ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 553/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 februarie 2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.780.316 sau 1.657.368 RON (cum va reieși din dezbateri) sumă ce i se cuvine, ca soluție alternativă tacită, pe baza Deciziei nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 19 august 2016, reclamantul a depus la dosar, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare, în sensul că solicită introducerea în cauză în calitate de pârâți a Statului Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, Statului Român prin Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri, solicitând obligarea Statului Român la acordarea de daune morale în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciile morale suferite de inventator datorita refuzului susținut al Statului Român de acordare a recompensei cuvenite inventatorului de aproape 50 de ani; cu cheltuieli de judecată.

La data de 18 octombrie 2016 reclamantul A. a formulat precizări prin care a arătat că renunță la cererea de acordare a daunelor morale; renunță la orice fel de cheltuieli de judecată; revendică plata diferenței de recompensă ce i se cuvine ca urmare a folosinței de către Statul Român, în cel de-al doilea an de aplicare a invenției cu brevet și certificat de autor nr. x, invenția având titlul: Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbina; revendică daune materiale ca echivalent al recompensei (dreptul bănesc) ce îi revenea prin generalizarea aplicării invenției pe întreg teritoriul național, în cel de al treilea an de folosință a invenției; solicită acordarea de dobândă legală cumulată, conform unei practici generale și solicită actualizarea debitului, pe baza indicilor de inflație stabiliți în acord cu salariul mediu brut pe economie, de către Institutul Național de Statistică; solicită efectuarea unei expertize de către Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești, unde se găsesc specialiști de cea mai înaltă clasă; solicită dreptul de a depune orice alte dovezi scrise, în afară de cele din dosar, în vederea convingerii instanței asupra dreptului și în vederea susținerii expertizei și a precizat că, după cele stabilite de acesta, diferența de recompensă pentru anul 2 de folosință a invenției este de 44.730 de RON, diferența pentru anul 3 de folosință este de 328.356 de RON (1970); revendicarea actualizată nu o poate preciza, deoarece depinde de modul de aplicare a dobânzii și de alte criterii pe care le poate utiliza expertul și, totodată, a arătat că își restrânge acțiunea, rămânând ca debitor unic Statul Român, prin Ministerul Economiei, în calitate de succesor în drepturi a Ministerului Petrolului.

Prin încheierea din data de 27 decembrie 2016 tribunalul a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, constatând excepția ca fiind inadmisibilă.

În motivarea încheierii s-a susținut în esență că reclamantul a reluat în prezenta cauză, față de noii pârâți chemați în judecată și prin raportare la considerentele instanței de recurs din Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, aceleași pretenții întemeiate pe aceeași motivare de fapt și de drept, că prin Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, irevocabilă, s-a apreciat cu putere de lucru judecat că dispozițiile aplicabile în cauză sunt cele ale O.U.G. nr. 100/2005 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008. În consecință s-a reținut că prevederile art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 nu au relevanță în speță.

Prin Sentința civilă nr. 351 din 14 martie 2017 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Statul Român prin Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici și Mijlocii și Mediului de Afaceri, Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, Ministerul Energiei, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apelul formulat de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 236A din 28 februarie 2018.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Reclamantul arată că înțelege să invoce cu titlu de excepție procedurală, ce ar atrage nulitatea de drept a deciziei atacate, faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, susținând că aceasta se bazează exclusiv pe legea reparatorie nr. 214/2008, care nu se referă la invențiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecția legii brevetului din anul 1906.

Considerentele care privesc Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susține reclamantul, nu au valoare juridică, deoarece aceasta se sprijină, ca și decizia Curții de Apel București, tot pe Legea nr. 214/2008 - lege străină de natura cauzei.

Se arată că eliminarea din considerente a art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, care permite repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, reprezintă o eroare, un abandon de la logica juridică, posibil un fals prin omisiune, iar acea reglementare clară este ocultată în mod nefiresc prin invocarea Legii nr. 214/2008, care privește pe inventatorii posesori de brevete anterioare anului 1950.

În considerentele deciziei recurate s-a reținut faptul că lipsa legitimării pasive a statului român a fost statuată cu caracter irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce recurentul susține că reprezintă o gravă eroare, având în vedere că Înalta Curte a respins acțiunea îndreptată împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice fără identificarea debitorului legal.

Se mai arată că reprezintă mai mult decât o eroare faptul că prin decizia recurată s-a reținut ca neadevărată afirmația în sensul că Ministerul Finanțelor a sugerat că plata ar urma să se facă de către Ministerul Economiei.

Recurentul critică considerentele deciziei atacate, despre care arată că se explică prin aplicarea unei legi străine de natura cauzei, anume Legea nr. 214/2018.

Cu titlu de excepție, recurentul arată că invocă nulitatea de drept a deciziei, cu referire la excepția de neconstituționalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (republicare 2014), învederând că Tribunalul București a respins această excepție în mod abuziv, urmare a mai multor iregularități, unele de esență penală.

Învederează că la data de 14 decembrie 2016 s-a dispus în ședință publică trimiterea excepției de neconstituționalitate la Ministerul Economiei, pentru formularea unui punct de vedere, conform principiului contradictorialității și s-a dispus amânarea pentru data de 21 februarie 2017. Se susține că instanța a falsificat încheierea de ședință și a consemnat că s-a dispus amânarea pentru data de 21 decembrie 2016. Se arată că la data de 21 decembrie 2016 cauza s-a judecat nelegal, fără prezența recurentului, dispunându-se amânarea pentru data de 27 decembrie 2016 când, în mod nelegal, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu nerespectarea principilor fundamentale ale procesului civil, fiind afectat și dreptul de a formula în termen legal recurs. Recurentul învederează că Tribunalul București i-a trimis CD-ul, pe care apare informația că s-a operat o modificare la 17 mai 2017. Se arată că a fost ștearsă partea finală cu amânarea în februarie 2017. După două cereri și o plângere la Consiliul Superior al Magistraturii Tribunalul București a refuzat să-i trimită copia notelor de ședință, despre care se arată că în mod sigur nu concordă cu încheierea din 14 decembrie 2016. Recurentul susține că este de presupus că s-a consemnat corect la ședința din 14 decembrie 2016 și nu au fost modificate însemnările, presupunând că de aceea nu i-au fost trimise, iar o trimitere tardivă nu mai prezintă încredere. Recurentul arată că aspectele de natură penală au fost sesizate, însă instanța nu le-a analizat, ceea ce atrage nulitatea de drept a hotărârii.

Prin punctul de vedere înregistrat la data de 27 decembrie 2018, recurentul a arătat că instanța de apel nu a analizat motivele de nelegalitate în legătură cu respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și a refuzat cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât această obligație ar reveni Înaltei Curți, ca un act reparatoriu în această fază procesuală.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât pe de o parte, s-ar baza exclusiv pe Legea reparatorie nr. 214/2008, care nu s-ar referi la invențiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecția legii brevetului din anul 1906, iar pe de altă parte, pe considerentele din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-ar sprijini tot pe Legea nr. 214/2008.

Natura litigiului se determină prin raportare la motivele de fapt calificate juridic, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la faptul dacă, așa cum a fost formulată, cererea este întemeiată sau nu ori părțile au sau nu calitate procesuală.

Or, așa cum au reținut instanțele de fond (prima instanță și cea de apel) în motivarea pretențiilor sale din cadrul acestei cereri de chemare în judecată reclamantul a invocat anumite considerente, așa cum au fost înțelese de acesta, din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cadrul litigiului în care a fost pronunțată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că temeiul acelei cereri este reprezentat de dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4 o nouă literă, lit. c).

În virtutea acestui temei s-a reținut că această cerere de chemare în judecată nu este prescrisă prin raportare la prevederile art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008.

De asemenea, s-a reținut în considerentele deciziei Înaltei Curți, menționate anterior, că Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori în sensul că "Drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și unitatea care a aplicat invenția. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile bănești maxime cuvenite inventatorului, prevăzute de legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet, dar că acțiunea inițiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoașterii calității sale de autor a invențiilor protejate prin brevetele de invenție nr. x și y, a fost respinsă ca prescrisă, în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, tocmai pentru că s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 214/2008, iar nu ale art. 68 din Legea nr. 64/1991, prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție această cerere de chemare în judecată nu a fost considerată prescrisă.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel în mod greșit ar fi eliminat din considerente art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, care ar permite repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, spre deosebire de Legea nr. 214/2008, care i-ar privi pe inventatorii posesori de brevete anterioare anului 1950.

Instanța de apel a răspuns motivului de apel prin care se invoca acest aspect astfel:

"Apelantul-reclamant arată că dreptul său de a introduce o acțiune reparatorie pentru orice fapte de încălcare a drepturilor posesorului de brevet este prevăzut în art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005.

Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială:

(1) Fără a aduce atingere mijloacelor mai favorabile titularilor de drepturi prevăzute în legislația comunitară sau națională, măsurile, procedurile și repararea daunelor prevăzute în prezenta ordonanță de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară și/sau națională.

(2) Prezenta ordonanță de urgență nu afectează obligațiile decurgând din convențiile, tratatele și acordurile la care România este parte și, în special, cele decurgând din Acordul TRIPS, inclusiv cele referitoare la procedurile penale și sancțiunile aplicabile.

(3) De asemenea, nu sunt afectate dispozițiile de drept comun și nici dispozițiile legilor speciale referitoare la procedurile penale sau sancțiunile aplicabile în caz de încălcare a drepturilor de proprietate industrială protejate.

Critica nu este întemeiată deoarece, așa cum s-a reținut în cele ce preced, motivul pentru care tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive constă în aceea că reclamantul nu a demonstrat, deși sarcina dovedirii legitimării pasive îi aparține, că pârâții chemați în judecată au săvârșit vreo faptă de încălcare a dreptului său de proprietate industrială."

Art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 invocat de către recurent nu reglementează, cum susține recurentul "dreptul la repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială".

Prin dispozițiile generale conținute în art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială se delimitează domeniul de aplicare al ordonanței, reglementându-se expres ce dispoziții legale nu sunt afectate/nu li se aduce atingere prin normele juridice din această ordonanță.

Potrivit alin. (1) al art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, la care recurentul a făcut trimitere implicit, "fără a aduce atingere mijloacelor mai favorabile titularilor de drepturi prevăzute în legislația comunitară sau națională, măsurile, procedurile și repararea daunelor prevăzute în prezenta ordonanță de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară și/sau națională".

Recurentul susține că, întrucât în acest alineat se menționează că ordonanța de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, trebuie să se înțeleagă că s-a introdus o reglementare nouă care ar conferi dreptul la despăgubiri și persoanelor care au calitatea de autori ai invențiilor deși nu sunt titulari ai brevetului de invenție, pentru invențiile realizate înainte de anul 1989.

Făcând această afirmație recurentul a ignorat teza finală a acestui alineat. Astfel, potrivit acestei norme, ordonanță de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară și/sau națională".

Ca atare, ca regulă generală, regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate industrială și obligațiilor corelative, la care se referă O.U.G. nr. 100/2005, trebuie să fie prevăzut prin legislația comunitară și/sau națională, dacă nu sunt reglementate expres reguli speciale, precum cele din art. 4 alin. (1) lit. c) și art. II din Legea nr. 214/2008.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut irelevanța art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 sub aspectul regimului juridic aplicabil faptei de încălcare a dreptului de proprietate industrială al recurentului.

În ceea ce privește criticile legate de soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive sunt de reținut următoarele.

Așa cum se constată în decizia atacată, prin sentința apelată tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 și a Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, art. II pct. 2, a reținut calitatea reclamantului de autor al invențiilor protejate sub brevetele de invenție nr. x/1966 - Dispozitiv pentru devierea sondelor la forajul cu turbină și nr. x/1970 - Dispozitiv pentru devierea sondelor; ai căror titulari au fost Ministerul Petrolului, respectiv Grupul Industrial pentru Foraj și Extracția Țițeiului.

Pe plan procesual pasiv, tribunalul a reținut că are această calitate acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari menționați mai sus, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Recurentului i se pare ilogică această afirmație prin raportare la situația de fapt pretinsă de acesta prin cererea de chemare în judecată, fără să ia în considerare faptul că instanțele de fond au stabilit cine ar trebui să aibă această calitate, și anume "acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari menționați mai sus, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora" prin raportare la art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Interpretarea acestor prevederi legale sub acest aspect nu a fost criticată în recurs, și de altfel nici în apel.

Prin interpretarea prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 instanțele de fond au reținut că are calitate procesuală pasivă în cauză acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Pentru a se ajunge la concluzia că vreunul dintre pârâții indicați în cererea de chemare în judecată are calitate procesuală pasivă recurentul trebuia să facă dovada identității dintre cel puțin unul dintre aceștia și persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora, conform interpretării art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Recurentul susține că reprezintă o eroare reținerea din considerentele deciziei recurate a faptului că lipsa legitimării pasive a statului român a fost statuată cu caracter irevocabil prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în acea decizie nu s-ar fi identificat debitorul legal.

Or, așa cum a reținut instanța de apel debitorul legal a fost identificat, și anume persoana care a exploatat invenția în mod abuziv, fără consimțământul titularului.

Astfel, sub acest aspect, instanța de apel a reținut următoarele:

"Prin respectiva hotărâre judecătorească, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a modificat în parte Decizia civilă nr. 61A/2014 a Curții de apel Oradea, în sensul că a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte Sentința civilă nr. 175C/2013 a Tribunalului Bihor în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive. În considerente, s-a arătat că dispozițiile legale reținute de instanța de apel nu acordă calitate procesuală pasivă statului român, față de conținutul Legii nr. 214/2008, din analiza condițiilor prevăzute de acest act normativ reținându-se că nu este îndeplinită condiția identității între pârâtul chemat în judecată și persoana care a exploatat invenția în mod abuziv, fără consimțământul titularului, deoarece nu statul român a exploatat abuziv invenția."

Recurentul a mai susținut că în mod eronat prin decizia recurată s-a reținut ca neadevărată afirmația în sensul că Ministerul Finanțelor ar fi sugerat în litigiul anterior, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2369 din 25 septembrie 2014, că plata ar urma să se facă de către Ministerului Economiei.

Instanța de apel a reținut ca neîntemeiată această susținere prin raportare la considerentele reținute de către ICCJ pentru a constata lipsa calității procesuale a cauzei, citate mai sus.

Într-adevăr, stabilirea calității procesuale pasive este o problemă de dovadă a identității dintre pârâtul indicat prin cererea de chemare în judecată și cel care se încadrează în ipoteza legii ca având această calitate, fiind nerelevant pentru acest demers faptul că un pârât afirmă despre o altă persoană că ar avea această calitate.

În ceea ce privește motivele de recurs prin care se critică considerentele instanței de apel referitoare la criticile din apel ce vizau încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și faptul că instanța de apel nu ar fi considerat că se impune efectuarea acestei sesizări în apel, sunt de reținut următoarele.

Se va răspunde tot aici și celor menționate în punctul de vedere al recurentului, înregistrat la data de 27 decembrie 2018, în sensul că ar reveni Înaltei Curți, ca un act reparatoriu în această fază procesuală, obligația de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Sub aspectul menționat anterior, considerentele instanței de apel au fost următoarele:

"Obiectul apelului de față îl reprezintă verificarea legalității și temeiniciei Sentinței civile nr. 351/2017, conform cererii de apel formulată de apelantul-reclamant A. și dispozițiilor art. 477 C. proc. civ.

Încheierea pronunțată de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 - este supusă unei căi de atac distincte de calea de atac prevăzută pentru soluțiile pronunțate în primă instanță.

Încheierea din data de 27 decembrie 2016 nu are regimul juridic al unei încheieri premergătoare, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (respectiv apel doar odată cu fondul), ci este supusă regimului special reglementat de Legea nr. 47/1992, termenul de declarare a căii de atac împotriva încheierii de respingere curgând de la pronunțare, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale."

Instanța de apel nu a analizat în mod justificat criticile reclamantului ce vizau această încheiere, considerând că potrivit legii încheierea din data de 27 decembrie 2016 nu are regimul juridic al unei încheieri premergătoare, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (și anume apel doar odată cu fondul), ci este supusă regimului special reglementat de Legea nr. 47/1992, termenul de declarare a căii de atac împotriva încheierii de respingere curgând de la pronunțare, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Ca atare, instanța de apel nu s-a considerat legal învestită cu o astfel de cale de atac, considerând că prin neatacare cu calea de atac specială prevăzută de lege și în termenul special prevăzut de lege această încheiere, prin care s-a reținut că art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 nu are legătură cu soluționarea prezentei cauze, a devenit definitivă.

Atâta timp cât nu a ajuns la concluzia, în urma analizării motivelor de apel, că prima instanță de fond a făcut o greșită calificare a cauzei juridice a cererii, că temeiul de drept invocat de către reclamant ar fi altul, și anume art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, neschimbându-se situația juridică avută în vedere de către prima instanță când a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestui text de lege nu se impunea ca instanța de apel să analizeze din nou admisibilitatea excepției.

Acesta este motivul pentru care nu se impunea nici în recurs pronunțarea din nou asupra acestei problemei de drept a admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și nici analizarea criticilor ce vizează nelegalitatea încheierii pronunțată de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Aceste critici, inclusiv cele legate de eventuala afectare a dreptul de a formula în termen legal recurs, puteau fi invocate numai în cadrul căii de atac speciale prevăzute de lege pentru atacarea acestui tip de încheieri.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 236A din data de 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 martie 2019.

Procesat de GGC - CL