ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2544/2015

Decizia nr. 2544/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 392 din 26 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea principală a reclamanților A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de F., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale active; totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului de către intervenientul G. În motivarea sentinței, s-a reținut că, formulând cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata drepturilor de autor și daune compensatorii încasate de Statul Român pentru exploatarea brevetului de invenție „Aparat Rotativ pentru forare puțuri”, în perioada 1945-1965, invenție brevetată în România și ulterior în SUA, în temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările și completările ulterioare. Reclamantele și-au susținut legitimarea procesuală prin calitatea de moștenitoare ale lui H., pretins titular al drepturilor decurgând din brevetul de invenție. Așa cum a rezultat din contractul de cesiune încheiat la Agenția Consulară a Franței din Timișoara la data de 22 aprilie 1940, autorul invenției brevetate cu titlul „Aparat Rotativ pentru forare puțuri”, G., a cedat autorului reclamantelor, H., toate drepturile și obligațiile pe care le poseda asupra invenției sale brevetate în SUA de Nord, care i-au fost acordate prin Patentul/brevetul din 21 decembrie 1937 de către Oficiul de Patente din Washington.

Prin urmare, a reținut tribunalul, contrar susținerilor reclamantelor ce pretind calitatea de titular asupra brevetului acordat în România, din contractul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940, a rezultat că obiectul acestui contract îl constituie doar Brevetul din 1937, care a fost acordat de Oficiul de Brevete al SUA și are ca obiect drepturile care vor fi plătite de firme, instituții sau persoane din SUA, pentru utilizarea și exploatarea acestuia pe teritoriul acestui stat. Prin contractul de cesiune menționat, inventatorul și titularul G. nu a cedat și drepturile aferente invenției brevetate și înregistrate în România din 1934, acordat prin Decretul Regal nr. 1579 din 01 iunie 1934, astfel încât reclamantele nu pot pretinde un drept decurgând din acesta.

S-a reținut și împrejurarea că acest act de cesiune nu a fost înregistrat niciodată potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (2) și art. 22 din Legea asupra brevetelor de invenție din 1906, ce prevedeau ca cesiunea unui brevet se acordă prin răspuns oficial care se înscrie în registrul brevetelor, astfel încât cesiunea nu a fost opozabilă terților. Mai mult decât atât, prin sentința civilă nr. 1418 din 04 februarie 1961 a Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu a fost admisă acțiunea formulată de inginerul G. împotriva autorului reclamantelor, H., instanța arătând în considerentele hotărârii că actul de cesiune intervenit la 22 aprilie 1940 între Inginer G. ca cedent și profesorul H. ca cesionar privind drepturile cuvenite inventatorului G. din intervenția sa brevetată în SUA cu patentul din 21 decembrie 1937 a fost simulat și deci toate aceste drepturi au fost și au rămas ale ing.

G. Având în vedere soluția pronunțată în legătură cu acțiunea principală, aceea de respingere a acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, tribunalul a admis cererea formulată în interesul paratului Statul Român, de intervenientul G. Prin sentința nr. 1859 din 22 octombrie 2013, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 392 din 26 februarie 2013, formulată de reclamanți, reținând că pretinsa omisiune a instanței de a se pronunța cu privire la solicitarea reclamanților de introducere în cauză a SC I. SA nu este reală, deoarece instanța a procedat la examinarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, în raport cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., chestiune ce se impunea a fi analizată cu prioritate față de cererea de completare a cadrului procesual pasiv. Prin Decizia nr. 367 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel a privit omisiunea tribunalului de a da curs solicitării reclamanților de modificare a acțiunii în sensul chemării în judecată în calitate de pârât și a SC I. SA. Curtea a reținut că această cerere a fost formulată de reclamanți la termenul din de 23 octombrie 2012, când instanța a încuviințat părților administrarea de probe în vederea soluționării excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât și de intervenient.

La termenul de judecată următor, din 29 ianuarie 2013, probatoriul încuviințat anterior fusese administrat, astfel încât tribunalul a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active. Cu privire la solicitarea de introducere în cauză a SC I. SA, instanța a reținut că este prioritară discutarea excepției lipsei calității procesuale active. Curtea a constatat că o asemenea statuare este corectă și a fost realizată cu observarea regulilor de desfășurare a procesului civil. Astfel, în spiritul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța este ținută a examina chestiunile cu care este învestită în ordinea dictată de prevederile legale aplicabile și de succesiunea logică a argumentelor folosite în cadrul raționamentului.

De vreme ce reclamanții au invocat în susținerea cererii lor drept temei legal dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanța era chemată a hotărî cu întâietate dacă aceștia erau îndreptățiți a uza de aceste prevederi, iar în caz afirmativ, urma a verifica identitatea persoanei sau persoanelor chemate în judecată în cadrul unei atare acțiuni. De aceea, prin prisma necesității de a analiza legitimarea procesuală activă, nu prezenta relevanță (la acel moment procesual) care era persoana pârâtului, în eventualitatea respingerii excepției instanța urmând a dispune și cu privire la lărgirea cadrului procesual pasiv, dacă aceasta fusese realizată cu respectarea dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ. Pe de altă parte, modificarea cadrului procesual nu se făcea prin înlocuirea pârâtului Statul Român, deoarece reclamanții au solicitat a chema în judecată SC I. SA, în calitate de pârât, alături de pârâtul inițial, astfel încât nu se pune problema posibilității ca noul pârât să nu fi invocat excepția lipsei calității procesuale active, de vreme ce Statul Român rămânea în proces și acesta, alături de intervenientul accesoriu, formulaseră apărarea în discuție. Prin cea de-a doua critică, apelanții-reclamanți au susținut că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active, în sensul greșitei aplicări a prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, în esență argumentele lor decurgând din identitatea celor două brevete (românesc și american) și din inopozabilitatea hotărârii judecătorești ce a constatat simulația actului de cesiune, deoarece nu există dovada rămânerii sale definitive.

Instanța de apel a apreciat că primul argument ignoră efectele împrejurării că invenția lui G. a fost brevetată distinct în România și în SUA, dând naștere astfel unor drepturi de proprietate intelectuală diferite. În condițiile în care efectele brevetului de invenție acordat de statul român dau naștere drepturilor exclusive prevăzute de legea română, drepturi ce se nasc și se exercită pe teritoriul României și, similar, brevetul acordat de statul american dă naștere drepturilor prevăzute de legea sub imperiul căreia a fost acordat acel brevet, nu se poate reține argumentul apelanților-reclamanți în sensul că este vorba despre același brevet de invenție. Astfel, cât timp nici reglementările aplicabile celor două jurisdicții nu sunt uniforme și, implicit, nici efectele produse de cele două brevete nu sunt identice, chiar dacă obiectul înregistrării (invenția) este același, nu se poate afirma că din cele două brevete izvorăsc aceleași drepturi.

Procedând la interpretarea clauzelor contractului de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 la Timișoara între autorul apelanților și G., instanța de apel a constatat că nu există niciun indiciu că părțile ar fi intenționat a ceda, respectiv a primi și drepturile decurgând din înregistrarea românească a invenției, având în vedere că actul nu cuprinde nicio mențiune cu privire la brevetul românesc, deși acesta data din 18 mai 1934 și era anterior celui emis în SUA (21 decembrie 1937) și cu toate că actul analizat a fost încheiat pe teritoriul României și cuprinde și convenția părților în sensul aplicării legii române pentru rezoluțiunea convenției (art. 1020 C. civ. 1864), respectiv în sensul alegerii competenței instanțelor române pentru cererile legate de convenția încheiată.

În consecința argumentelor expuse, curtea a reținut, în primul rând, că art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 prevede dreptul la acțiune pentru repararea daunelor conform legii în beneficiul titularilor unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român, brevet deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoane cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv. Or, prin contractul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 între autorul apelanților reclamanți și G. nu s-au transmis decât drepturile și obligațiile pe care acesta le avea asupra brevetului de invenție emis în SUA, drepturi acordate prin Brevetul din 21 decembrie 1937 de Oficiul de Brevete din Washington.

Prin urmare, în temeiul acestui contract de cesiune apelanții-reclamanți nu pot solicita o reparație pentru eventuala exploatare fără consimțământul lor în temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece textul face vorbire expresă despre brevete de invenție acordate de statul român și, cum s-a reținut, nu există identitate între brevetul acordat de statul american și cel românesc. Prin prisma acestei constatări, devin lipsite de relevanță pentru speță apărările apelanților legate de lipsa caracterului definitiv al hotărârii ce a constatat simulația contractului de cesiune, deoarece, chiar dacă acesta este valabil ca cesiune și nu este simulat, el nu poate conferi reclamanților dreptul la acțiune în conformitate cu textul legal amintit.

În al doilea rând, analizând legitimarea apelanților-reclamanți de a formula o cerere întemeiată pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 pentru despăgubirea lor ca efect al exploatării abuzive a brevetului românesc, curtea a constatat că drepturile izvorâte din acordarea acestuia nu au fost transmise autorului reclamanților, astfel încât și sub acest aspect excepția lipsei calității procesuale active era fondată. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - În mod greșit, instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - s-a pronunțat asupra dreptului reclamanților privind brevetul român, ceea ce nu face obiectul cererii de chemare în judecată sau al acestui proces, reținându-se, astfel, motive străine de natura pricinii și interpretându-se greșit actul juridic dedus judecății.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să fie despăgubiți pentru drepturile de autor și daunele încasate de Statul Român pentru exploatarea Brevetului de Invenție din 1937 numit „Aparat rotativ pentru forare puțuri”, drepturi dobândite prin Contractul de cesiune încheiat la 22 aprilie 1940, între inventatorul G. și H., autorul reclamanților. În calitate de cesionari ai acestui brevet, reclamanții au solicitat să li se restituie sumele plătite Statului Român, pentru exploatarea brevetului din 1937 în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA și România. Prin Legea nr. 214/2008 pentru modificarea O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, legiuitorul roman a adoptat și reglementat modalitățile de despăgubire a titularilor de drepturi de proprietate industrială care, din motive independente de voința lor, nu și-au putut valorifica drepturile, invențiile lor fiind exploatate fără autorizarea lor și fără plata drepturilor bănești corespunzătoare, ipoteza reglementată de lege în care se află și reclamanții. - Instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere formulate, ci s-a pronunțat asupra unor subiecte care nu făceau obiectul acestui proces; mai mult, instanța s-a pronunțat asupra unor aspecte legate de Dosarul nr. x/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului București, anticipând o soluție favorabilă lui G., intervenient în dosarul de față, care are calitatea de reclamant în acel dosar și fără a pretinde avizul sau opinia unui expert în domeniul exploatării petrolifere.

- Instanța de apel s-a pronunțat asupra dreptului reclamanților în raport cu brevetul românesc, analizând dacă contractul de cesiune prevede și cedarea respectiv primirea drepturilor decurgând din înregistrarea românească a invenției, ceea ce reclamanții nu au susținut niciodată că s-ar fi întâmplat. Față de această împrejurare, precum și față de modul în care prima instanță a analizat legitimarea procesuală activă, au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. - Analiza ambelor instanțe de fond privind calitatea procesuală activă a plecat de la o premisă greșită, deoarece din punctul de vedere al calității procesuale active există o identitate între dreptul reclamanților și cel dedus judecații, respectiv brevetul de invenții înregistrat în SUA.

Problema admisibilității sau caracterului întemeiat al unei cereri formulate de un titular al unui brevet de invenție, care nu se află sub protecția Statului Român, reglementat de O.U.G. nr. 100/2005 nu face obiectul calității procesuale active. Ambele instanțe au făcut confuzie între condițiile de admisibilitate a cererii și calitatea procesuală activă. Instanțele au ignorat înscrisurile depuse de către reclamanți, ce vizau înregistrarea cesiunii la Oficiul de Patente și Mărci al SUA, înscrisuri care în fapt confirmă validitatea cesiunii. În consecință, atât timp cât autoritățile competente din SUA au admis și înregistrat cesiunea din 1940, precum și calitatea autorului H. de proprietar al brevetului din 1937, reclamanții au calitate procesuală din acest punct de vedere.

Deși reclamanții au solicitat primei instanțe să dispună emiterea unei adrese către F. pentru a comunica dispozițiile privind despăgubirile acordate Statului Român pentru patent („Aparat rotativ pentru forare puțuri”) în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA și România, tribunalul a respins fără vreo motivare această probă la termenul de judecată din 23 octombrie 2012. Din cele prezentate, reiese în mod clar că sunt lezate drepturile primordiale ale reclamanților, prin încălcarea flagrantă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Cu toate că recurenții au indicat drept temei juridic al motivelor de recurs și dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate pe acest aspect, rezultă că acestea nu pot fi analizate pe temeiurile de drept invocate. Astfel, prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, deoarece s-a pronunțat asupra dreptului reclamanților privind brevetul acordat de statul român, cu toate că acesta nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată sau al unor apărări de fond, fără a se pronunța asupra pretențiilor formulate de reclamanți, iar, pe de altă parte, a examinat chestiuni care nu au legătură cu pricina de față.

Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situația în care instanța de apel s-a pronunțat ea însăși asupra cererii de chemare în judecată, dispunând plus petita sau extra petita, nu și situația în care, deși a examinat fondul cererii introductive, a menținut hotărârea primei instanțe prin care a fost soluționată cererea dedusă judecății. În acest din urmă caz, eventuala depășire a limitelor învestirii instanței ar putea fi reținută doar în privința hotărârii primei instanțe, în timp ce deciziei pronunțate asupra apelului i s-ar putea reproșa menținerea greșită a sentinței astfel pronunțate, respectiv modul de aplicare a principiului disponibilității de către instanța de apel.

În consecință, criticile vizând obiectul cererii de chemare în judecată evocă, în realitate, cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii hotărăsc doar asupra obiectului cererii deduse judecății”, context în care vor fi analizate motivele de recurs pe acest aspect. Pe de altă parte, pretinsa examinare a unor chestiuni care nu au legătură cu pricina de față interesează, de fapt, modul de argumentare, de către instanța de apel, a soluției adoptate, în sensul existenței unor considerente străine de natura pricinii în conținutul motivării deciziei, caz în care criticile formulate urmează a fi cercetate în contextul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu al celui prevăzut de art. 304 pct. 6. În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, reiese că recurenții - reclamanți pretind greșita raportare a instanței de apel la brevetul de invenție acordat de statul român, în loc de brevetul acordat de statul american pentru aceeași invenție, care, potrivit reclamanților, ar reprezenta, împreună cu actul de cesiune datat 22 februarie 1940, titlul pe care se întemeiază pretențiile lor în prezenta cauză. Cazul de recurs în discuție are în vedere, într-adevăr, cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi), respectiv titlul din care decurg pretențiile formulate în speță.

Cu toate acestea, condiția de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este aceea ca recurenții să pretindă o denaturare a actului juridic dedus judecății, săvârșită de către instanța de apel prin schimbarea înțelesului „lămurit și vădit neîndoielnic” al titlului invocat. Or, după cum s-a arătat, prin motivele de recurs nu s-a susținut interpretarea greșită a brevetului acordat de statul american sau a actului de cesiune datat 22 februarie 1940, în examinarea conținutului ori a efectelor acestora, ci ignorarea lor drept cauză a cererii introductive de instanță. Astfel formulate, criticile vizează, în realitate, aplicarea greșită a legii, din perspectiva unuia dintre elementele oricărei cereri de chemare în judecată, respectiv cauza juridică, context în care urmează a fi analizate.

Față de motivele de recurs formulate, încadrate din punct de vedere în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanții au învestit instanța de judecată în prezentul litigiu cu o cerere întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, în cuprinsul cererii de chemare în judecată făcându-se în mod expres referire la dispozițiile art. 4, 4 1 , 14 și 15 din actul normativ menționat. În ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că reclamanții au solicitat obligarea Statului Român la plata drepturilor de autor și daune compensatorii încasate de statul român pentru exploatarea brevetului de invenție „Aparat Rotativ pentru forare puțuri”, în perioada 1945-1965, invenție brevetată în România și ulterior în SUA, în temeiul art. 4, 4 1 , 14 și 15 din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială. Se constată că, în mod corect instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, s-a raportat la obiectul cererii rezultat din dispozițiile legale expres indicate ca reprezentând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, necontestate în recurs.

Textele de lege din cuprinsul acestui act normativ, astfel cum au fost menționate în cererea de chemare în judecată, reglementează sfera persoanelor care au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor (art. 4), printre care și „persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia” (art. 4 lit. c)). Totodată, reclamanții au invocat textele care prevăd scutirea de la plata taxelor de timbru pentru acțiunile în justiție introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) și competența de soluționare în primă instanță a litigiilor având ca obiect măsurile reparatorii pentru persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) (art. 4 1 ). Dispozițiile art. 14 și 15 din O.U.G.

nr. 100/2005, menționate, de asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reglementează acordarea de daune-interese pentru încălcarea unui drept de proprietate industrială prin desfășurarea, cu intenție, a unei activități de contrafacere, precum și modul de suportare a cheltuielilor de judecată în această situație. Față de prevederile legale menționate și de solicitarea acordării de daune compensatorii, pe acest temei, decurgând din exploatarea invenției, în mod corect, instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a considerat că pretențiile formulate rezidă în solicitarea de despăgubiri pentru încălcarea drepturile patrimoniale conferite de un brevet de invenție acordat de statul român, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin exploatarea invenției în acea perioadă, în mod abuziv, respectiv fără consimțământul titularului.

Acordarea de despăgubiri într-un asemenea caz a fost concepută de legiuitor drept o măsură reparatorie a prejudiciului suferit prin aplicarea invenției de către titularii unor astfel de brevete care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, după cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 4 lit. c) și art. 2 din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005.

Prin motivele de recurs, s-a pretins că obiectul cererii îl reprezintă solicitarea de restituire a sumelor de bani plătite statului român pentru exploatarea brevetului din 1937 în cadrul „Acordului de compensare” încheiat între SUA și România, sume la care reclamanții sunt îndreptățiți în temeiul contractului de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940, între inventatorul Ion Bazgan și H., autorul reclamanților. Aceste susțineri nu pot fi, însă, primite, întrucât o asemenea solicitare ar fi trebuit să se regăsească explicit în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că pretențiile vizează exclusiv drepturile bănești cuvenite titularului brevetului acordat în SUA la data de 21 decembrie 1937 și pretins încasate de statul român în temeiul unui acord de compensare încheiat cu SUA.

În condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 au în vedere drepturile bănești cuvenite titularului unui brevet acordat de statul român, pentru exploatarea abuzivă a invenției, pretenția de restituire a unor sume de bani încasate de statul român în considerarea unui brevet acordat de un stat străin nu putea fi dedusă din conținutul măsurilor reparatorii vizate de aceste prevederi, astfel încât trebuia indicată în mod expres și neechivoc în cererea de chemare în judecată, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

În acest context, se constată că instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, nu a făcut o apreciere greșită a obiectului cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, solicitarea adresată primei instanțe pentru verificări referitoare la despăgubirile încasate de Statul Român în considerarea brevetului american, nu releva administrarea unei probe concludente, pertinente și utile din perspectiva limitelor învestirii instanței prin cererea introductivă. În ceea ce privește cauza juridică a cererii, respectiv fundamentul dreptului dedus judecății (causa debendi), se observă că, prin motivele de recurs, recurenții tind să susțină faptul că aceasta ar consta exclusiv în brevetul acordat de statul american.

Atare susținere nu poate fi, însă, primită, atât timp cât, după cum s-a arătat, prin cererea introductivă, reclamanții au făcut referire nu numai la brevetul american, dar și la cel românesc, context în care, față de invocarea expresă a dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 drept temei juridic al pretențiilor, în mod corect instanța de apel - ca, de altfel, și prima instanță - a verificat dacă există în patrimoniul reclamanților drepturi decurgând din brevetul acordat de statul român. Pe de altă parte, nu s-ar putea considera că referirea reclamanților la ambele brevete le conferă legitimare procesuală activă, întrucât nu este posibilă întrunirea acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile în considerarea a două titluri distincte.

Instanța de apel a considerat că brevetul românesc nu este același cu cel american, deoarece reglementările aplicabile celor două jurisdicții nu sunt uniforme și, implicit, nici efectele brevetelor nu sunt identice, chiar dacă obiectul înregistrării (invenția) este aceeași, înlăturând argumentul invocat prin motivele de apel privind identitatea celor două brevete. Aprecierea instanței de apel este justificată chiar de prevederile legale incidente la momentul înregistrării în România a invenției aparținând ing. G., respectiv în anul 1934, în condițiile în care Convenția de la Paris privind protecția proprietății industriale din anul 1884 prevedea expres, în art. 4 bis, că brevetele acordate în diferite state membre ale Uniunii Internaționale pentru protecția proprietății industriale (Uniunea de la Paris) sunt independente de cele obținute pentru aceeași invenție în alte state, membre sau non - membre ale Uniunii.

Atât România, cât și SUA, erau la acea dată membre ale Uniunii de la Paris. Ca atare, brevetul acordat în anul 1934 de către statul român era independent de cel acordat de statul american în anul 1937 pentru aceeași invenție, motiv pentru care nu se poate considera că eventuala dobândire a drepturilor patrimoniale decurgând din brevetul american, prin contractul de cesiune încheiat de autorul reclamanților cu inventatorul, ar echivala cu dobândirea concomitentă a drepturilor asupra brevetului românesc și, implicit, cu întrunirea legitimării procesuale active din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Rămâne de analizat dacă referirea la brevetul american, concomitent cu referirea la brevetul românesc, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ar fi trebuit să conducă la constatarea întrunirii calității procesuale active, dat fiind că, prin motivele de recurs, s-a susținut că existența unui brevet acordat de statul român reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, și nu o verificare ce interesează legitimarea procesuală activă. Potrivit art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005, în forma conturată prin Legea nr. 214/2008, „ Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane: (…) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.” Față de termenii în care norma este formulată în mod neechivoc, rezultă că este reglementată chiar legitimarea procesuală activă într-o acțiune prin care se pretinde încălcarea unui drept de proprietate intelectuală, prevăzând în mod explicit că au această calitate titularii unui brevet acordat de statul român și valabil în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și succesorii lor în drept.

Așadar, existența unui brevet acordat de statul român nu reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii, astfel cum pretind recurenții, ci interesează tocmai legitimarea procesuală activă, condiție de exercițiu a acțiunii. Este motivul pentru care, în mod corect, verificarea în cauză a existenței, în patrimoniul reclamanților, a unor drepturi decurgând dintr-un asemenea brevet, s-a realizat în contextul calității procesuale active, și nu al admisibilității acțiunii întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 100/2005. Din această perspectivă, față de referirea reclamanților la brevetul românesc, în mod firesc verificarea impusă de art. 4 lit. c) din ordonanță a avut în vedere acest brevet, considerându-se în context că brevetul acordat de statul american este lipsit de relevanță.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a ignorat cauza juridică a actului dedus judecății, dimpotrivă, pornind de la premisa că brevetul românesc este independent de cel american, a analizat, în raport de dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind legitimarea procesuală activă, dacă brevetul acordat de statul american are relevanță pe acest aspect și dacă reclamanții dețin vreun drept asupra brevetului românesc. În același timp, prin inserarea considerentelor vizând aspectele menționate, instanța de apel nu a reținut motive străine de natura pricinii, astfel cum pretind recurenții, cât timp formularea pretențiilor pe temeiul art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005 impunea verificarea existenței, în patrimoniul reclamantului, a unor drepturi decurgând dintr-un brevet de invenție acordat de statul român. Împrejurarea că instanța de apel a cercetat dacă actul de cesiune încheiat la data de 22 aprilie 1940 între autorul reclamanților și inventatorul G. a vizat și drepturile patrimoniale asupra brevetului românesc, cu toate că reclamanții nu au pretins vreodată că ar deține asemenea drepturi, nu relevă incidența cazului descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Acest caz de recurs are în vedere considerente decizorii sau chiar decisive, esențiale pentru conturarea soluției adoptate în cauză, a căror inserare în cuprinsul hotărârii alterează raționamentul logico - juridic pe care aceasta se bazează, așadar, însăși legalitatea hotărârii pronunțate, iar nu considerentele indiferente, care ar putea lipsi din conținutul motivării, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii.

În speță, considerentele esențiale pentru menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală sunt cele referitoare la inexistența în patrimoniul reclamanților a unor drepturi decurgând dintr-un brevet de invenție acordat de statul român și la lipsa de relevanță a drepturilor decurgând din brevetul american, astfel încât considerente reținute pe alte aspecte nu pot fi considerate drept decizorii ori decisive în adoptarea hotărârii. Considerentele indiferente, de altfel, nu intră în puterea lucrului judecat, astfel încât sunt lipsite de suport susținerile recurenților vizând dezlegarea unor chestiuni ce interesează un alt dosar aflat pe rolul instanței de judecată.

Întrucât decizia recurată este temeinic motivată și a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale incidente, nu se poate reține vreo încălcare a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum pretind recurenții. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva Deciziei nr. 36/A din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2015.