ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la data de 4 iulie 2018, reclamantul Cabinet de Avocat A. a chemat în judecată pe pârâții B. și următorii membri fondatori și aderenți: C., D., E. (moștenitori ai autorului F.), G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistență juridică nr. 1/2011 și nr. 45/2012, încheiate cu Cabinet Avocat A., suma urmând să fie actualizată cu inflația și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective, precum și obligarea, în solidar, a pârâților la plata cheltuielilor de judecată pe care le va face cu acest proces. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată dispozițiile art. 30 și art. 34 din Legea nr. 51/1995, art. 969 C. civ. de la 1864, și art. 1489 Noul C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința civilă nr. 24 din 31 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a fost respinsă excepția decăderii din dreptul de a invoca excepția prescripției, invocată de reclamant, și a fost admisă excepția prescripției, invocată de pârâți; a fost respinsă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Cabinet Avocat A., în contradictoriu cu pârâții: B. și următorii membrii fondatori și aderenți: G., C., D., E., H., I., R., K., L., M., N., O., P., Q., ca fiind prescrisă; a fost obligat reclamantul să achite pârâților suma de 1300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Cabinet Avocat A. împotriva sentinței civile nr. 24 din data de 31 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâții: B. și următorii membrii fondatori și aderenți: G., C., D., E., H., I., R., K., L., M., N., O., P., Q..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Cabinet de Avocat A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, la o altă instanță de apel în vederea judecării cauzei pe fond. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a formulat următoarele critici: - statuarea instanței de apel în sensul că, în speță, excepția prescripției dreptului material la acțiune este absolută a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. În susținerea acestei critici, recurentul a susținut că, deși instanța de apel a constatat că prima instanță a fost în eroare când a apreciat că pârâții au depus întâmpinare în termen legal, a statuat greșit, că, în speță, excepția prescripției este absolută, astfel că putea fi invocată inclusiv prin notele de ședință depuse înaintea primului termen de judecată, reținând că pârâții au invocat curgerea termenului de prescripție din 04 ianuarie 2011, astfel că începutul acestui termen se situează înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. Astfel, în opinia recurentului, o atare constatare nu putea fi făcută în lipsa declarării unui apel împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe care reținuse caracterul relativ al acestei excepții, în temeiul art. 2520 alin. (1) pct. 6 din C. civ. - prin constatarea din considerentele deciziei recurate, în sensul că excepția prescripției dreptului material la acțiune este absolută, reclamantului i-a fost creată, în propria cale de atac, o situație mai grea, cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., privitoare la neînrăutățirea situației în propria cale de atac, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrag nulitatea hotărârii pronunțate în apel. În acest sens, recurentul a învederat că prima instanță a reținut că în privința excepției prescripției extinctive sunt incidente prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., respectiv că, această excepție este relativă, iar instanța de apel a înlăturat aceste considerente, reținând incidența art. 6 din Decretul nr. 167/1958. - hotărârea este nemotivată, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În susținerea acestei critici, recurentul a precizat că, acțiunea a fost întemeiată atât pe contractul de asistență juridică nr. 1/2011, cât și pe contractul de asistență juridică nr. 45/18.07.2012, iar instanța de apel și-a motivat soluția de respingere a apelului, având în vedere excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca fiind una absolută, conform C. civ. de la 1864, cu referire la contractul de asistență juridică nr. 1/04.01.2011, încheiat înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ., omițând să se pronunțe cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, în legătură cu contractul de asistență juridică nr. 45/18.07.2012, excepție relativă, conform Noului C. civ. De asemenea, a arătat că instanța de apel a omis să analizeze critica din apel prin care a susținut incidența, în speță, a art. 2524 alin. (3) și art. 2528 din Noul C. civ. - hotărârea recurată este motivată contradictoriu cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Sub acest aspect, recurentul arată că instanța de apel a reținut că, deși prima instanță a apreciat că termenul de prescripție curge de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 3340/09.03.2012 a Curții de Apel Craiova, respectiv că data de 20.06.2013 a fost stabilită ca moment de la care curge termenul de prescripție prin sentința 328/2018 a Judecătoriei Târgu Cărbunești, acest argument a fost prezentat ca un argument suplimentar. În opinia recurentului, acest considerent este contradictoriu cu considerentele deciziei recurate vizând momentul de la care a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune, prin care s-a reținut că punctul de plecare a termenului de prescripție este data de 04.01.2011. - hotărârea este este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea acestei critici, recurentul a arătat că, prin motivele de apel, a susținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ. Întrucât această critică de apel a fost apreciată ca fiind întemeiată, recurentul susține că în mod greșit, în speță, s-a dispus respingerea apelului, soluția corectă fiind aceea de admitere a apelului. De asemenea, recurentul arată că statuarea din decizia recurată în sensul că termenul de la care a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune este data de 09.03.2012, implică constatarea caracterului relativ al excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca urmare a incidenței normelor din noul C. civ., cu consecința neaplicării, în speță, a regimului juridic al prescripției reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 iulie 2020, completul de filtru admis în principiu recursul declarat de reclamantul Cabinet Avocat A. împotriva deciziei civile nr. 1722 din data de 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 21 octombrie 2020.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare în termenul legal. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanța de recurs constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de fapt și de drept. De asemenea, întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Din perspectivă convențională, art. 6 par. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului instituie, ca o garanție a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătorești. În acest sens, exigența motivării hotărârilor judecătorești, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți și de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. În speță, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet de Avocat A. are ca obiect obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 812.857 RON, reprezentând despăgubiri pentru nerespectarea contractelor de asistență juridică nr. 1/2011 și nr. 45/2012, încheiate cu Cabinetul de Avocat A., sumă ce s-a solicitat să fie actualizată cu inflația și dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la data plății efective. Prin înscrisul intitulat "Note de ședință", depus la dosarul cauzei la data de 10.12.2018, în prima fază procesuală, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că, în speță, este incident termenul de 3 ani, prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, respectiv, termenul de prescripție de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din noul C. civ., apreciind că, pentru pretențiile în legătură cu contractul de asistență juridică nr. 1/2011 termenul de prescripție a început să curgă la 04.01.2011, respectiv că, pentru pretențiile în legătură cu contractul de asistență juridică nr. 45/2012 termenul de prescripție a început să curgă la data de 18.07.2012. Reclamantul a invocat decăderea pârâților din dreptul de a invoca aceste excepții susținând că au caracter relativ, în speță, fiind incidente normele din Noul C. civ. care reglementează prescripția dreptului material la acțiune. Prima instanță, a respins excepția decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției, reținând că această excepție a fost invocată pe calea întâmpinării, act procedural depus la dosar în termenul prevăzut de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la excepția prescripției extinctive, tribunalul a reținut, raportat la obiectul cererii și la statuările din cuprinsul deciziei civile nr. 3334/9.03.2012 a Curții de Apel Craiova, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., este de 3 ani de la data ultimei prestații, respectiv că, prin sentința nr. 328/26 februarie 2018 a Judecătoriei Târgu Cărbunești și prin decizia nr. 1104/18 septembrie 2018 a Tribunalului Gorj, hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2017, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, momentul de la care curge termenul de prescripție pentru contractul de asistență juridică nr. 45/18.07.2012 este data revocării acestuia, respectiv, 20 iunie 2013. În ceea ce privește limitele devoluțiunii stabilite în apel, Înalta Curte constată că prin cererea de apel, recurentul a susținut nelegalitatea sentinței apelate atât în ceea ce privește modul de soluționare a excepției decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive, cât și în ceea ce privește soluția adoptată prin sentința apelată în privința excepției prescripției extinctive, criticile de apel vizând deopotrivă soluția din dispozitiv, cât și considerentele primei instanțe care au sprijinit această soluție. Răspunzând criticilor din apel, prin decizia civilă recurată, instanța de apel a constatat că prima instanță a determinat eronat data comunicării către pârâți a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind data de 25.10.2018. Curtea de apel a reținut, însă, că excepția prescripției invocată prin notele scrise a fost corect soluționată, apreciind că această excepție are caracter absolut. În acest sens, instanța de apel a reținut că, în speță, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe neexecutarea unui contract încheiat la data de 04.01.2011, concluzionând că, începutul termenului de prescripție se situează înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. În referire la considerentele sentinței apelate relative la normele incidente în cauză, în privința prescripției extinctive și a momentului la care a început să curgă termenul de prescripție, deși instanța de apel a reținut că acțiunea în despăgubire întemeiată pe răspunderea civilă contractuală formulată de reclamant are drept cauză nerespectarea a două contracte de asistență juridică, nr. 1/2011 și nr. 45/2012, respectiv dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive, s-a raportat la data încheierii contractului de asistență juridică nr. 1/2011, reținând, în esență, că termenul de prescripție a început să curgă de la acest moment, respectiv că, la data formulării cererii de chemare în judecată, 04.07.2018, termenul de prescripție era deja împlinit. Raportat la circumstanțele particulare ale cauzei anterior reliefate și la dispozițiile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ., de vreme ce, în speță, cererea în despăgubire a fost întemeiată pe nerespectarea a două contracte de asistență juridică încheiate la momente diferite, concluzia vizând caracterul fondat al excepției prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubire, respectiv a lipsei de incidență a sancțiunii decăderii pârâților din dreptul de a invoca prescripția, impunea în sarcina instanței de apel care, deși a validat soluția dispusă de prima instanță a apreciat că argumentele, în drept, prezentate în justificarea silogismului judiciar de prima instanță sunt eronate, să procedeze ea însăși la fundamentarea în fapt și în drept a soluției pronunțate. În alți termeni, în lipsa constatării incidenței unei cauze de nulitate a sentinței apelate și a limitării devoluțiunii doar la anumite aspecte dezlegate de prima instanță, instanța de prim control judiciar, în aplicarea art. 482 din C. proc. civ., avea, potrivit art. 476 alin. (1) coroborat cu art. 479 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu numai îndreptățirea, ci și obligația de a complini ea însăși motivarea primei instanțe prin inserarea unor considerente temeinic argumentate menite să justifice soluția pe care a validat-o și să procedeze la identificarea și aplicarea în cauză a normelor legale incidente, ceea ce presupunea cu necesitatea stabilirea prioritară a legii aplicabile pentru pretențiile deduse judecății, respectiv a celor care reglementează prescripția extinctivă și regimul juridic aplicabil acesteia, inclusiv din perspectiva momentului procesual la care această excepție poate fi invocată. Or, în speță, prin decizia recurată, în privința contractului de asistență juridică nr. 1/2011, deși a apreciat că raționamentul expus de prima instanță, care reținuse incidența prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ., este greșit, instanța devolutivă a omis să identifice, ea însăși, normele juridice incidente în privința prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire derivând din nerespectarea contractului anterior menționat și să răspundă motivat argumentelor apelantului reclamant întemeiate pe faptul că termenul de prescripție nu se putea calcula din momentul denunțării contractului de asistență juridică nr. 45/2012, de către pârâtul G., ci de la data împlinirii condiției suspensive a obținerii de către pârâți a despăgubirilor. Totodată, instanța de apel a omis prezinte propriul raționament în privința prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire derivând din nerespectarea contractului nr. x/2012 și să procedeze la identificarea normelor de drept incidente în această ipoteză în ceea ce privește termenul de prescripție și durata acestuia, și, în final, la determinarea regimului juridic aplicabil prescripției extinctive a dreptului la acțiunea întemeiată pe nerespectarea acestei convenții, limitându-se la a reține că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 6 din Noul C. civ. Or, cercetarea reală și efectivă a unei cereri deduse judecății, presupune verificarea tuturor aspectelor de fapt și de drept relevante pentru justa soluționare a cauzei, în deplin acord cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., instanța de apel având, așadar, obligația de a asigura situația-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situației de fapt, și aceasta nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire și de apreciere a probelor pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv. Omițând să procedeze în acest fel, judecarea pricinii în apel s-a realizat în condiții care nu au asigurat garanțiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil în prima instanță și în căile de atac. În consecință, nemotivarea hotărârii în privința aspectelor mai sus învederate, echivalează cu nesocotirea obligației impuse instanței de apel de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și are drept consecință împiedicarea exercitării controlului judiciar, punând instanța de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său. Este fondată, de asemenea, susținerea recurentului vizând omisiunea instanței de apel de a analiza critica din apel întemeiată pe incidența, în speță, a art. 2524 alin. (3) și art. 2528 din Noul C. civ., de vreme ce, în considerentele deciziei recurate nu se regăsește niciun răspuns la acest motiv de apel, deși reclamantul învestise instanța de prim control judiciar cu analiza acestei critici. Totodată, în condițiile în care prima instanță a apreciat că termenul de prescripție curge de la momentul pronunțării deciziei civile nr. 3340/09.03.2012 a Curții de Apel Craiova, respectiv că data de 20.06.2013 a fost stabilită ca moment de la care curge termenul de prescripție prin sentința 328/2018 a Judecătoriei Tîrgu Cărbunești, în privința pretențiilor întemeiate pe nerespectarea contractului de asistență juridică nr. 45/2012, instanța de apel s-a limitat la a constata că acest argument a fost prezentat ca un argument suplimentar, fără însă a rezulta cu claritate din cuprinsul considerentelor, dacă în opinia instanței de apel, acest considerent, care, de altminteri, fusese fundamentat pe o excepție absolută - puterea de lucru judecat a hotărârilor civile anterior menționate - s-a impus a fi înlăturat sau, dimpotrivă, validat. În acest sens, prin decizia recurată se reține că, acest argument are aptitudinea de a produce confuzii, pentru ca în considerentele ulterioare să se statueze că inclusiv în ipoteza în care "prima instanță ar fi apreciat că termenul de prescripție începe să curgă la data de 20.06.2013 și că acesta este de trei ani, termenul general de prescripție, la data introducerii acțiunii, 04.07.2018, termenul de prescripție era împlinit". Or, această indecizie a instanței de apel în determinarea momentului de început a termenului de prescripție, a normelor de drept incidente în ceea ce privește prescripția extinctivă și, în consecință, a regimului juridic care guvernează prescripția dreptului material la acțiunea reclamantului, așadar în ceea ce privește aspectele principale și determinante în pronunțarea deciziei, este, deopotrivă, de natură a justifica caracterul fondat al criticilor recurentului întemeiate motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., nefiind clare rațiunile avute în vedere de către instanța de apel, precum și elementele de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul modalității în care, în speță, a fost aplicată legislația relevantă pentru faptele deduse judecății. În consecință, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ., neexistând nicio justificare pentru a se dispune trimiterea pricinii spre rejudecare altei instanțe, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Cabinet de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1722/2019 din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Dată fiind soluția care se impune a fi dispusă în cauză, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.- nu pot fi cercetate mai înainte ca instanța de apel să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei astfel de abordări, menționate în paragrafele anterioare. Întrucât regimul de invocare a excepției de prescripției este consecința directă a naturii juridice a acestei instituții de drept, care diferă după cum prescripția este tratată de legiuitor ca instituție de ordine publică ori de ordine privată, instanța de rejudecare va proceda prioritar la determinarea normelor incidente în privința prescripției dreptului material la acțiune și a regimului juridic al prescripției, luând în considerare și eventualele statuări ale instanțelor anterioare în această privință și numai subsecvent acestei operațiuni se va pronunța asupra excepției decăderii pârâților din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune. În măsura în care în rejudecare, se va reține (și) incidența noului C. civ., va fi avut în vedere caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, astfel cum rezultă acesta din conținutul art. 2.512 și art. 2.513 din Noul C. civ., sens în care s-a statuat și prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Se va ține cont, deopotrivă, de faptul că, în aplicarea prevederilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. și art. 247 din C. proc. civ., de principiu, cenzurarea în apel, în limitele criticilor formulate de apelant, a statuărilor primei instanțe în privința caracterului absolut sau relativ al unei excepții invocate în prima fază procesuală, respectiv, a modalității în care au fost aplicate în prima fază procesuală normele de procedură incidente în cazul în care se invocă excepții absolute sau relative nu împiedică instanța de prim control judiciar să procedeze ea însăși la aplicarea corectă a acestor reguli în ipoteza în care apreciază că excepțiile au fost calificate eronat în prima fază procesuală ca având caracter relativ. În acest context, instanța de rejudecare va analiza, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei incidența principiului "non reformatio in peius", consacrat de art. 481 din C. proc. civ., urmând a avea în vedere faptul că rațiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulțumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obținerii unei soluții mai puțin favorabile decât cea care o nemulțumește. Prin urmare, încălcarea art. 481 C. proc. civ. prin agravarea situației pârâților în propria cale de atac presupune, de principiu, o schimbare a soluției date de prima instanță, iar nu o schimbare a motivării date de prima instanță în privința unei anumite soluții menită să justifice caracterul nefondat al criticilor din apel.