ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1275/2019

Deliberând, în condițiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2003 din 29 august 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 334 din 26 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. SA.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă, la data de 23 februarie 2017 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei C. SA la plata sumei de 5.000.000 RON (estimativ), reprezentând plata drepturilor de autor aferente perioadei 2014 - data introducerii acțiunii și la plata dobânzii legale aferente acestei perioade, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a completat acțiunea, solicitând acoperirea unui prejudiciu în sumă de 5.500.000 RON, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, constând în neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție nr. x, cu consecința neîncasării drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorului, și la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 RON.

Tribunalul Gorj. secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 334 pronunțată la data de 13 decembrie 2017, a respins cererea.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., invocând următoarele motive:

Nu s-a motivat critica referitoare la faptul că a solicitat la fond încuviințarea probei cu expertiză specialitate tehnică și contabilă, însă cererea a fost respinsă fără motivare, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere aceste aspecte, sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei, în conformitate cu dispozițiile art. 1350 C. civ., iar raportat la data nașterii raportului juridic obligațional, a încheierii Contractului de cesiune nr. x din 19 mai 1999, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1991 în vigoare la această dată.

În acest sens, Înalta Curte a reținut prin decizia avută în vedere că decăderea a operat din data de 22 iunie 1999, dată de la care pârâta nu a mai achitat taxele de menținere în vigoare a acestuia.

Legiuitorul face distincție între noțiunea de valabilitate a brevetului de invenție și cea de menținere în vigoare. Un brevet de invenție este valabil pe întreaga perioadă prevăzută de lege, de 20 de ani, calculată de la data de depozit a cererii de brevetare (art. 32 alin. (1), dacă nu a fost desființat în vreuna din procedurile prevăzute de lege (revocare sau anulare), indiferent dacă acesta este menținut sau nu în vigoare prin plata taxelor anuale.

Sunt greșite considerentele prin care se motivează inexistența prejudiciului și a faptei cauzatoare de prejudicii, întrucât sunt îndeplinite condițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reprezentate de fapta ilicită a pârâtei constând în neplata cu rea voință a taxelor de menținere în vigoare a brevetului, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul produs (material și moral) și, mai ales, vinovăția pârâtei.

În ceea ce privește fapta ilicită, titulara brevetului - cesionara CNLO și succesoarele sale, printre care și pârâta din cauză, nu au achitat taxele de menținere în vigoare a brevetului de invenție, cu rea-credință, faptă ce a avut drept consecință decăderea titularului din dreptul la brevet, folosirea gratuită a invenției, încetarea contractului de cesiune și imposibilitatea ca inventatorii să-și mai poată valorifica drepturile patrimoniale prin acțiuni în justiție având temei contractual.

Acesta a fost și scopul urmărit de pârâtă, singura beneficiară a brevetului, iar folosirea invenției a avut consecință prejudiciul, determinat de creșterea substanțială a eficienței economice, cum au stabilit rapoartele de expertiză efectuate în dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecată, invenția fiind folosită și în prezent de către pârâtă.

OSIM a observat neachitarea taxelor în anul 2008 și a înștiințat CNLO (la data de 14 aprilie 2008) despre decăderea din drepturile decurgând din brevet, decădere publicată în BOPI nr. x din 28 martie 2008, cu mențiunea că titularul poate cere revalidarea brevetului în 6 luni de la această dată, înștiințare care nu putea avea efecte având în vedere că CNLO fusese desființată din anul 2004.

În aceste condiții și luând astfel cunoștință de situația creată din culpa intimatei pârâte, s-a adresat OSIM pentru a afla situația juridică a brevetului, care i-a transmis prin adresa nr. x din 13 mai 2009 că CNLO a fost notificată despre decăderea brevetului la data de 14 aprilie 2008 și că termenul de 6 luni pentru revalidare a expirat. Nu a fost anunțat de pârâtă în acest sens, deși își exprimase în 2006 intenția de a prelua brevetul de invenție.

Având în vedere că la data de 28 martie 2008 s-a publicat decăderea brevetului în BOPI, reclamantul a luat cunoștință despre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a pârâtei constând în neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului și le-a achitat în data de 20 ianuarie 2010.

Cu toate acestea, prin Decizia OSIM nr. 2/69 din 18 octombrie 2010 s-a stabilit că brevetul nu poate fi revalidat deoarece decăderea operase la data neplății, respectiv la data de 22 iunie 1999, când nu era modificată legea care să dea dreptul oricărei persoane interesate să plătească taxele, singura persoană îndreptățită de lege fiind titularul de brevet, aspecte constatate și prin Decizia civilă nr. 846 R din 07 mai 2014 a Curții de Apel București, depusă la dosar.

S-a urmărit prin atitudinea intimatei pârâte, titulară de brevet, fără nicio notificare, ca taxele de menținere în vigoare a brevetului să nu fie achitate, fapta ilicită a pârâtei constând în această inacțiune. Mai mult, aceasta avea cunoștință că, potrivit art. 47 din Legea nr. 64/1991, în vigoare la data încheierii contractului, plata taxelor de menținere în vigoare a brevetului putea fi efectuată numai de către titularul de brevet. Ulterior, prin modificările aduse prin republicarea din anul 2007 a Legii nr. 64/1991, s-a stabilit prin art. 39 alin. (3) că plata taxelor de menținere în vigoare a brevetului putea fi efectuată de orice persoană interesată.

Prin adresa nr. x din 06 martie 2006 emisă de D. (comunicată atât OSIM, cât și autorilor invenției) s-a solicitat începerea procedurii de renunțare la brevetul de invenție x, motivul invocat de pârâtă fiind nereal, întrucât întreaga documentație tehnică îi fusese transmisă cu adresele înregistrate sub nr. x din 29 octombrie 1998 și nr. y din 29 octombrie 1998 și nu putea dobândi calitatea de titular de brevet în lipsa acesteia.

Având în vedere intenția de renunțare la brevetul de invenție, a solicitat prin adresa nr. x din 27 martie 2006 atât OSIM cât D. ca, în calitate de unic moștenitor al coautorului A., să-i fie transmis dreptul asupra invenției. I s-a comunicat de către D. prin adresa nr. x din 31 martie 2006 că a reținut disponibilitatea sa de a prelua titlul de la actualul titular, urmând să-i fie comunicată transmiterea situației juridice a brevetului, iar de către OSIM, cu adresa nr. x din 21 martie 2006, că în scopul transmiterii de drepturi trebuie achitată o taxă de 360 RON, fără a se menționa nicio obligație de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție.

Aceste aspecte rezultă din înscrisurile depuse la dosar și nu au fost analizate în concret de instanța de apel, care nu a verificat comportamentul delictual al pârâtei.

Mai mult, CNLO a fost reorganizată prin H.G. nr. 103/2004 și existau 4 entități distincte titular de brevet, situație în care renunțarea la brevet a unuia dintre titulari nu putea să-i confere reclamantului dreptul de a prelua brevetul.

Intimata pârâtă C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând și prevederile art. 430 - art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, cu motivarea că au mai fost dezlegate aspectele cu care a fost sesizată instanța prin cererea precizatoare.

Astfel, A. și E., împreună sau separat, au chemat în judecată fosta D. SA Tg-Jiu, actuala intimată, solicitând, în temeiul prevederilor art. 998 - art. 999 C. civ., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor determinate de neachitarea taxelor de menținere în vigoare a brevetului, cereri ce au fost soluționate în sensul respingerii prin hotărâri rămase definitive și irevocabile - Sentințele nr. 155 din 25 iunie 2009 (dosar nr. x/2008), nr. 26 din 06 februarie 2012 (dosar nr. x/2011) și nr. 37 din 15 februarie 2012 (dosar nr. x/2011), pronunțate de Tribunalul Gorj.

Prin Decizia civilă nr. 846 R din 07 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea 64/1991, taxa de menținere în vigoare a brevetului poate fi plătită de orice persoană și, prin urmare, recurentul A., în condițiile în care cunoștea intenția D. de a renunța la drepturile asupra brevetului, precum și împrejurarea că cel care figura ca titular de brevet fusese supus divizării, putea, pentru conservarea drepturilor sale decurgând din calitatea de succesor al unui coautor, să achite taxa de menținere în vigoare a brevetului. Recurentul a înțeles să facă acest lucru abia în 2010, după ce OSIM publicase în BOPI nr. 3/2008 decăderea din dreptul asupra brevetului.

Prin Încheierea din data de 21 mai 2019 a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea pe fond.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed:

Această modalitate de soluționare este corectă în măsura în care critici de apel pot fi soluționate prin același considerent, fără a fi necesară reluarea acestuia pentru fiecare, iar prin cererea de recurs nu s-au arătat argumentele de nelegalitate în acest context, pentru care această tehnică de redactare a fost greșit utilizată în cauză.

În ceea ce privește critica privind neîncuviințarea probatoriului, subliniată prin cererea de recurs, se observă că aceasta a fost soluționată de instanța de apel, reținându-se că prima instanță a apreciat utilitatea administrării unor probe, raportat la obiectul speței și contextul general probator, motivând respingerea cererii de efectuare a expertizelor solicitate în cauză.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a avut în vedere că prin Hotărârea nr. 2/69 din 10 octombrie 2010 a Comisiei de examinare preliminară din cadrul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) a fost respinsă cererea formulată de reclamant, în calitate de moștenitor al coautorului A., înregistrată sub nr. x din 29 decembrie 2009, pentru preluarea calității de titular al brevetului x, plata și revalidarea brevetului, hotărâre menținută prin Hotărârea nr. 13 din 12 aprilie 2012 a OSIM. Comisia de Reexaminare, Decizia civilă nr. 1149/A din 29 noiembrie 2012 a Tribunalului București, secția V-a civilă, și Decizia nr. 846R din 07 mai 2014 a Curții de Apel București. Durata de valabilitate a Contractului de cesiune nr. x/1999 este aceeași cu durata de valabilitate a brevetului, cu aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864 și a efectelor Deciziilor nr. 6561 din 03 decembrie 2010, nr. 6560 din 03 decembrie 2010, nr. 3942 din 22 iunie 2010 și nr. 4612 din 21 septembrie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, (prin care s-a statuat irevocabil că valabilitatea brevetului de invenție și implicit a Contractului de cesiune nr. x din 19 mai 1999 au încetat la data de 22 iunie 1999, ca urmare a neplății taxelor de menținere în vigoare a brevetului și s-a stabilit că reclamantul nu mai poate pretinde de la pârâtă plata drepturilor de inventator în baza acestuia).

Recurentul reclamant repune în discuție valabilitatea contractului de cesiune și drepturile părților cuprinse în clauzele indicate, inclusiv din perspectiva dispozițiilor legale sub imperiul cărora acestea intră, critică ce nu poate fi analizată decât cu încălcarea puterii de lucru judecat reținută cu referire la hotărârile menționate, a căror relevanță în cauză nu a fost contestată, și cu transformarea prezentei căi de atac într-un recurs la recurs, inadmisibil în sistemul procesual.

În cauză s-a solicitat sancționarea ca faptă ilicită a neplății taxelor de menținere în vigoare a brevetului (însoțită de lipsa unei notificări a recurentului reclamant în acest sens), inclusiv în sarcina autoarei intimatei pârâte, susținându-se că aceasta a avut drept consecință prejudicierea drepturilor acestuia, în calitate de moștenitor al unuia dintre inventatori, prin încetarea efectelor convenției care i le conferea drepturi, convenție care a avut aceeași perioadă de valabilitate ca și brevetul pentru care se datorau taxele respective.

Fapta ilicită astfel reclamată reflectă omisiunea, care reprezintă neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când o anumită persoană era obligată de lege să îndeplinească această activitate sau măsură. Cu alte cuvinte, o astfel de faptă ilicită se regăsește ori de câte ori legea obligă la o anumită activitate sau măsură o anumită persoană, iar cerința legală nu a fost respectată.

În analiza faptei ilicite reclamată în cauză relevant este art. 47 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție (în numerotarea de la data intervenirii decăderii, conținutul fiind de altfel același cu cel actual), potrivit căruia, pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenție, titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului, neplata acestora atrăgând decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.

Se observă că, așa cum a reținut și instanța de apel, nu este impusă de lege o obligație în sarcina titularului de brevet, în sensul cerut de exigențele mai sus arătate, titularul fiind cel care decide modul în care dispune de dreptul său și perioada în care beneficiază de acesta (limitată la cea prevăzută de lege), cu condiția de a achita taxele de menținere în vigoare și cu asumarea pierderii dreptului în cazul sau pe durata afectată de neplată.

În acest context este necesar să se sublinieze că Legea nr. 64/1991 nu face nicio distincție între termenul de valabilitate a unui brevet și menținerea în vigoare a brevetului, în sensul arătat prin cererea de recurs, acestea fiind în strânsă corelație. Brevetul are un termen de valabilitate, prevăzut de lege, pe perioada căruia titularul beneficiază de drepturile aferente, cu condiția însă a plății taxelor de menținere în vigoare a acestuia.

Pe de altă parte, exercitarea prerogativelor pe care legea le recunoaște dreptului subiectiv al titularului brevetului de invenție nu poate fi considerată ilicită, chiar dacă prin exercițiul normal al acestuia au fost aduse anumite prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Limitele în care dreptul este ocrotit sunt depășite însă în ipoteza în care are loc o exercitare abuzivă a acestuia, care a cauzat altuia un prejudiciu, ipoteză ce în mod corect nu a fost reținută în cauză.

Astfel, prin decizia de apel s-au recunoscut efectele Deciziei nr. 846R din 07 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (invocată și prin întâmpinare, în același cadru, ce nu mai necesită astfel analiză distinctă), în care s-a reținut că, urmare cererii x din anul 2006 de manifestare a intenției de renunțare la calitatea de titular al brevetului, OSIM i-a adus la cunoștință reclamantului (recurent) obligațiile ce îi revin pentru a putea fi concretizată voința sa de a deveni titular de brevet, arătându-i că este necesar să achite taxele legale și să depună actele încheiate cu titularul, obligații care nu au fost respectate.

Se observă că instanța de apel a avut în vedere considerentele deciziei în concretizarea concluziei cunoașterii intenției titularului de renunțare la dreptul asupra brevetului, reținând suplimentar atitudinea pasivă a recurentului reclamant, astfel cum aceasta a fost consemnată în considerentele deciziei avută în vedere. Diferit, prin cererea de recurs critica o vizează pe intimata pârâtă și nerealitatea motivului care ar fi susținut demersul său de renunțare, însă acestea reprezintă oricum aspecte ce excedează cadrul procesual al cauzei de față.

Intenția de renunțare la dreptul asupra brevetului de invenție, cunoscută cu certitudine de către recurentul reclamant din anul 2006, este însă relevantă, întrucât și neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului reprezintă tot o formă de manifestare a acesteia.

În acest context, instanța de apel a dat eficiență hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile relevante, concluzionând că recurentul reclamant putea și trebuia să ia măsuri de conservare a dreptului său.

Astfel, s-a reținut că prin Decizia nr. 846R din 07 mai 2014 a Curții de Apel București s-a mai arătat că, potrivit art. 39 alin. (3) din Legea 64/1991, taxa de menținere în vigoare a brevetului poate fi plătită de orice persoană și, prin urmare, reclamantul (recurent), în condițiile în care cunoștea intenția D. de a renunța la drepturile asupra brevetului, precum și împrejurarea că acela care figura ca titular de brevet fusese supus divizării, putea, pentru conservarea drepturilor sale decurgând din calitatea de succesor al unui coautor, să achite taxa de menținere în vigoare a brevetului - reclamantul înțelegând să facă acest lucru abia în anul 2010, după ce OSIM publicase deja în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală nr. 3/2008 decăderea din dreptul asupra brevetului.

S-au avut în vedere de către instanța de apel și efectele deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție (anterior menționate), reținându-se că prin acestea s-a statuat că reclamantul, ca persoană interesată, avea obligația de plată a taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție - hotărâri a căror relevanță nu a fost contestată prin cererea de recurs, iar sentințele pronunțate în primă instanță au fost valorificate în parte prin întâmpinare, în același cadru, ce nu mai necesită astfel analiză distinctă.

În aceste condiții, recurentul reclamant nu poate imputa intimatei pârâte/autoarei ilicitatea neplății taxelor de menținere în vigoare a brevetului (însoțită de lipsa unei notificări în acest sens) și, mai mult, o rea credință. De altfel, cum s-a și reținut, intimata pârâtă nici nu și-a asumat o astfel de obligație, iar legea nu o obliga în acest sens.

Recurentul reclamant nu poate reclama nici faptul că prin adresa nr. x din 21 martie 2006 OSIM i-a adus la cunoștință numai taxa de transmitere a drepturilor în urma renunțării titularului, nu și o obligație privind plata taxelor de menținere în vigoare a brevetului, în considerarea faptului că abilitarea sa legală a fost confirmată în contextul anterior redat, iar aspectul în discuție excedează cadrul procesual al cauzei, care vizează răspunderea intimatei pârâte, precis circumstanțiată.

Acest ultim considerent înlătură și criticile de recurs privind procedura de decădere din drepturi a titularului brevetului, mai exact în ceea ce privește înștiințarea de către OSIM a titularului și a neînștiințării recurentului reclamant de către intimata pârâtă, respectiv cea referitoare la reorganizarea autoarei intimatei pârâte și consecințele renunțării ulterioare asupra dreptului reclamantului de a prelua brevetul.

În considerarea acestor argumente care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2003 din data de 29 august 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova. secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP