Ca urmare a Încheierii nr. 3997 din 24 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 28 octombrie 2014 a fost scoasă cauza de pe rolul acestei instanțe și trimisă cauza la Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cauza a fost înregistrată la 4 noiembrie 2014 sub nr. x/33/2014.

Prin sentința civilă nr. 233 din 20 aprilie 2015 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către C. Bihor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către D., a admis contestația formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții E. Oradea, C. Bihor, D. împotriva Hotărârii nr. 302 din 28 mai 2014 emisă de către Colegiul director al B. și în consecință: a desființat Hotărârea nr. 302 din 28 mai 2014 a Colegiului director al B., a trimis petiția înregistrată sub nr. 614 din 30 ianuarie 2014 la B. pentru a fi soluționată pe fond (în sensul constatării existenței sau inexistenței discriminării) potrivit solicitării din petiția nr. 614/30 ianuarie 2014.

Împotriva sentinței civile nr. 233 din 20 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul B., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii formulate de reclamanta A. ca fiind nelegală și netemeinică și menținerea Hotărârii B. nr. 302 din 28 mai 2014 emisă în Dosarul nr. x/2014 ca fiind temeinică și legală.

În motivele de recurs, ca o primă critică, s-a arătat că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 1 alin. (1), art. 16 lit. a), art. 33 alin. (1) și art. 54 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare).

Din interpretarea prevederilor legale rezultă fără putință de tăgadă faptul că acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 al căror obiect îl constituie anularea actului administrativ sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Hotărârile B., prin care se soluționează litigiile având ca obiect încălcarea principiului nediscriminării, au natura juridică a actului administrativ-jurisdicțional emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unor litigii, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurare de la apărare, de aceea, s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond nu a dispus aplicarea dispozițiilor speciale ale O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare coroborate cu prevederile Legii nr. 554/2004 atât în ceea ce privește procedura de contestare a actului administrativ - Hotărârea B. cât și a obligației de timbraj judiciar.

Practica judecătorească, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție este vastă și unitară în sensul obligativității timbrării tuturor acțiunilor având ca obiect anularea hotărârii B. adoptate în baza prevederilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Prin neîndeplinirea obligației de timbraj, reclamanta nu a învestit legal instanța de judecată în vederea soluționării cererii sale de chemare în judecată a B., ceea ce înseamnă că instanța de fond a soluționat această cerere de chemare în judecată în mod ilegal.

A doua critică din motivele de recurs a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material (O.G. nr. 137/2000 și a Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale).

Dispozițiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevăd că B. este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării.

În cauză, petenta A. a sesizat B. în vederea constatării unei situații discriminatorii creată de prevederile O.U.G. nr. 77/2013 privind asigurarea funcționalității administrației publice locale, a numărului de posturi și reducerea cheltuielilor la instituțiile și autoritățile publice, prin neacordarea sporului de conducere în comparație cu alți lucrători cărora sporul de conducere le-a fost doar diminuat nu suprimat în baza prevederilor art. 20 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și nu în baza prevederilor art. 18 alin. (1) din același act normativ, susține recurentul.

În baza dispozițiilor art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 s-a constituit Dosarul nr. x/2014, au fost examinate faptele menționate în petiția înregistrată la B. sub nr. 614 din 30 ianuarie 2014 și a fost emisă Hotărârea nr. 302 din 28 mai 2014 prin care a fost admisă excepția necompetenței materiale a B. în raport cu faptele expuse în petiția înregistrată la această autoritate.

În adoptarea acestei hotărâri au fost invocate considerentele Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008, ale Deciziilor nr. 818, 819, 820 și nr. 821/2008 și nr. 1011/2007 ale Curții Constituționale în raport de care s-a stabilit că B. investighează, constată și sancționează fapte de discriminare, or acesta nu se poate pronunța asupra unor aspecte de legalitate din care poate decurge un eventual tratament diferit.

Pentru a reține un atare scop, în speță B. ar trebui să se substituie instanței judecătorești care are ca atribuție interpretarea legii.

Chiar Înalta Curte a statuat că în fața B. dispozițiile unei legi, reclamate ca având caracter discriminatoriu, cum este cazul și în prezent, nu pot face prin ele însele obiectul unor sesizări întemeiate pe prevederile O.G. nr. 137/2000 ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform prevederilor art. 146 lit. d) din Constituția României.

Solicitările petentei A. nu pot face decât obiectul unei cercetări judecătorești, instanța de judecată având competența, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) de a restabili situația anterioară discriminării sau anularea situației create prin discriminare și nicidecum B., așa cum eronat a dispus instanța de fond.

Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantei și menținerea Hotărârii nr. 302 din 28 mai 2014 emisă de B. ca fiind temeinică și legală.

Intimata-reclamantă A. a formulat Întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței atacate, fiind depusă și taxa de timbru de 50 lei, având în vedere că instanța de fond nu a solicitat depunerea acesteia.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu, iar prin Încheierea din 29 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus comunicarea acestuia către părțile în litigiu.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu.

La termenul din 16 februarie 2017, pentru că recursul a fost considerat admisibil, toți membrii completului au fost de acord, problema de drept nu este controversată, s-a dispus aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., urmând a fi soluționat fondul recursului fără citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta A. prin care a solicitat anularea Hotărârii nr. 302 din 28 mai 2014 emisă de B. și trimiterea către această autoritate pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

Prin Hotărârea nr. 302 din 28 mai 2014 emisă de B. a fost admisă excepția de necompetență materială a acestui consiliu pentru soluționarea cererii formulate de reclamanta A. cu motivarea că obiectul cererii îl reprezintă modul de interpretare și aplicare a unor norme cu caracter de lege, care intră în sfera de activitate exclusivă a instanței de judecată.

Reclamanta a solicitat, prin precizările depuse să se constate discriminarea, deoarece reclamații (C. Bihor, E., D.) interpretează și aplică în mod eronat prevederile legale, iar inițial, solicitase înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii rezultate din înlăturarea sau reducerea sporului de conducere precum și restabilirea situației anterioare discriminării.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, a desființat hotărârea atacată și a trimis petiția pentru a fi soluționată pe fond, în sensul constatării existenței sau inexistenței discriminării, cu motivarea că pârâtul B. nu a înțeles menirea sa și nici efectele deciziilor Curții Constituționale, fiind invocate prevederile art. 2, art. 16, art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (1), (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Recurentul B. critică, în cadrul motivelor de recurs, soluția adoptată, iar criticile sunt parțial fondate.

Prima critică a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la taxele judiciare de timbru (art. 1 alin. (1), art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru), dar aceasta nu va fi analizată deoarece intimata A. a depus la dosarul instanței de recurs, odată cu întâmpinarea, taxa de timbru de 50 lei.

A doua critică a vizat aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv O.G. nr. 137/2000 și a Legii nr. 215/2001.

Din analiza sesizării depuse de către reclamantă rezultă că aceasta a solicitat constatarea discriminării create de prevederile O.U.G. nr. 77/2013 privind asigurarea funcționalității administrației publice locale, a numărului de posturi și reducerea cheltuielilor la instituțiile și autoritățile publice prin neacordarea sporului de conducere în comparație cu alți lucrători cărora sporul le-a fost doar diminuat, nu suprimat.

B., prin Hotărârea nr. 302 din 28 mai 2014 contestată în prezenta cauză, a admis excepția de necompetență materială a acestuia și nu a analizat sesizarea depusă cu motivarea că obiectul acesteia îl reprezintă modul de interpretare și de aplicare a unor norme cu caracter de lege, ceea ce intră în sfera de activitate exclusivă a instanțelor de judecată.

Instanța de fond a considerat, prin sentința atacată cu prezentul recurs, că B. este competent să soluționeze sesizarea reclamantei A. și că, chiar dacă s-ar considera necompetent, trebuia să trimită cauza organului competent și nu să respingă acțiunea.

Această soluție este însă greșită, iar criticile recurentului sunt fondate.

Într-adevăr, așa cum a reținut și instanța de fond, art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, stabilește că prin discriminare se înțelege

orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuala, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Potrivit art. 16 din O.G. nr. 137/2000: „B., denumit în continuare B., este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care Romania este parte”, iar conform art. 19 alin. (1) lit. c) din același act normativ acesta are în competență investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare.

Prin raportare la Decizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale, B. are atribuții în a constata că anumite prevederi legale sunt sau nu discriminatorii, dar nu se poate înlocui normele legale cu altele create pe cale judiciară.

Prin urmare, pentru a putea fi analizat dacă există sau nu discriminare se impune ca prevederile legale să fie în vigoare.

Or, în speță, reclamanta a formulat sesizare și a solicitat, în urma precizării, să se constate discriminarea izvorâtă din interpretarea și aplicarea O.U.G. nr. 77/2013 prin care s-a înlăturat sau redus sporul de conducere.

Cu privire la dispozițiile acestei ordonanțe s-a pronunțat Curtea Constituțională, iar prin Decizia nr. 55/2014 publicată în M. Of. nr. 136 din 25 februarie 2014 (depusă la filele 20-29 dosar fond) s-a constatat că dispozițiile legii privind aprobarea O.U.G. nr. 77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcționalității administrației publice locale, a numărului de posturi si reducerea cheltuielilor la instituțiile și autoritățile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernelor ori a ministerelor, sunt neconstituționale față de criticile formulate, raportate la art. 115 alin. (6) din Constituție.

În considerentele acestei decizii s-a precizat că „potrivit jurisprudenței sale, constatarea neconstituționalității unei legi de aprobare a unei ordonanțe a Guvernului include și ordonanța la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006 sau Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009 sau Decizia nr. 1.640 din 10 decembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2010).

Așadar, neconstituționalitatea Legii de aprobare a O.U.G. nr. 77/ 2013 vizează și ordonanța de urgență, care urmează a-și înceta efectele juridice în condițiile art. 147 alin. (1) din Constituție.

S-a mai reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 784 din 14 decembrie 2013).

Mai mult, O.U.G. nr. 77/2013 a fost respinsă și prin Legea nr. 92/2014, publicată în M. Of. nr. 500 din 4 iulie 2014, astfel că, încă de la data pronunțării instanței de fond (20 aprilie 2015) actul normativ în legătură cu care s-a invocat discriminarea nu mai era în vigoare, iar B. nu avea cum să fie obligat să mai analizeze dacă există sau nu discriminarea invocată de reclamantă.

Oricum, referitor la aspectele invocate în sesizarea reclamantei (aplicarea și interpretarea O.U.G. nr. 77/2013), așa cum și aceasta a arătat, au fost formulate acțiuni în fața instanțelor judecătorești și s-a solicitat anularea actelor emise și obligarea la plata indemnizațiilor de conducere și din verificarea evidențelor rezultă că acțiunea reclamantei, ce a format obiectul Dosarului nr. x/111/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bihor, a fost admisă, soluția fiind menținută de Curtea de Apel Oradea, care a respins apelurile declarate de pârâți.

De aceea, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, casată sentința recurată și, rejudecând, va fi respinsă acțiunea reclamantei A. ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 233 din 20 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge ca acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.