ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1110/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iunie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamantul B.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, obligarea acesteia la plata de daune pentru exploatarea un drept, în perioada 1 martie 1949-11 noiembrie 1958, a obiectului Brevetului de Invenție acordat prin Decretul Regal nr. 1579 din 1 iunie 1934 (cu titlul „Metoda pentru îmbunătățirea randamentului și perfecționarea forajului rotativ prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidromecanice") și a Brevetului de Invenție de Perfecționare nr. 37743 acordat prin Decretul Regal nr. 77847 din 31 ianuarie 1947 (cu titlul „Foraj prin metoda ciocanului Rotary").

În drept, a invocat dispozițiile legii asupra brevetelor de invențiune din 1906 și O.U.G. nr. 100/2005.

La data de 27 august 2009, numita B.A. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând acordarea aceiorași drepturi ca și cele solicitate de reclamant.

La data de 20 august 2009, B.S. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantului și în interes propriu, solicitând introducerea în cauză în calitate de comoștenitori și a numiților B.C. și B.A., în temeiul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., precum și suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 26030/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 București, având ca obiect repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, anularea certificatului de moștenitor din 1998 și constatarea calității de moștenitor a reclamantului de pe urma tatălui său B.I.

Pârâta SC P. SA, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților.

La data de 20 ianuarie 2010 B.C. a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantului și în interes propriu.

Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interes propriu formulate de B.A., B.S. și B.C.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 26820/299/2009 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin Decizia civilă nr. 304/R din 2 septembrie 2010, Curtea de apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul formulat de reclamantul B.I. împotriva încheierii din data de 21 ianuarie 2010.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea din data de 12 iunie 2014, a dispus repunerea cauzei pe rol.

Prin încheierea din data de 19 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a interveniențihr în nume propriu B.A., B.S. și B.C. și a acordat termen pentru continuarea judecății.

Împotriva acestei din urmă încheieri, intervenienții B.A. și B.S. au declarat apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 503/A din 3 decembrie 2014, a admis excepția prematurității apelului invocată de pârâta SC P. SA și a respins apelul ca prematur formulat.

Instanța de apel a reținut că încheierea recurată, prin care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale active, este o încheiere premergătoare, cu caracter interlocutoriu, deoarece a rezolvat: parțial unele aspecte ale procesului, fără însă a întrerupe cursul judecății, iar potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., împotriva unei asemenea încheieri premergătoare, prin care nu s-a întrerupt și nici nu s-a suspendat cursul judecății, nu se poate face apel decât odată cu fondul.

S-a reținut că, declarându-se apel împotriva unei încheieri premergătoare prin care nu s-a întrerupt cursul judecății, apelanții nu s-au conformat unei condiții specifice de admisibilitate a căilor de atac, motiv pentru care apelul este prematur formulat, fapt ce exclude examinarea pe fond a susținerilor referitoare ia temeinicia și legalitatea admiterii, prin încheierea din data de 19 iunie 2014, a excepției lipsei calității procesuale active a intervenienților.

Cu privire la susținerea apelanților referitoare la asigurarea dreptului la un recurs efectiv garantat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că acest drept va putea fi exercitat de către apelanți în momentul în care dreptul de a formula apel va deveni actual, respectiv odată cu fondul litigiului.

Împotriva acestei decizii, intervenienții B.A. și B.S. au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții susțin, în esență, ca instanța de apel a reținut în mod greșit că în speța nu se poate face aplicarea art. 13 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, arătând că, în opinia lor, este obligatoriu, potrivit intereselor lor, să formuleze o cale de atac împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 28378/3/2009 de Tribunalul București, fără să aștepte decizia instanței de fond. Au mai arătat că prin hotărârea pronunțată îa 19 iunie 2014, cu referire la drepturile de succesiune ale recurenților A.B., în calitate de soție supraviețuitoare, și S.B., fiu al defunctului dr. I.B., tribunalul în mod greșit nu a recunoscut vocația acestora de succesori și nici calitatea lor potențială de moștenitori (intervenienți în interes propriu) în Dosarul nr. 28378/3/2009, deși existau elemente numeroase ce ar fi impus această soluție. Susțin că în baza art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului au dreptul să atace cu recurs decizia instanței de apel întrucât, în caz contrar, ar fi privați de dreptul de a putea să-și apare interesele pe toată durata procesului.

În continuare, recurenții susțin ca deși art. 282 alin. (2) C. proc. civ. prevede ca împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în opinia lor, ar fi aberant să aștepte hotărârea tribunalului pentru a declara recurs, întrucât termenul ar fi unul nerezonabil, contrar prevederilor art, 6 din C.E.D.O. Mai arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că art. 13 din Convenție nu poate fi aplicat în speță, arătând că instanța europeană în cauza Kudla contra Poloniei, a reținut că art. 13 garantează un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, permițând invocarea unei nesocotiri a obligației impuse de art. 6 parag. 1 de a audia cauzele într-un termen rezonabil, exigențele art. 13 fiind percepute ca o consolidare a art. 6 parag. 1 și nu ca fiind absorbite de către obligația generală de a nu supune justițiabilii unor proceduri neobișnuit de lungi. Statul semnatar are astfel obligația de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică, permițându-i justițîabilului să conteste durata procedurii, în caz contrar constatându-se încălcat art, 13 din Convenție. Mai mult, recurenții arată că în cauza Abramtuc contra României, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care permite prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de convenție. Susțin că dreptul la un recurs efectiv ar implica o decizie care să le permită sa-și apere propriul punct de vedere pe fondul cauzei în Dosarul nr. 28378/3/2009, precum și posibilitatea apărării intereselor pe toată durata procesului, în calitate de succesori. în plus, arată că au formulat plângere și în Elveția pe motiv că le-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate prin Convenția și Protocoalele la care România este parte.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâta SC P. SA. a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care a fost pusă în discuție la termenul de astăzi.

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condițiile în care, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că recurenții pretind că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., susținându-se în plus, că aceste dispoziții contravin art. 6 și art. 13 din C.E.D.O.

Așadar, în cauză nu operează sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilității unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiași norme,

În consecință, excepția nulității va fi respinsă ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 268 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii simt încheieri premergătoare.

Unele dintre acestea pot conține dispoziții premergătoare (încheieri cu caracter preparatoriu), care nu leagă instanța (art. 268 alin. (2) C. proc. civ.) sau, dimpotrivă, pot conține soluționări parțiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanța (încheieri interlocutorii), în sensul că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte în cuprinsul celor din urmă hotărâri (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.).

Consecința practică a unei astfel de reglementări constă, printre altele, în aceea că, de regulă, încheierile premergătoare, indiferent de felul lor, nu pot fi atacate decât odată cu fondul, dacă prin acestea nu a fost întrerupt cursul judecății - excepția prevăzută de art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în speță intervenienții au declarat apel împotriva încheierii din 19 iunie 2034 prin care Tribunalul București a admis excepția lipsei calității lor procesuale active, încheiere interlocutorie prin care însă nu s-a întrerupt cursul judecății în fața primei instanțe; ca atare, ea intră sub incidența regulii anterior menționate, prevăzută de art. 282 alin. (2) C. proc. civ., putând fi atacată doar odată cu fondul, iar nu separat înainte de dezinvestirea primei instanțe prin pronunțarea sentinței, în speță nefiind aplicabilă excepția reglementată de acest text.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că decizia recurată prin care a fost admisă excepția prematurității apelului este legală, fiind pronunțată în temeiul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte mai reține că norma de la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. a constituit obiect al excepției de neconstituționalitate pe considerentul că dispozițiile criticate contravin liberului acces la justiție, deoarece acesta implică și accesul liber la exercitarea căilor de atac împotriva oricăror hotărâri judecătorești, fie că sunt încheieri, sentințe sau decizii. Totodată, se mai invocase și împrejurarea că încheierile premergătoare pronunțate de instanțele de judecată conțin, de cele mai multe ori, dezlegări ale problemelor de drept sau măsuri procesuale ce premerg judecata fondului, astfel încât între aceste încheieri și hotărârea pe fond există o strânsă legătură de interdependență.

Curtea Constituțională a confirmat însă constituționalitatea textului, statuând că liberul acces la justiție presupune și accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 126 alin, (2) și art. 129 din Constituție.

Totodată, s-a reținut că semnificația art. 21 alin. (2) din Constituție este aceea că nici o categorie sau grup social nu se poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit. Legiuitorul poate, însă, institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Curtea Constituțională a constatat, de asemenea, că stabilirea regulii conform căreia încheierile premergătoare, cu excepția celor prin care s-a întrerupt cursul judecății, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Totodată, Înalta Curte reține că prin soluția pronunțată de către instanța de apel nu se aduce atingere art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text care reglementează dreptul la un recurs efectiv, ca drept subiectiv de natură procesuală, nu poate fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice nemulțumire pe care o poate invoca o persoană în baza Convenției. Astfel cum reiese din jurisprudența C.E.D.O. dezvoltată în domeniul de aplicare a acestui text, art. 13 din Convenție impune o cale internă de atac în fața unei autorități naționale competente care să examineze o cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției numai pentru plângerile care pot fi apreciate ca fiind posibil de susținut în raport de dispozițiile Convenției.

Având în vedere și principiul subsidiaritărțfi mecanismului instituit prin Convenția europeană a drepturilor omului, Înalta Curte mai retine ca legea națională - art. 282 alin. (2) C. proc. civ. - îndeplinește standardele de claritate, accesibilitate și predictibilitate sub aspectul exigențelor art. 6 alin. (1) din Convenție, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., astfel încât părțile au posibilitatea tară nicio dificultate de a-și conforma conduita procesuală la această reglementare.

Mai mult decât atât, aceleași dispoziții procesuale constituie pentru părți (recurenții intervenienți în cauză) o cale de atac efectivă și eficientă la momentul pronunțării sentinței de către prima instanță prin care va soluționa cauza dedusă judecății, astfel încât nu este necesar a se recurge la dispozițiile art. 13 din Convenție, text care sancționează absența unui recurs intern; după desesizarea primei instanțe, intervenienții vor putea, în condițiile prevăzute de art. 282 alin. (2) C. proc. civ., să declanșeze mecanismul controlului judiciar prin exercitarea apelului împotriva încheierii din 19 iunie 2034 prin care tribunalul a admis excepția lipsei calității lor procesuale active.

Fața de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienți.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-intervenienți vor fi obligați să plătească intimatei-pârâte SC P. SA suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienții B.A. și B.S. împotriva Deciziei nr. 503/A din 3 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții-interveniențti B.A. și B.S. la 4.000 let cheltuieli de judecată reduse către intimata-pârâtă SC P. SA.

Irevocabila.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2015.