ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2019

HOTĂRÂRE

24.09.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1457/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Prin Cererea înregistrată la data de 18 februarie 2019, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția I civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, pe cale de consecință, să se constate caracterul definitiv și executoriu al Sentinței civile nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor, precum și al Deciziei nr. 61/2014 A a Curții de Apel Oradea, aceasta din urmă fiind recalificată ca decizie în recurs, în conformitate cu art. 303 din C. proc. civ., ceea ce conferă hotărârii de fond o înaltă forța obligatorie.

Se mai arată că, dreptul de a acționa pentru a constata nulitatea absolută a unui act juridic este imprescriptibil, conform art. 2502 din Noul C. civ. și în plus față de reglementarea internă, a invocat hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A menționat că C.E.D.O., deși a consacrat principiul securității raporturilor juridice în Hotărârea Raicu contra României (Cererea nr. x/03), în Hotărârea Ryabikk contra Rusiei, (nr. 52854/1999), a statuat posibilitatea derogării de la acest principiu, dacă există motive substanțiale și imperioase care o cer.

Astfel, rezultă că există motive substanțiale și imperioase de anulare a deciziei citate, întrucât aceasta a blocat acordarea unor drepturi ce trebuiau remise în termen de 15 zile, pe baza sentinței de fond definitivă și executorie, devenită iluzorie prin acordarea dreptului la apel.

A mai susținut că invenția cu Brevet nr. x a fost oferită statului (prin ofertă irevocabilă) la data de 5 martie 1965, iar recompensa pentru primul an de folosință a invenției a fost obținută pe baza Sentinței civile nr. 4944/1969, confirmată prin Sentința civilă nr. 1944/1973 a Judecătoriei Craiova .

Diferența de recompensă legală pentru următorii ani de folosință a invenției a constituit obiect al Dosarului nr. x/1969 al Judecătoriei Craiova, creanță neobținută nici după 50 de ani de judecată, astfel încât deși a primit recompensa pentru primul an de folosință a invenției, cu hotărâri având putere de lucru judecat, unele acțiuni ulterioare în vederea obținerii diferenței legale de recompensă au fost respinse prin hotărâri nelegale.

Se apreciază că întreaga legislație a invențiilor anterioară anului 1991 este aplicabilă, astfel că Sentința civilă nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor trebuia corectată printr-o decizie definitivă și executorie care aparține Curții de Apel Oradea, ÎCCJ neavând competența de a judeca.

Deși instanța era obligată să examineze din oficiu competența de a judeca, acest lucru nu s-a produs, ceea ce face ca Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție să fie nulă de drept conform art. 105 alin. (1) C. proc. civ., art. 174 Noul C. proc. civ. și art. 159 alin. (4) C. proc. civ.

Decizia nr. 2 369/2014 a ÎCCJ este sancționată cu nulitate absolută deoarece, ÎCCJ a judecat în mod nelegal, în recurs, o cauză care este de competența exclusivă a Tribunalului Bihor, fiind încălcat art. 43 (b) din DCS 884/1967 - decretul fiind lege a invențiilor, acestea fiind lucrări de interes public, ca și legea care le ocrotește.

Întrucât a fost încălcată o normă care ocrotește un interes public, în opinia reclamantului, decizia ÎCCJ urmează a fi sancționată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 174 Noul C. proc. civ. și de art. 105 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt motiv de nulitate absolută este alcătuirea nelegală a completului de judecată, urmare a respingerii cererii de abținere a judecătoarei B. ce era legală, întrucât un judecător nu are dreptul de-a judeca în fazele ulterioare.

Se susține că art. 282

alin. (2) C. proc. civ. dispune excluderea dreptului de apel, se aplică art. 3 alin. (3) ceea ce atribuie SC 175/2013 o mai mare forță obligatorie, iar Decizia 61/2014 a Curții de Apel Oradea trebuie calificată ca decizie în recurs, ceea ce exclude dreptul la alt recurs, acesta constituind în opinia reclamantului un alt motiv de nulitate al Deciziei 2369/2014 a ÎCCJ.

S-au invocat în drept prevederile art. 178, art. 457 din Noul C. proc. civ.

Prin petiția aflată la dosarul Curții de Apel Oradea reclamantul a arătat că acțiunea reprezintă o cerere de constatare a nulității Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar a Curții de Apel Oradea doar în privința căii de atac, chestiune ce determină nulitatea absolută a oricărei intervenții a ÎCCJ .

Prin Decizia nr. 121 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimatul B. reprezentat de Direcția C. Cluj prin Administrația D. Bihor, împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Din verificarea Dosarului nr. x/2014 ce s-a aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține faptul că, Decizia civilă nr. 2369 din 25 septembrie 2014 s-a pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie ce face obiectul contestației în anulare.

Ca urmare a celor expuse, având în vedere faptul că potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus - art. 505 alin. (1) din Noul C. proc. civ.-competența soluționării contestației în anulare revine instanței ce a pronunțat hotărârea care se atacă, Curtea în baza art. 132 alin. (1) din Noul C. proc. civ., a dispus declinarea competenței de soluționare a contestației în anulare, formulate împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel învestită, la data de 15 mai 2019, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2019, Contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 2369 din 25 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2014.

La data de 18 septembrie 2019, reclamantul a depus note scrise cu privire la calificarea acțiunii, arătând în mod expres că prin aceasta solicită constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2369/2014 a ÎCCJ în baza art. 2502 din Noul C. civ., această cerere nefiind o contestație în anulare.

Apreciază reclamantul că diferențele între constatare și contestație sunt esențiale: contestația are termen de exercitare, constatarea de față se bazează pe reglementare specială: art. 2502 - Noul C. civ. și art. 111 C. proc. civ. și art. 405 Noul C. proc. civ., iar lipsa unui corespondent al art. 2502 Noul C. civ. în Noul C. proc. civ. obligă la aplicarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Prin Încheierea de ședință din data de 24 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că titularul demersului judiciar a depus mai multe precizări subsecvent sesizării instanței, respectiv atât în fața Curții de Apel Oradea, prin petiția aflată la dosar, cât și în fața instanței supreme, inclusiv prin notele scrise depuse la data de 18 septembrie 2019, conținând precizarea că demersul judiciar nu constituie o contestație în anulare, ci o acțiune în constatarea nulității absolute întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 și art. 405 din Noul C. proc. civ.

Înalta Curte, față de precizările făcute de parte și având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil, a constatat prin aceeași încheiere de ședință că obiectul demersului judiciar nu este calea de atac extraordinară a contestației în anulare, ci o acțiune întemeiată pe dreptul comun, de constatare a nulității unui act juridic și, raportat la un asemenea obiect, a pus în discuție din oficiu excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa acțiunea, apreciind că acest incident procedural are caracter prioritar în raport cu toate celelalte incidente pe care partea a înțeles să le invoce raportat la cererea de sesizare a instanței, rămânând în pronunțare asupra excepției de necompetență materială invocate.

Examinând cu prioritate competența de soluționare a cauzei, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Reclamantul a purtat anterior promovării prezentei cereri un litigiu ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2009, înregistrat inițial pe rolul Tribunalului București, ulterior strămutat la Tribunalul Bihor, care prin Sentința civilă nr. 175/C din 7 iunie 2013 a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul B.; a respins excepția netimbrării acțiunii invocată de pârât, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a B.; a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul A., pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.657.368 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de generalizare a aplicării invenției pe întreg teritoriul țării, precum și la plata sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral creat de pârât reclamantului; au fost respinse celelalte pretenții cu obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.700 RON, reprezentând onorariu experți, dispunându-se totodată ca Biroul Local de Expertize Bihor să restituie reclamantului suma de 1.500 RON.

Prin Decizia nr. 61 din 4 februarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, învestită cu apelurile declarate de ambele părți, a respins căile de atac, ca nefondate, iar prin Decizia nr. 2369/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 61A din data de 4 februarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și a fost admis recursul declarat de pârâtul B. reprezentat de Direcția C. Cluj Napoca împotriva aceleiași decizii.

A fost modificată, în parte, decizia, în sensul că a fost admis apelul declarat de intimatul B. reprezentat de Direcția C. Cluj Napoca împotriva Sentinței nr. 175C din data de 7 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, fiind schimbată în parte, sentința, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B. reprezentat de Direcția C. Cluj Napoca, pentru lipsa calității procesual pasive, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

La data de 18 februarie 2019, contestatorul A. a învestit Curtea de Apel Oradea cu o acțiune în constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 și art. 405 din Noul C. proc. civ., menționând în mod neechivoc, prin precizările ulterioare, faptul că aceasta nu reprezintă o cale extraordinară de atac împotriva Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv contestație în anulare.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziție al părților, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care l-ar putea parcurge.

În același context, conform art. 22 alin. (6) Noul C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

Este adevărat că o derogare de la această componentă a principiului disponibilității este dreptul instanței de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greșit de către părți, în temeiul art. 152 Noul C. proc. civ.

În acest caz, instanța nu procedează la schimbarea obiectul sau a cauzei juridice a acțiunii, ci îi fixează numai denumirea procedurală legală.

Conform art. 22 alin. (4) Noul C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, dar dreptul instanței de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuție posibilitatea modificării acesteia.

A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanța având acest drept independent de poziția procesuală a părților, dar a pune în discuție modificarea acțiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greșit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părții.

Ca atare, deși Curtea de Apel Oradea a apreciat că fundamentul juridic corect al cererii, era cel al contestației în anulare, o cale extraordinară de atac declarată împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care partea insistă în soluționarea cererii astfel cum a fost inițial formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu poate proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecință încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

De altfel, se poate observa că reclamantul a mai uzat de formularea unei asemenea căi extraordinare de atac prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 2 octombrie 2014.

Astfel, A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2369 din 25 septembrie 2014 a acestei instanțe, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 și 317 alin. (2) teza II din C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, a se constata nulitatea deciziei, caracterul definitiv și executoriu al SC nr. 175/C/2013 a Tribunalului Bihor, al Deciziei civile nr. 61/2014 a Curții de Apel Oradea, iar prin Decizia nr. 1205/8 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondată, contestația în anulare.

Ca atare, demersul judiciar al reclamantului nu poate fi calificat, în contra dorinței manifestate în mod expres de acesta ca și o contestație în anulare, ci se constată că acesta a promovat o acțiune în constatarea nulității absolute unui act juridic întemeiată pe prevederile art. 2502 din Noul C. civ., art. 111 din C. proc. civ. de la 1865 și art. 405 din Noul C. proc. civ.

Textele legale invocate sunt art. 2502 C. civ., potrivit căruia (1) dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp și (2) în afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la: 1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel; 2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept; 3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic; 4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege, art. 111 C. proc. civ. de la 1865, potrivit căruia partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept și art. 405 din Noul C. proc. civ., conform căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.

Având în vedere că potrivit obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost promovată și temeiurilor de drept invocate de reclamant, aceasta nu se încadrează în dispozițiile art. 94, 96 sau 97 C. proc. civ. care ar atrage competența în primă instanță a judecătoriilor, Curților de Apel sau Înaltei curți de Casație și Justiție, instanța constată că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia Tribunalele judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată, iar alin. (2) al acestui articol stipulează că necompetența este de ordine publică (pct. 1) în cazul în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; (pct. 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; (pct. 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. Alin. (3) prevede că "În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

Din interpretarea textelor legale anterior menționate, rezultă că, în speță, fiind aplicabile dispozițiile art. 95 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care atrag competența de soluționare a pricinii în favoarea tribunalului, suntem în cazul unei necompetențe de ordine publică, care impune declinarea competenței de soluționare a cererii.

Deși reclamantul a solicitat declinarea competenței în favoarea Tribunalului Bihor având în vedere că Dosarul de origine cu nr. x/2009 a fost strămutat de la Tribunalul București la Tribunalul Bihor, conform Încheierii nr. 5410 din data de 19 octombrie 2010, a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2010, instanța constată că tot reclamantul a insistat a se constata că prezenta cerere nu este o cale de atac formulată în dosarul în cadrul căruia a fost pronunțată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci o nouă cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile dreptului comun .

Ca atare, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul.

Raportat la locul situării sediului pârâtului B., care este în municipiul București, Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.