ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 580/2019

Prin cererea, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 iunie 2009, sub nr. x/2009, reclamantul A., în calitate de moștenitor acceptant al succesiunii tatălui său B., a solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata de daune pentru exploatarea fără drept, în perioada 1 martie 1949 - 18 noiembrie 1958 de către societățile în a căror drepturi și obligații a succedat pârâta a obiectului Brevetului de Invenție nr. x și a Brevetului de Invenție de Perfecționare nr. 33743/1945.

În drept, a invocat dispozițiile art. 4, art. *4

1

, art. 14 și art. 15 din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008 și art. 11 din Legea asupra brevetelor de invențiune din 1906.

La data de 13 iunie 2018, D. a formulat cerere de intervenție în nume propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului A. la plata unui procent de 12% din drepturile patrimoniale izvorâte din proprietatea intelectuală a inventatorului A., datorate de Statul Român, drepturi ce rezultă din brevetele de invenție menționate în cauză și legate, în particular, de brevetul de invenție nr. x din data de 21 decembrie 1937 emis de Statele Unite al Americii.

Titularul cererii de intervenție a invocat finanțarea efectuată de E., autorul său, a acțiunii de recuperare a sumelor reprezentând drepturi de autor din Brevetul de Invenție nr. x/1937 și Convenția încheiată între inventatorul dr. ing. A. și dipl. ing. F., în nume propriu și ca reprezentant al grupului G..

În ceea ce privește calitatea sa procesuală activă, a precizat că este fiul moștenitor al tatălui său E., astfel cum rezultă din Contractul de căsătorie și moștenire nr. 2412/80 din data de 19 decembrie 1980, potrivit căruia tatăl său și-a numit cei doi fii ca moștenitori unici, în cotă egală.

A mai menționat că, potrivit art. 17 din Convenția menționată, toate drepturile ce izvorăsc din aceasta se transmit moștenitorilor, astfel încât este îndreptățit să solicite suma care i s-ar cuveni tatălui său, cu titluri de despăgubiri ce rezultă din Convenție.

În susținerea admisibilității cererii de intervenție, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu a cererii, a arătat că interesul său este determinat, întrucât prin recuperarea sumei ce reprezintă contravaloarea drepturilor de autor ce îi revin pârâtului A., în calitate de moștenitor al dr. A., este îndreptățit să solicite suma corespunzătoare conform Convenției.

A apreciat că interesul său este unul legitim, având în vedere că are o creanță, stipulată într-un act încheiat în formă autentică și, de asemenea, interesul său este născut și actual pentru că recuperarea drepturilor de autor ce rezultă din brevetul de invenție îl îndreptățește să solicite drepturile care i se cuvin în baza aceleiași Convenții.

Cererea de intervenție a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 49 și art. 50 C. proc. civ., art. 969 și art. 970 C. civ. de la 1864.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea de ședință din data de 21 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2009, a respins în principiu cererea de intervenție în interes propriu ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) C. proc. civ., față de care, pentru a fi admisibilă cererea de intervenție în interes propriu, intervenientul principal trebuie să invoce un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, tinzând să câștige pentru sine bunul litigios, cererea fiind formulată împotriva tuturor părților din proces, reclamant și pârâți în susținerea și recunoașterea pretenției proprii.

Totodată, tribunalul a constatat că, deși nu este necesar să existe identitate între dreptul pretins de terț și dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, între cele două drepturi trebuie să existe o strânsă legătură, deci o legătură suficientă, care să justifice judecarea împreună a celor două cereri.

Sub acest aspect prima instanță a reținut că între cele două drepturi nu există o astfel de conexiune, neexistând, de asemenea, niciun risc să se ajungă la pronunțarea a două hotărârii contradictorii în situația declanșării de către terț a unui proces separat, astfel că a respins cererea de intervenție ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a formulat apel titularul cererii de intervenție D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 12 octombrie 2018, sub nr. x/2018.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a susținut că mențiunea primei instanțe în sensul că împotriva încheierii din data de 21 iunie 2018 se poate formula calea de atac numai odată cu fondul reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului la apărare și acces liber la justiție, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A apreciat că împiedicarea sa de a-și exercita în timp util drepturile procesuale în fața unei instanțe din România și punerea în situația de a aștepta în mod pasiv soluționarea unei cauze pe fond, în care are atât un drept, cât și un interes, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la apărare consacrat și apărat de normele legale europene.

Apelantul a subliniat faptul că, potrivit normelor procedurale din România, judecata în primă instanță are o importanță deosebită datorită faptului că la fond se administrează probatoriul și se iau măsuri care nu mai sunt admisibile în căile de atac.

A arătat că însuși legiuitorul român a corectat în noul C. proc. civ. inconvenientul privind calea de atac, aspect reglementat într-o manieră desuetă și contrară normelor europene de C. proc. civ. de la 1865, și a prevăzut la art. 64 alin. (4) din noul C. proc. civ. că încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție în interes propriu se poate ataca numai odată cu fondul, însă în ceea ce privește încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, aceasta poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunțare.

Totodată, a susținut că, tocmai pentru garantarea dreptului la apărare a intervenientului, legiuitorul român a prevăzut în noul C. proc. civ. că judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție.

A apreciat că cererea sa de intervenție este admisibilă, fiind în strânsă legătură cu cererea principală ce face obiectul prezentei cauze, iar instanța de fond a respins în mod nelegal cererea care a fost introdusă înainte de închiderea dezbaterilor, în conformitate cu prevederile legale.

Astfel, a precizat că, prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților să îi achite cu titlu de daune sumele datorate pentru exploatarea fără drept a obiectului brevetelor de invenție care au fost acordate tatălui său, dr. A. Temeiul de drept al pretențiilor sale este reprezentat de O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum aceasta a fost modificată de Legea nr. 214/2008.

Apelantul a susținut că actele normative indicate mai sus i-au creat reclamantului cadrul legal necesar pentru a solicita drepturile care i se cuveneau tatălui său, după ce acesta însuși a făcut demersuri încă din anii 1960 în vederea recuperării acestor drepturi.

A menționat că, în contextul recuperării drepturilor de autor, a fost încheiată Convenția între dr. A. și tatăl apelantului, E., reprezentant de F., în calitate de reprezentant al grupului G., convenție din care izvorăște dreptul său de a primi 12% din drepturile patrimoniale ce rezultă din brevetele de invenție menționate în cauza ce face obiectul prezentului dosar și legate, în particular, de Brevetul de invenție nr. x din data de 21 decembrie 1937 emis de Statele Unite al Americii.

În consecință, apelantul a solicitat instanței să constate că cererea sa are o strânsă legătura cu pretenția ce face obiectul prezentei cauze și să dispună admiterea în principiu a cererii de intervenție.

A precizat că dovada că tatăl apelantului, finanțatorul E., este, de fapt, reprezentat în Convenție de grupul german G., rezultă atât din declarația doamnei H., soția dr. A., și a lui I., dar și din cărțile scrise de J., cărți care au fost publicate chiar de editura deținută de reclamantul A.

A arătat că a solicitat instanței de fond să îi admită proba cu audierea celor 2 martori menționați anterior, iar lipsa posibilității de a administra un probatoriu care să îi permită să dovedească atât calitatea sa procesuală, dar și temeinicia pretențiilor, transformă cererea de intervenție într-un act pur formal, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, încălcându-se astfel prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

De asemenea, a apreciat că, prin înscrisurile atașate cererii de intervenție, a dovedit atât faptul că este succesor în drepturi al tatălui defunct E., dar și că, în calitate de succesor al acestuia, are atât dreptul, cât și interesul de a interveni în prezenta cauză pentru a-și valorifica drepturile patrimoniale ce rezultă din Convenție.

A considerat că neacordarea posibilității legale de a recupera sumele datorate tatălui său, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, drept garantat atât de Constituția României la art. 44, cât și prin art. 1 Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin notele scrise depuse la data de 10 octombrie 2018, apelantul a completat cererea inițială de apel, dezvoltând argumente referitoare la excepția nulității "declarației" reclamantului A. autentificate sub nr. x din data de 14 aprilie 1981, prin care acesta a acceptat pur și simplu succesiunea tatălui său, declarând în fals că nu există alți moștenitori, deși avea cunoștință despre existența fraților și a soției supraviețuitoare.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1576A din data de 11 decembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, a respins apelul declarat de apelantul-intervenient D. împotriva încheierii din data de 21 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și C. SA și cu intimatul-reclamant A., ca inadmisibil. A obligat pe apelantul-intervenient să plătească intimatului-reclamant suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, examinând cu prioritate excepția inadmisibilității cererii de apel, invocată de intimatul-reclamant A. și de către intimata-pârâtă C. SA, a reținut că, față de data sesizării instanței - 30 iunie 2009 - și având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., legea procedurală aplicabilă judecății pendinte este vechiul C. proc. civ., cum în mod corect au arătat părțile.

Prin urmare, a apreciat că regimul juridic al cererii de intervenție formulate în cauză este cuprins în art. 49 și următoarele C. proc. civ. de la 1865, dispozițiile relevante fiind cele ale art. 52 alin. (1) ("După ascultarea părților și a celui care intervine, instanța va hotărî asupra încuviințării în principiu a intervenției") și ale alin. (2) al textului ("Încheierea nu se poate ataca decât odată cu fondul").

Totodată, instanța de apel a reținut și prevederile art. 268 alin. (1) - (3) C. proc. civ. de la 1865 (ce permit calificarea hotărârii atacate în cauză ca o încheiere premergătoare), din coroborarea cărora cu cele ale art. 282 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 rezultând că și norma generală referitoare la calea de atac a apelului conduce la aceeași concluzie, a deschiderii dreptului la apel împotriva încheierii doar odată apelul asupra fondului.

În consecință, a constatat că în mod corect au arătat intimații că încheierea prin care tribunalul a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție putea fi atacată cu apel de cei interesați numai odată cu declararea apelului asupra fondului, astfel încât în acest stadiu procedural apelul declarat nu poate fi primit.

În privința argumentelor apelantului ce dezvoltă principiul general al dreptului de acces la instanță, reglementat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța de apel a reținut că soluția de a da dreptul la apel numai odată cu dreptul de apel împotriva hotărârii prin care se soluționează cauza pe fond nu constituie o încălcare a acestuia și nici nu lipsește apelantul de garanțiile specifice.

Astfel, pe de-o parte calea de atac este deschisă celui care intervine, doar că la un alt moment procesual decât cel de față, iar stabilirea unei atare condiții (atacarea încheierii doar odată cu fondul) nu lipsește partea de dreptul de a deduce judecății la instanța de control nemulțumirile sale cu privire la soluția pronunțată de prima instanță.

Pe de altă parte, analizând argumentul apelantului în sensul că, prin împiedicarea sa de a participa la acest proces, se va găsi în imposibilitate de a administra probatoriul adecvat în vederea dovedirii pretențiilor sale, curtea de apel a constatat că în cauză cererea de intervenție a avut caracter principal, ceea ce semnifică posibilitatea titularului de a formula pretenția pe cale separată, în contradictoriu cu una sau mai multe dintre părțile procesului de față, fără a se identifica vreun motiv pentru care în acel cadru procesual nu se va putea prevala de toate argumentele și probele pe care intenționa a le administra în cauza de față.

Totodată, a reținut că nu pot fi analizate, în aceste coordonate, motivele de nelegalitate și netemeinicie formulate prin memoriul de apel, completate ulterior. De asemenea, nu au a primi soluție nici celelalte apărări ale intimaților, referitoare la nulitatea cererii de apel, respectiv la inadmisibilitatea motivului de apel suplimentar.

Reținând chitanța aflată la dosarul de apel (dovada onorariului avocațial aferent apelului) și în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul-intervenient la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenientul D., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică adusă hotărârii recurate, recurentul-intervenient a susținut prejudicierea sa din perspectiva accesului la un grad de jurisdicție.

A arătat că principiul organizării justiție pe sistemul dublului grad de jurisdicție presupune ca o hotărâre judecătorească să poată fi supusă controlului judiciar la o instanță superioară, pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârșite de instanța ierarhic inferioară, în acest sens, instanțele fiind grupate astfel încât un proces judecat într-o instanță să poată ajunge apoi în fața unei instanțe superioare.

Recurentul-intervenient a susținut că judecata în fond presupune o cercetare a cauzei atât din punct de vedere al legalității, al normelor de drept aplicabile, cât și din punct de vedere al temeiniciei, aprecierii probelor administrate în cauză, astfel că o pricină poate fi judecată în fond de două ori - în primă instanță și în apel.

A doua critică a recurentului-intervenient vizează posibilitatea atacării încheierii de ședință din data de 21 iunie 2018 numai odată cu fondul, aspect care, în opinia acestuia, reprezintă o încălcare a dreptului la apărare și a accesului la justiție așa cum sunt consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A apreciat că împiedicarea părții de a-și exercita drepturile procesuale în fața unei instanțe din România și punerea în situația de a aștepta în mod pasiv la soluționarea unei cauze pe fond în care partea are atât un drept, cât și un interes, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la apărare consacrat și apărat de normele legale europene.

Totodată, a învederat că acest inconvenient a fost remediat prin dispozițiile noului C. proc. civ., care, la art. 64 alin. (4), prevede că încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție în interes propriu se poate ataca numai odată cu fondul, însă încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunțare.

Recurentul-intervenient a mai susținut și că, din analiza pe fond a cererii de intervenție, rezultă că a fost făcută dovada existenței unui drept în raport cu părțile din dosar.

În dezvoltarea celui de al treilea motiv de recurs, recurentul-intervenient a criticat soluția instanței de apel din perspectiva prevalenței dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în raport de dispozițiile prevăzute de art. 52 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865.

A arătat că, potrivit art. 20 din Constituția României (Tratatele internaționale privind drepturile omului), "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Astfel, a considerat că imposibilitatea aderării sale la cauza ce se judecă în fond la Tribunalul București reprezintă o neacordare a posibilității legale de a recupera pretențiile așa cum acestea au fost formulate prin cererea de intervenție în interes propriu și, totodată, o încălcare a dreptului de proprietate garantat atât de Constituția României, cât și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A mai susținut și că lipsa posibilității de a administra un probatoriu care să permită părții să dovedească calitatea procesuală, dar și temeinicia pretențiilor sunt de natură a zădărnici un demers legal pornit în vederea apărării drepturilor și intereselor acesteia.

Față de cele arătate prin dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-intervenient a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei pronunțate de curtea de apel, admiterea apelului, cu consecința admiterii cererii de intervenție în cauză.

În termen legal, intimata-pârâtă C. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată, și menținerea hotărârii Curții de Apel București ca fiind legală și temeinică.

A apreciat că, deși recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., aceste temeiuri nu sunt aplicabile în prezenta cauză, criticile recurentului-intervenient neîncadrându-se în sfera motivelor de recurs invocate.

În esență, a susținut că sunt nefondate atât critica privind prejudicierea recurentului-intervenient pentru lipsirea acestuia de un grad de jurisdicție, cât și cea vizând încălcarea dreptului la apărare și a dreptului de acces la justiție, consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevalența acestor dispoziții ale Convenție în raport cu cele ale art. 52 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând excepția lipsei de interes în promovarea recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța are obligația să se pronunțe cu prioritate asupra acesteia.

Astfel, interesul, ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, iar în doctrină s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea și, nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs.

În speță, excepția lipsei de interes a fost invocată prin raportare la împrejurarea că dosarul în care a fost pronunțată încheierea de respingere, în principiu, a cererii de intervenție a fost soluționat, iar recurentul-intervenient nu ar mai avea un interes în prezentul recurs, întrucât poate ataca încheierea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție, odată cu hotărârea pronunțată asupra fondului de Tribunalul București.

Condițiile vizând interesul - născut, actual, personal și direct - se referă la existența interesului în momentul exercitării dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite și respectiv la folosul practic urmărit al celui ce recurge la această formă procedurală.

Înalta Curte reține că obiectul prezentei căi de atac îl reprezintă hotărârea curții de apel, iar interesul recurentului-intervenient trebuie apreciat prin raportare la această hotărâre, decizie față de care partea și-a exprimat nemulțumirea, fiind lipsit de relevanță împrejurarea că acesta, pentru a-și atinge scopul de a interveni în proces, poate ataca, la acest moment, încheierea de respingere a cererii de intervenție odată cu sentința pronunțată de tribunal, în condițiile în care, prin prezentul recurs, recurentul-intervenient urmărește înlăturarea soluției instanței de apel.

Pe de altă parte, la momentul formulării recursului (8 februarie 2019), cauza aflată pe rolul Tribunalului București nu era soluționată (sentința dată de instanța de fond fiind pronunțată la data de 14 februarie 2019, la acest moment fiind în curs de redactare), astfel că, cerința existenței interesului în momentul exercitării căii de atac este pe deplin îndeplinită.

Prin urmare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în promovarea prezentului recurs.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-intervenient a criticat hotărârea pronunțată de către curtea de apel, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în esență, susținând prejudicierea sa prin lipsirea de un grad de jurisdicție și prin încălcarea dreptului la apărare și a dreptului de acces la justiție, recunoscute de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin aplicarea greșită a art. 52 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care trebuiau aplicate cu prioritate normele internaționale.

Deși, recurentul-intervenient a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., acesta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în ipotezele avute în vedere de pct. 7 și 8 ale normei menționate, partea neinvocând lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și nici că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, față de cele arătate de către recurentul-intervenient în susținerea recursului, Înalta Curte va analiza prezenta cale de atac din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima critică adusă de către recurentul-intervenient hotărârii instanței de apel vizează prejudicierea acestuia ca urmare a lipsirii de un grad de jurisdicție.

Dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ., text reținut de către instanța de apel la pronunțarea soluției de respingere, ca inadmisibil, a apelului, prevăd că hotărârea prin care instanța hotărăște asupra încuviințării în principiu a intervenție nu se poate ataca decât odată cu fondul.

Astfel, prevederile legale evocate nu suprimă dreptul de exercitare a căii de atac, ci doar statuează asupra momentului la care partea poate uza de acest drept.

În atare condiții, chiar dacă exercitarea dreptului recurentului-intervenient este supusă unei condiții privind situarea în timp a demarării demersului judiciar, nu se poate reține că, prin aplicarea dispozițiilor legale evocate, acesta a fost lipsit de o cale de atac, partea având deschisă calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea sa de intervenție și putând supune cenzurii instanței de control judiciar soluția pronunțată în faza procesuală a fondului.

Prin cea de a doua critică formulată, recurentul-intervenient a susținut că posibilitatea atacării încheierii din data de 21 iunie 2018 numai odată cu fondul reprezintă o încălcare a dreptului la apărare și a dreptului de acces la justiție, astfel cum acesta sunt consacrate de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Conform art. 6 paragraful 1 din Convenție "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".

Dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta dreptului de acces la un tribunal, drept care aparține oricărei persoane care consideră ilegală o ingerință în exercitarea drepturilor sale cu caracter civil și se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea să supună o asemenea ingerință unui tribunal ce răspunde exigențelor impuse de acest text.

Dreptul la un proces echitabil presupune și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. În sens material, acest drept include toate drepturile și garanțiile procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele.

Din perspectiva normei convenționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, dreptul de acces la un tribunal trebuie interpretat în lumina principiului preeminenței dreptului, care presupune existența unei căi legale efective care să permită oricărui justițiabil revendicarea drepturilor civile, întrucât drepturile civile protejate trebuie să fie "concrete și efective" și nu "teoretice și iluzorii" (Cauza Virgil Ionescu împotriva României, hotărârea din 28 iunie 2005, paragraful 44), cerința efectivității impunând ca un individ să se bucure de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Cauza Canete de Goni împotriva Spaniei, hotărârea din 15 octombrie 2002, paragraful 34).

Instanța europeană a acceptat că dreptul de acces la instanță nu are un caracter absolut, fiind recunoscută existența unor limitări, întrucât, prin însăși natura lui, acesta necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Cauza Golden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, hotărârea din 21 februarie 1975, paragraful 38; Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 28 mai 1985, paragraful 57). Aceste limitări nu pot însă să restrângă accesul liber la o instanță într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăși esența dreptului (Cauza Fălie împotriva României, hotărârea din 19 mai 2015, paragraful 19) și nu sunt în acord cu art. 6 paragraful 1 din Convenție decât dacă urmăresc un "scop legitim" și dacă există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit" (Cauza Osman împotriva Regatului Unital Marii Britanii și Irlandei de Nord, hotărârea din 28 octombrie 1998, paragraful 147).

În ceea ce privește posibilitatea atacării hotărârii prin care instanța s-a pronunțat asupra încuviințării în principiu a cererii de intervenție, dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ. recunosc deschisă calea de atac împotriva acestei încheieri, singura limitare a dreptului părții vizând doar momentul la care acest drept poate fi exercitat, astfel că nu se poate reține că este afectată însăși esența dreptului părții de a se adresa instanței de control judiciar.

Totodată, nu sunt fondate nici susținerile recurentul-intervenient potrivit cărora împiedicarea sa de a-și exercita în timp util drepturile procesuale reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, astfel cum acesta este consacrat de art. 6 al Convenției.

În cauză, solicitând obligarea pârâtului A. la plata unui procent din drepturile patrimoniale izvorâte din proprietatea intelectuală a inventatorului A., recurentul-intervenient a formulat o cerere de intervenție în nume propriu, astfel că, dat fiind caracterul principal al cererii de intervenție, nimic nu îl împiedică pe recurentul-intervenient să se adreseze instanței pe cale separată, iar în cadrul acelui demers să formuleze toate susținerile, să propună și să administreze toate probele de care ar fi putu uza în prezentul litigiu.

Pentru același motiv, se reține caracterul nefondat și al susținerilor recurentului-intervenient potrivit cărora imposibilitatea de a interveni în judecata ce se poartă în fața Tribunalului București reprezintă o neacordare a posibilității legale de a recupera pretențiile așa cum acestea au fost formulate prin cerere de intervenție în interes propriu și o încălcare a dreptului său de proprietate garantat atât de Constituția României, cât și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Recurentul-intervenient a criticat hotărârea instanței de apel și prin prisma prevalenței dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în raport de prevederile art. 52 alin. (2) C. proc. civ., făcând trimitere la cele statuate de art. 20 din Constituția României.

Potrivit alin. (2) al normei constituționale invocate de către recurentul-intervenient, "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Prin urmare, ipoteza aplicării prioritare a reglementărilor Convenției este aceea a existenței unei neconcordante între acestea și dreptul intern, împrejurare care nu se verifică în prezenta cauză, întrucât prevederile legislației naționale incidente în speță, în acord cu cele ale Convenției, garantează dreptul de acces la un tribunal, limitarea adusă prin dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. civ. dreptului de exercitare a căii de atac fiind una permisă și conformă cu cerința respectării dreptului la un proces echitabil al părții, astfel cum s-a arătat în cele ce precedă.

Astfel, cum în cauză calea de atac a fost declarat anterior pronunțării sentinței instanțe de fond, instanța de apel a respins în mod legal, ca inadmisibil, apelul, dând eficiență dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. civ., prevederi care nu sunt în contradicție cu garanțiile stipulate de art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a căror unică interpretare este aceea că încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție poată fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată asupra fondului litigiului.

Față de cele anterior reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul D. împotriva Deciziei nr. 1576A din data de 11 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2019.

Procesat de GGC - LM