ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2544/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2544/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2544/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 392

din 26 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins cererea principală a reclamanților A., B., C., D.

și E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de F., ca fiind

formulată de persoane fără calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția

lipsei calității procesuale active; totodată, a admis cererea de intervenție

accesorie formulată în interesul pârâtului de către intervenientul G.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, formulând cererea de chemare în judecată,

reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata drepturilor de autor și

daune compensatorii încasate de Statul Român pentru exploatarea brevetului de invenție

„Aparat Rotativ pentru forare puțuri”, în perioada 1945-1965, invenție

brevetată în România și ulterior în SUA, în temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr.

100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

cu modificările și completările ulterioare.

Reclamantele

și-au susținut legitimarea procesuală prin calitatea de moștenitoare ale lui H.,

pretins titular al drepturilor decurgând din brevetul de invenție.

Așa

cum a rezultat din contractul de cesiune încheiat la Agenția Consulară a

Franței din Timișoara la data de 22 aprilie 1940, autorul invenției brevetate

cu titlul „Aparat Rotativ pentru forare puțuri”, G., a cedat autorului

reclamantelor, H., toate drepturile și obligațiile pe care le poseda asupra

invenției sale brevetate în SUA de Nord, care i-au fost acordate prin

Patentul/brevetul din 21 decembrie 1937 de către Oficiul de Patente din

Washington.

Prin

urmare, a reținut tribunalul, contrar susținerilor reclamantelor ce pretind

calitatea de titular asupra brevetului acordat în România, din contractul de

cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940, a rezultat că obiectul acestui

contract îl constituie doar Brevetul din 1937, care a fost acordat de Oficiul

de Brevete al SUA și are ca obiect drepturile care vor fi plătite de firme,

instituții sau persoane din SUA, pentru utilizarea și exploatarea acestuia pe

teritoriul acestui stat.

Prin

contractul de cesiune menționat, inventatorul și titularul G. nu a cedat și

drepturile aferente invenției brevetate și înregistrate în România din 1934,

acordat prin Decretul Regal nr. 1579 din 01 iunie 1934, astfel încât

reclamantele nu pot pretinde un drept decurgând din acesta. S-a reținut și

împrejurarea că acest act de cesiune nu a fost înregistrat niciodată potrivit

dispozițiilor art. 19 alin. (2) și art. 22 din Legea asupra brevetelor de

invenție din 1906, ce prevedeau ca cesiunea unui brevet se acordă prin răspuns

oficial care se înscrie în registrul brevetelor, astfel încât cesiunea nu a

fost opozabilă terților.

Mai

mult decât atât, prin sentința civilă nr. 1418 din 04 februarie 1961 a

Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu a fost admisă acțiunea

formulată de inginerul G. împotriva autorului reclamantelor, H., instanța

arătând în considerentele hotărârii că actul de cesiune intervenit la 22

aprilie 1940 între Inginer G. ca cedent și profesorul H. ca cesionar privind

drepturile cuvenite inventatorului G. din intervenția sa brevetată în SUA cu

patentul din 21 decembrie 1937 a fost simulat și deci toate aceste drepturi au

fost și au rămas ale ing. G.

Având

în vedere soluția pronunțată în legătură cu acțiunea principală, aceea de

respingere a acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, tribunalul

a admis cererea formulată în interesul paratului Statul Român, de

intervenientul G.

Prin

sentința nr. 1859 din 22 octombrie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă,

a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului sentinței

civile nr. 392 din 26 februarie 2013, formulată de reclamanți, reținând că

pretinsa omisiune a instanței de a se pronunța cu privire la solicitarea

reclamanților de introducere în cauză a SC I. SA nu este reală, deoarece

instanța a procedat la examinarea cu prioritate a excepției lipsei calității

procesuale active a reclamanților, în raport cu prevederile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., chestiune ce se impunea a fi analizată cu prioritate față de

cererea de completare a cadrului procesual pasiv.

Prin

Decizia nr. 367 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți împotriva

sentinței menționate.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de apel

a privit omisiunea tribunalului de a da curs solicitării reclamanților de

modificare a acțiunii în sensul chemării în judecată în calitate de pârât și a SC

I. SA.

Curtea a reținut că această

cerere a fost formulată de reclamanți la termenul din de 23 octombrie 2012,

când instanța a încuviințat părților administrarea de probe în vederea

soluționării excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât și

de intervenient.

La termenul de

judecată următor, din 29 ianuarie 2013, probatoriul încuviințat anterior fusese

administrat, astfel încât tribunalul a pus în discuție excepția lipsei

calității procesuale active.

Cu privire la

solicitarea de introducere în cauză a SC I. SA, instanța a reținut că este

prioritară discutarea excepției lipsei calității procesuale active.

Curtea a constatat că

o asemenea statuare este corectă și a fost realizată cu observarea regulilor de

desfășurare a procesului civil.

Astfel, în spiritul art.

137 alin. (1) C. proc. civ., instanța este ținută a examina chestiunile cu care

este învestită în ordinea dictată de prevederile legale aplicabile și de

succesiunea logică a argumentelor folosite în cadrul raționamentului.

De vreme ce

reclamanții au invocat în susținerea cererii lor drept temei legal dispozițiile

art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța era chemată a hotărî cu

întâietate dacă aceștia erau îndreptățiți a uza de aceste prevederi, iar în caz

afirmativ, urma a verifica identitatea persoanei sau persoanelor chemate în

judecată în cadrul unei atare acțiuni.

De aceea, prin prisma

necesității de a analiza legitimarea procesuală activă, nu prezenta relevanță

(la acel moment procesual) care era persoana pârâtului, în eventualitatea

respingerii excepției instanța urmând a dispune și cu privire la lărgirea

cadrului procesual pasiv, dacă aceasta fusese realizată cu respectarea

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

modificarea cadrului procesual nu se făcea prin înlocuirea pârâtului Statul

Român, deoarece reclamanții au solicitat a chema în judecată SC I. SA, în

calitate de pârât, alături de pârâtul inițial, astfel încât nu se pune problema

posibilității ca noul pârât să nu fi invocat excepția lipsei calității

procesuale active, de vreme ce Statul Român rămânea în proces și acesta,

alături de intervenientul accesoriu, formulaseră apărarea în discuție.

Prin cea de-a doua

critică, apelanții-reclamanți au susținut că prima instanță a soluționat în mod

greșit excepția lipsei calității procesuale active, în sensul greșitei aplicări

a prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, în esență argumentele

lor decurgând din identitatea celor două brevete (românesc și american) și din

inopozabilitatea hotărârii judecătorești ce a constatat simulația actului de

cesiune, deoarece nu există dovada rămânerii sale definitive.

Instanța de apel a

apreciat că primul argument ignoră efectele împrejurării că invenția lui G. a

fost brevetată distinct în România și în SUA, dând naștere astfel unor drepturi

de proprietate intelectuală diferite.

În condițiile în care

efectele brevetului de invenție acordat de statul român dau naștere drepturilor

exclusive prevăzute de legea română, drepturi ce se nasc și se exercită pe

teritoriul României și, similar, brevetul acordat de statul american dă naștere

drepturilor prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost acordat acel brevet,

nu se poate reține argumentul apelanților-reclamanți în sensul că este vorba

despre același brevet de invenție.

Astfel, cât timp nici

reglementările aplicabile celor două jurisdicții nu sunt uniforme și, implicit,

nici efectele produse de cele două brevete nu sunt identice, chiar dacă

obiectul înregistrării (invenția) este același, nu se poate afirma că din cele

două brevete izvorăsc aceleași drepturi.

Procedând la

interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940

la Timișoara între autorul apelanților și G., instanța de apel a constatat că

nu există niciun indiciu că părțile ar fi intenționat a ceda, respectiv a primi

și drepturile decurgând din înregistrarea românească a invenției, având în

vedere că actul nu cuprinde nicio mențiune cu privire la brevetul românesc,

deși acesta data din 18 mai 1934 și era anterior celui emis în SUA (21

decembrie 1937) și cu toate că actul analizat a fost încheiat pe teritoriul

României și cuprinde și convenția părților în sensul aplicării legii române

pentru rezoluțiunea convenției (art. 1020 C. civ. 1864), respectiv în sensul

alegerii competenței instanțelor române pentru cererile legate de convenția

încheiată.

În consecința

argumentelor expuse, curtea a reținut, în primul rând, că art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005 prevede dreptul la acțiune pentru repararea daunelor conform legii

în beneficiul titularilor unui drept de proprietate industrială protejat

printr-un brevet de invenție acordat de statul român, brevet deținut în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoane cărora le-au fost

încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea

invenției în mod abuziv.

Or, prin contractul

de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 între autorul apelanților

reclamanți și G. nu s-au transmis decât drepturile și obligațiile pe care

acesta le avea asupra brevetului de invenție emis în SUA, drepturi acordate

prin Brevetul din 21 decembrie 1937 de Oficiul de Brevete din Washington.

Prin urmare, în

temeiul acestui contract de cesiune apelanții-reclamanți nu pot solicita o

reparație pentru eventuala exploatare fără consimțământul lor în temeiul art. 4

lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece textul face vorbire expresă despre

brevete de invenție acordate de statul român și, cum s-a reținut, nu există

identitate între brevetul acordat de statul american și cel românesc.

Prin prisma acestei

constatări, devin lipsite de relevanță pentru speță apărările apelanților

legate de lipsa caracterului definitiv al hotărârii ce a constatat simulația

contractului de cesiune, deoarece, chiar dacă acesta este valabil ca cesiune și

nu este simulat, el nu poate conferi reclamanților dreptul la acțiune în

conformitate cu textul legal amintit.

În al doilea rând,

analizând legitimarea apelanților-reclamanți de a formula o cerere întemeiată

pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 pentru despăgubirea lor ca efect al

exploatării abuzive a brevetului românesc, curtea a constatat că drepturile

izvorâte din acordarea acestuia nu au fost transmise autorului reclamanților,

astfel încât și sub acest aspect excepția lipsei calității procesuale active

era fondată.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

-

În mod greșit, instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - s-a pronunțat

asupra dreptului reclamanților privind brevetul român, ceea ce nu face obiectul

cererii de chemare în judecată sau al acestui proces, reținându-se, astfel,

motive străine de natura pricinii și interpretându-se greșit actul juridic

dedus judecății.

Prin

cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să fie despăgubiți

pentru drepturile de autor și daunele încasate de Statul Român pentru

exploatarea Brevetului de Invenție din 1937 numit „Aparat rotativ pentru forare

puțuri”, drepturi dobândite prin Contractul de cesiune încheiat la 22 aprilie 1940,

între inventatorul G. și H., autorul reclamanților.

În

calitate de cesionari ai acestui brevet, reclamanții au solicitat să li se

restituie sumele plătite Statului Român, pentru exploatarea brevetului din 1937

în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA și România.

Prin

Legea nr. 214/2008 pentru modificarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea

respectării drepturilor de proprietate industrială, legiuitorul roman a adoptat

și reglementat modalitățile de despăgubire a titularilor de drepturi de

proprietate industrială care, din motive independente de voința lor, nu și-au

putut valorifica drepturile, invențiile lor fiind exploatate fără autorizarea

lor și fără plata drepturilor bănești corespunzătoare, ipoteza reglementată de

lege în care se află și reclamanții.

-

Instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - nu s-a pronunțat asupra

capetelor de cerere formulate, ci s-a pronunțat asupra unor subiecte care nu

făceau obiectul acestui proces; mai mult, instanța s-a pronunțat asupra unor

aspecte legate de Dosarul nr. x/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București,

anticipând o soluție favorabilă lui G., intervenient în dosarul de față, care

are calitatea de reclamant în acel dosar și fără a pretinde avizul sau opinia

unui expert în domeniul exploatării petrolifere.

- Instanța de apel

s-a pronunțat asupra dreptului reclamanților în raport cu brevetul românesc,

analizând dacă contractul de cesiune prevede și cedarea respectiv primirea

drepturilor decurgând din înregistrarea românească a invenției, ceea ce

reclamanții nu au susținut niciodată că s-ar fi întâmplat.

Față de această

împrejurare, precum și față de modul în care prima instanță a analizat

legitimarea procesuală activă, au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

-

Analiza ambelor instanțe de fond privind calitatea procesuală activă a plecat

de la o premisă greșită, deoarece din punctul de vedere al calității procesuale

active există o identitate între dreptul reclamanților și cel dedus judecații,

respectiv brevetul de invenții înregistrat în SUA. Problema admisibilității sau

caracterului întemeiat al unei cereri formulate de un titular al unui brevet de

invenție, care nu se află sub protecția Statului Român, reglementat de O.U.G. nr.

100/2005 nu face obiectul calității procesuale active. Ambele instanțe au făcut

confuzie între condițiile de admisibilitate a cererii și calitatea procesuală

activă.

Instanțele

au ignorat înscrisurile depuse de către reclamanți, ce vizau înregistrarea

cesiunii la Oficiul de Patente și Mărci al SUA, înscrisuri care în fapt

confirmă validitatea cesiunii. În consecință, atât timp cât autoritățile

competente din SUA au admis și înregistrat cesiunea din 1940, precum și calitatea

autorului H. de proprietar al brevetului din 1937, reclamanții au calitate

procesuală din acest punct de vedere.

Deși

reclamanții au solicitat primei instanțe să dispună emiterea unei adrese către F.

pentru a comunica dispozițiile privind despăgubirile acordate Statului Român

pentru patent („Aparat rotativ pentru forare puțuri”) în cadrul „Acordului de

compensare” încheiat între SUA și România, tribunalul a respins fără vreo

motivare această probă la termenul de judecată din 23 octombrie 2012.

Din

cele prezentate, reiese în mod clar că sunt lezate drepturile primordiale ale reclamanților,

prin încălcarea flagrantă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu toate că recurenții

au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs și dispozițiile art. 304 pct.

6 și 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate pe acest aspect,

rezultă că acestea nu pot fi analizate pe temeiurile de drept invocate.

Astfel, prin motivele

de recurs s-a susținut că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a

cerut sau ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a pronunțat asupra dreptului reclamanților

privind brevetul acordat de statul român, cu toate că acesta nu a făcut

obiectul cererii de chemare în judecată sau al unor apărări de fond, fără a se

pronunța asupra pretențiilor formulate de reclamanți, iar, pe de altă parte, a

examinat chestiuni care nu au legătură cu pricina de față.

Cazul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situația în care

instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra cererii de chemare în judecată,

dispunând plus petita sau extra petita, nu și situația în care, deși a examinat

fondul cererii introductive, a menținut hotărârea primei instanțe prin care a

fost soluționată cererea dedusă judecății. În acest din urmă caz, eventuala

depășire a limitelor învestirii instanței ar putea fi reținută doar în privința

hotărârii primei instanțe, în timp ce deciziei pronunțate asupra apelului i

s-ar putea reproșa menținerea greșită a sentinței astfel pronunțate, respectiv

modul de aplicare a principiului disponibilității de către instanța de apel.

În consecință,

criticile vizând obiectul cererii de chemare în judecată evocă, în realitate,

cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu

aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora

„judecătorii hotărăsc doar asupra obiectului cererii deduse judecății”, context

în care vor fi analizate motivele de recurs pe acest aspect.

Pe de altă parte, pretinsa

examinare a unor chestiuni care nu au legătură cu pricina de față interesează,

de fapt, modul de argumentare, de către instanța de apel, a soluției adoptate,

în sensul existenței unor considerente străine de natura pricinii în conținutul

motivării deciziei, caz în care criticile formulate urmează a fi cercetate în

contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu al celui prevăzut de art. 304 pct. 6.

În ceea ce privește

cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de

recurs, reiese că recurenții - reclamanți pretind greșita raportare a instanței

de apel la brevetul de invenție acordat de statul român, în loc de brevetul

acordat de statul american pentru aceeași invenție, care, potrivit

reclamanților, ar reprezenta, împreună cu actul de cesiune datat 22 februarie 1940,

titlul pe care se întemeiază pretențiile lor în prezenta cauză.

Cazul de recurs în

discuție are în vedere, într-adevăr, cauza cererii de chemare în judecată sau

fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi), respectiv titlul din

care decurg pretențiile formulate în speță. Cu toate acestea, condiția de

aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este aceea ca recurenții

să pretindă o denaturare a actului juridic dedus judecății, săvârșită de către

instanța de apel prin schimbarea înțelesului „lămurit și vădit neîndoielnic” al

titlului invocat.

Or, după cum s-a

arătat, prin motivele de recurs nu s-a susținut interpretarea greșită a

brevetului acordat de statul american sau a actului de cesiune datat 22

februarie 1940, în examinarea conținutului ori a efectelor acestora, ci

ignorarea lor drept cauză a cererii introductive de instanță. Astfel formulate,

criticile vizează, în realitate, aplicarea greșită a legii, din perspectiva

unuia dintre elementele oricărei cereri de chemare în judecată, respectiv cauza

juridică, context în care urmează a fi analizate.

Față de motivele de

recurs formulate, încadrate din punct de vedere în cazurile prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanții au învestit instanța

de judecată în prezentul litigiu cu o cerere întemeiată pe prevederile O.U.G. nr.

100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

în cuprinsul cererii de chemare în judecată făcându-se în mod expres referire

la dispozițiile art. 4, 4

1

, 14 și 15 din actul normativ menționat.

În ceea ce privește

obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că reclamanții au solicitat

obligarea Statului Român la plata drepturilor de autor și daune compensatorii

încasate de statul român pentru exploatarea brevetului de invenție „Aparat

Rotativ pentru forare puțuri”, în perioada 1945-1965, invenție brevetată în

România și ulterior în SUA, în temeiul art. 4, 4

1

, 14 și 15 din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate

industrială.

Se constată că, în

mod corect instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, s-a raportat

la obiectul cererii rezultat din dispozițiile legale expres indicate ca

reprezentând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, necontestate în

recurs.

Textele de lege din

cuprinsul acestui act normativ, astfel cum au fost menționate în cererea de

chemare în judecată, reglementează sfera persoanelor care au

calitatea de a cere

aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor (art. 4), printre care

și „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat

printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în

drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost

încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției

în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de

încălcare a drepturilor acestuia” (art. 4 lit. c)). Totodată, reclamanții au

invocat textele care prevăd scutirea de la plata taxelor de timbru pentru

acțiunile în justiție introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) și

competența de soluționare în primă instanță a litigiilor având ca obiect

măsurile reparatorii pentru persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) (art. 4

1

).

Dispozițiile art. 14

și 15 din O.U.G. nr. 100/2005, menționate, de asemenea, în cuprinsul cererii de

chemare în judecată, reglementează acordarea de

daune-interese pentru încălcarea unui

drept de proprietate industrială prin desfășurarea, cu intenție, a unei

activități de contrafacere, precum și modul de suportare a cheltuielilor de

judecată în această situație.

Față de prevederile

legale menționate și de solicitarea acordării de daune compensatorii, pe acest

temei, decurgând din exploatarea invenției, în mod corect, instanța de apel,

menținând hotărârea primei instanțe,

a considerat că pretențiile formulate rezidă

în solicitarea de despăgubiri pentru

încălcarea drepturile patrimoniale conferite

de un brevet de invenție acordat de statul român, deținut în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, prin exploatarea invenției în acea perioadă, în mod

abuziv, respectiv fără consimțământul titularului.

Acordarea de

despăgubiri într-un asemenea caz a fost concepută de legiuitor drept o măsură

reparatorie a prejudiciului suferit prin aplicarea invenției de către titularii

unor astfel de brevete care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune

juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea

drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de

regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, după cum rezultă din

coroborarea prevederilor art. 4 lit. c) și art. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru

completarea O.U.G. nr. 100/2005.

Prin motivele de

recurs, s-a pretins că obiectul cererii îl reprezintă solicitarea de restituire

a sumelor de bani plătite statului român pentru exploatarea brevetului din 1937

în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA și România, sume la care

reclamanții sunt îndreptățiți în temeiul contractului de cesiune încheiat la

data de 22 aprilie 1940, între inventatorul Ion Bazgan și H., autorul

reclamanților.

Aceste susțineri nu

pot fi, însă, primite, întrucât o asemenea solicitare ar fi trebuit să se

regăsească explicit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că

pretențiile vizează exclusiv drepturile bănești cuvenite titularului brevetului

acordat în SUA la data de 21 decembrie 1937 și pretins încasate de statul român

în temeiul unui acord de compensare încheiat cu SUA.

În condițiile în care

dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 au în vedere drepturile bănești cuvenite

titularului unui brevet acordat de statul român, pentru exploatarea abuzivă a

invenției, pretenția de restituire a unor sume de bani încasate de statul român

în considerarea unui brevet acordat de un stat străin nu putea fi dedusă din

conținutul măsurilor reparatorii vizate de aceste prevederi, astfel încât

trebuia indicată în mod expres și neechivoc în cererea de chemare în judecată,

ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

În acest context, se

constată că instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, nu a făcut o

apreciere greșită a obiectului cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă

parte, solicitarea adresată primei instanțe pentru verificări referitoare la

despăgubirile încasate de Statul Român în considerarea brevetului american, nu

releva administrarea unei probe concludente, pertinente și utile din

perspectiva limitelor învestirii instanței prin cererea introductivă.

În ceea ce privește cauza

juridică a cererii, respectiv fundamentul dreptului dedus judecății (causa

debendi), se observă că, prin motivele de recurs, recurenții tind să susțină faptul

că aceasta ar consta exclusiv în brevetul acordat de statul american.

Atare susținere nu

poate fi, însă, primită, atât timp cât, după cum s-a arătat, prin cererea

introductivă, reclamanții au făcut referire nu numai la brevetul american, dar

și la cel românesc, context în care, față de invocarea expresă a dispozițiilor art.

4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 drept temei juridic al pretențiilor, în mod

corect instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - a verificat dacă

există în patrimoniul reclamanților drepturi decurgând din brevetul acordat de

statul român.

Pe de altă parte, nu

s-ar putea considera că referirea reclamanților la ambele brevete le conferă

legitimare procesuală activă, întrucât nu este posibilă întrunirea acestei

condiții de exercițiu a acțiunii civile în considerarea a două titluri

distincte. Instanța de apel a considerat că brevetul românesc nu este același

cu cel american, deoarece reglementările aplicabile celor două jurisdicții nu

sunt uniforme și, implicit, nici efectele brevetelor nu sunt identice, chiar

dacă obiectul înregistrării (invenția) este aceeași, înlăturând argumentul

invocat prin motivele de apel privind identitatea celor două brevete.

Aprecierea instanței

de apel este justificată chiar de prevederile legale incidente la momentul înregistrării

în România a invenției aparținând ing. G., respectiv în anul 1934, în

condițiile în care Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale

din anul 1884 prevedea expres, în art. 4 bis, că brevetele acordate în diferite

state membre ale Uniunii Internaționale pentru protecția proprietății

industriale (Uniunea de la Paris) sunt independente de cele obținute pentru

aceeași invenție în alte state, membre sau non - membre ale Uniunii. Atât

România, cât și SUA, erau la acea dată membre ale Uniunii de la Paris.

Ca atare, brevetul

acordat în anul 1934 de către statul român era independent de cel acordat de

statul american în anul 1937 pentru aceeași invenție, motiv pentru care nu se poate

considera că eventuala dobândire a drepturilor patrimoniale decurgând din

brevetul american, prin contractul de cesiune încheiat de autorul reclamanților

cu inventatorul, ar echivala cu dobândirea concomitentă a drepturilor asupra

brevetului românesc și, implicit, cu întrunirea legitimării procesuale active

din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Rămâne de analizat

dacă referirea la brevetul american, concomitent cu referirea la brevetul

românesc, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ar fi trebuit să conducă

la constatarea întrunirii calității procesuale active, dat fiind că, prin

motivele de recurs, s-a susținut că existența unui brevet acordat de statul

român reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe

dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, și nu o verificare ce

interesează legitimarea procesuală activă.

Potrivit art. 4 lit.

c) din O.U.G. nr. 100/2005, în forma conturată prin Legea nr. 214/2008, „

Au calitatea de a

cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele

persoane: (…) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială

protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor

în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au

fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea

invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte

de încălcare a drepturilor acestuia.”

Față de termenii în

care norma este formulată în mod neechivoc, rezultă că este reglementată chiar legitimarea

procesuală activă într-o acțiune prin care se pretinde încălcarea unui drept de

proprietate intelectuală, prevăzând în mod explicit că au această calitate

titularii unui brevet acordat de statul român și valabil în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și succesorii lor în drept.

Așadar,

existența unui brevet

acordat de statul român nu reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, astfel

cum pretind recurenții, ci interesează tocmai

legitimarea procesuală activă,

condiție de exercițiu

a acțiunii. Este motivul pentru care, în mod corect, verificarea în cauză a existenței,

în patrimoniul reclamanților, a unor

drepturi decurgând dintr-un asemenea brevet,

s-a realizat în contextul calității procesuale active, și nu al admisibilității

acțiunii întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005.

Din această

perspectivă, față de referirea reclamanților la brevetul românesc, în mod

firesc verificarea impusă de art. 4 lit. c) din ordonanță a avut în vedere acest

brevet, considerându-se în context că brevetul acordat de statul american este

lipsit de relevanță.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a ignorat

cauza juridică a actului dedus judecății, dimpotrivă, pornind de la premisa că

brevetul românesc este independent de cel american, a analizat, în raport de

dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind legitimarea

procesuală activă, dacă brevetul acordat de statul american are relevanță pe

acest aspect și dacă reclamanții dețin vreun drept asupra brevetului românesc.

În același timp, prin

inserarea considerentelor vizând aspectele menționate, instanța de apel nu a

reținut motive străine de natura pricinii, astfel cum pretind recurenții, cât

timp formularea pretențiilor pe temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005

impunea verificarea

existenței,

în patrimoniul reclamantului, a unor drepturi decurgând dintr-un

brevet de invenție

acordat de statul român.

Împrejurarea că

instanța de apel a cercetat dacă actul de cesiune încheiat la data de 22

aprilie 1940 între autorul reclamanților și inventatorul G. a vizat și

drepturile patrimoniale asupra brevetului românesc, cu toate că reclamanții nu

au pretins vreodată că ar deține asemenea drepturi, nu relevă incidența cazului

descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Acest caz de recurs

are în vedere considerente decizorii sau chiar decisive, esențiale pentru

conturarea soluției adoptate în cauză, a căror inserare în cuprinsul hotărârii

alterează raționamentul logico - juridic pe care aceasta se bazează, așadar,

însăși legalitatea hotărârii pronunțate, iar nu considerentele indiferente,

care ar putea lipsi

din conținutul motivării, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a

hotărârii.

În speță,

considerentele esențiale pentru menținerea soluției de respingere a cererii de

chemare în judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală

sunt cele referitoare la inexistența în patrimoniul reclamanților a unor

drepturi decurgând dintr-un

brevet de invenție acordat de statul român și la lipsa

de relevanță a drepturilor decurgând din brevetul american, astfel încât considerente

reținute pe alte aspecte nu pot fi considerate drept decizorii ori decisive în

adoptarea hotărârii. Considerentele indiferente, de altfel, nu intră în puterea

lucrului judecat, astfel încât sunt lipsite de suport susținerile recurenților

vizând dezlegarea unor chestiuni ce interesează un alt dosar aflat pe rolul

instanței de judecată.

Întrucât decizia

recurată este temeinic motivată și a fost pronunțată cu respectarea

prevederilor legale incidente, nu se poate reține vreo încălcare a

prevederilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori a art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, astfel cum pretind recurenții.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va

respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva Deciziei

nr. 36/A din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 noiembrie 2015.