Decizia nr. 183/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 943/2019 a Judecătoriei Târgu-Jiu

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 270.000 RON, contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 94 mp, ocupat fără niciun drept de pârâtă, pentru perioada 1 octombrie 2015 - 1 octombrie 2018. Prin sentința civilă nr. 943 din data de 20 februarie 2019, Judecătoria Târgu-Jiu a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 213 din data de 10 iulie 2019, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A obligat pe pârâtă să achite reclamantului suma de 256.434 RON, cu titlu de despăgubiri, și suma de 9.169 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 1694 din data de 1 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 213 din data de 10 iulie 2019 pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă. A obligat pe apelantă la plata sumei de 1.000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în recurs: Prin decizia nr. 2490 din data de 18 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1694 din data de 1 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 2490 din data de 18 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare contestatoarea B. S.A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea susținând că, prin decizia atacată, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare nr. 3 din cererea de recurs. Astfel, a arătat că, în cuprinsul cererii de recurs au fost formulate șase motive de casare, fiecare fiind individualizat prin atribuirea unei cifre, prin îngroșarea scrisului care descrie motivul de casare, precum și prin dezvoltarea acestuia. A precizat că motivul de recurs nr. 3 se află la pagina 10 a cererii de recurs și constă în invocarea încălcării art. 1385 alin. (3) C. civ., motivul fiind dezvoltat prin intermediul celor opt paragrafe care i se succed. Totodată, a susținut că, în raport de distincția motive-argumente, motivul nr. 3 din cererea de recurs are o structură compusă din două elemente: pe de o parte, există motivul de nelegalitate (reprezentat de indicarea normei materiale pe care hotărârea o încalcă), iar, pe de altă parte, există dezvoltarea acestui motiv (care constă în argumentele utilizate în vederea demonstrării nelegalității hotărârii). Contestatoarea a precizat că, prin motivul de casare nr. 3, s-a invocat faptul că, în acordarea despăgubirilor, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1385 alin. (3) C. civ., potrivit cărora despăgubirile se individualizează prin raportare la pierderea suferită de cel prejudiciat și, prin urmare, este necesar ca paguba să se producă în patrimoniul reclamantului, norma putând fi interpretată în sensul că este necesar ca bunurile victimei să fie avute în vedere în cadrul procedurii de individualizare a despăgubirilor. A arătat că, instanța de apel a validat raționamentul conform căruia bunurile cărora li se aduce atingere nu se află în patrimoniul victimei, depozitul fiind bunul în raport de care se acordă despăgubirea, deși, anterior, instanța de apel a analizat un alt bun, reprezentat de un teren care se află în patrimoniul victimei. Totodată, a învederat că, similar, și în cazul despăgubirilor menite să acopere beneficiul nerealizat, instanța de apel s-a raportat la un bun care nu se află în patrimoniul reclamantului, și anume la o construcție. Contestatoarea a menționat și faptul că, raportat de prevederile art. 487 alin. (1), art. 485 alin. (1) și art. 183 C. proc. civ., motivul de casare nr. 3 din cererea de recurs a fost invocat în termen legal, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. A apreciat că motivul de casare nr. 3 din cererea de recurs nu a fost analizat în nicio manieră de către instanța de recurs prin decizia contestată și a arătat că, potrivit art. 499 C. proc. civ. și similar analizei realizate cu privire la celelalte motive de casare invocate, motivul de recurs nr. 3 nu este descris de instanța de recurs, care nu realizează o cercetare a acestuia. A susținut că, deși încălcarea art. 1385 alin. (3) C. civ. reprezintă motivul de casare nr. 3 din cerere, instanța de recurs a reținut în mod greșit că motivul de casare nr. 3 ar fi reprezentat încălcarea art. 1386 alin. (1) și (4) C. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, apreciind că nu poate fi reținut motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât instanța de recurs a analizând toate motivele invocate. A susținut că, din decizia contestată, rezultă că instanța de recurs s-a referit la pretinsele motive de încălcare a dispozițiilor art. 1385 și 1386 C. civ. Față de cele invocate de către partea adversă, în sensul că instanța de recurs a reținut în mod greșit faptul că motivul de casare nr. 3 ar fi fost reprezentat de încălcarea dispozițiilor art. 1386 alin. (1) și (4) C. civ., arată că art. 1385 din același act normativ instituie principiul general al reparației integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar, pe de altă parte, art. 1386 C. civ. privește principiul reparării prejudiciilor în natură, iar, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent, sub forma acordării unor despăgubiri. A considerat că instanța de recurs a analizat în mod corect, prin raportare la motivele invocate, dacă instanța de apel a reținut că sunt întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale, inclusiv sub aspectul prejudiciului. Intimatul a mai susținut și că nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece s-ar ajunge în mod inadmisibil la transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva instanței de recurs. Totodată, a arătat că, în literatură și în practica judiciară, s-a făcut în mod constat deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive, subliniindu-se că legea are în vedere numai omisiunea instanței de recurs de a examina unul dintre motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de către parte. La data de 31 ianuarie 2021, contestatoarea a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate caracterul neîntemeiat al apărărilor formulate de intimat și să se dispună admiterea contestație în anulare așa cum a fost formulată. A susținut că apărarea părții adverse, potrivit căreia analiza motivului de casare nr. 3 de către instanța de recurs rezultă din faptul că aceasta s-a referit la motivele pretinse de încălcare a dispozițiilor art. 1385 și art. 1386 C. civ., nu poate fi considerată întemeiată. Contestatoarea a invocat faptul că potrivit art. 488 raportat la art. 499 C. proc. civ., cercetarea unui motiv de recurs presupune ca argumentele privind încălcarea normei juridice să fie expuse de instanța de recurs și analizate de aceasta, analiză materializată în arătarea motivelor pentru care s-a admis ori s-a respins; însă, în prezenta cauză, referirea la art. 1385 C. civ. este cuprinsă în cercetarea motivului de recurs nr. 2, instanța găsind necesară această referire pentru a justifica netemeinicia motivului de casare nr. 2, fără să fie analizată nelegalitatea care a format obiectul motivului de casare nr. 3. De asemenea, a apreciat că susținerile intimatului prin care acesta reia unul dintre argumentele contestației în anulare, ulterior, reproducând parțial art. 1385 și art. 1386 C. civ. nu pot fi circumscrise unei veritabile apărări în condițiile în care art. 205 alin. (2) lit. c) raportat la art. 508 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, contestatoarea a susținut că întâmpinarea părții adverse cuprinde și apărări străine de judecata contestației în anulare, intimatul referindu-se la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale și la situația în care motivul de casare este respins ulterior analizei acestuia. A mai arătat și că intimatul a făcut doar trimitere la distincția dintre motive și argumente fără, însă, să demonstreze în vreo manieră că demersul contestatoarei vizează doar absența cercetării unui argument. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate prin prezenta contestație în anulare, Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea dedusă judecății contestatoarea B. S.A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2490 din data de 18 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, invocând, ca temei de drept al contestației, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ., și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin. În speță, contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să analizeze motivul al treilea de recurs, referitor la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1385 alin. (3) C. civ. Din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că, prin cel de-al treilea motiv invocat, recurenta-pârâtă (contestatoarea din prezenta cauză) a susținut că despăgubirile la care a fost obligată nu îndeplinesc condițiile prevăzute art. 1385 alin. (3) C. civ., în opinia sa, fiind încălcate aceste prevederi de către instanța de apel. Totodată, a apreciat că legalitatea aplicări art. 1385 alin. (3) C. civ. presupune verificarea împrejurării dacă pierderea efectivă și câștigul nerealizat se circumscriu sumei de 256.434 RON. Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de recurs a analizat motivele de recurs circumscrise limitelor judecății stabilite pentru recursul contestatoarei, inclusiv în ceea ce privește pretinsa încălcarea a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) C. civ. Astfel, a analizat criticile contestatoarei, formulate prin cererea de recurs, cu privire la întinderea reparației, respectiv la stabilirea despăgubirilor acordate de instanță reclamantului, reținând că prin acestea se invocă aplicarea greșită a art. 566 alin. (2) și art. 1385 C. civ. și ajungând la concluzia că, în realitate, susținerile părții se circumscriu unor aspecte ce vizează netemeinicia hotărârii și nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nemulțumirea acesteia privește cuantumul despăgubirilor determinat pe baza probelor invocate, iar nu faptul că instanța de apel ar fi făcut o aplicarea sau interpretare eronată a dispozițiilor legale arătate. Ca atare, raportat la aceste critici ale contestatoarei, instanța de recurs a reținut că, urmare a determinării corecte a situației de fapt, instanța de apel a concluzionat corect că și reclamantul ar fi putut închiria această suprafață de teren în același scop, și obține aceleași fructe. Prin urmare, a apreciat că recurenta-pârâtă B. S.A. trebuie să fie obligată la restituirea nu doar a cuantumului chiriei pe care a perceput-o de la societatea căreia i-a închiriat depozitul, ci și la beneficiul nerealizat de către reclamant în considerarea destinației imobilului. Faptul că instanța de recurs a ales să analizeze împreună criticile aduse cu privire la încălcarea ar. 566 alin. (2) și art. 1385 alin. (3) C. civ. nu echivalează cu omisiunea de a cerceta un motiv de recurs [în speță, încălcarea art. 1385 alin. (3) C. civ..], modul în care a înțeles să sistematizeze motivele de recurs în cuprinsul considerentelor deciziei și să răspundă acestora neputând atrage incidența art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.. Aceasta, întrucât este vorba despre o chestiune ce ține de tehnica de redactare a deciziei, instanța nefiind ținută a cerceta criticile formulate de către parte în ordinea și în structura în care acestea se regăsesc în cererea de recurs. Nici susținerile potrivit cărora instanța a arătat în mod greșit că al treilea motiv de recurs se referă la încălcarea art. 1386 alin. (1) și (4) C. proc. civ. nu pot duce la concluzia caracterului fondat al contestației în anulare, având în vedere că omisiunea cercetării unuia dintre motivele de recurs nu are în vedere numerotarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs, ci chiar motivul de recurs astfel cum acesta a fost redat de către parte. Or, în speță, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de recurs a analizat motivul prin care partea a susținut încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 1385 alin. (3) C. civ. în cadrul cercetării criticilor privind întinderea reparației, împreună cu pretinsa nesocotire a art. 566 alin. (2) din același act normativ. În condițiile în care instanța reține aceleași argumente pentru adoptarea unei concluzii cu privire la două sau mai multe motive de recurs sau dacă acestea privesc același aspect ce trebuie lămurit, nimic nu o împiedică să procedeze la o analiză comună a acestora. Or, în speță, concluzia instanței de apel a fost aceea că atât motivul de recurs prin care s-a susținut încălcarea art. 566 alin. (2) C. civ., cât și cel privind nesocotirea art. 1385 C. civ. nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează netemeinicia hotărârii recurate. Totodată, prin cercetarea motivelor de recurs trebuie înțeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de către parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat. În plus, în contextul în care instanța a constatat că aspectele invocate de către parte în susținerea motivului de recurs privitor la întinderea reparației, respectiv la încălcarea art. 1385 C. civ., nu reprezintă motive de nelegalitate a hotărârii atacate, ci motive de netemeinicie, nu se mai impunea analiza argumentelor aduse în cuprinsul acestuia, având în vedere prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Or, raportat la cele anterior prezentate, susținerile contestatoarei reflectă, în realitate, nemulțumirea acesteia față de modul în care instanța a motivat soluția dată motivului de recurs pretins a fi fost omis în cadrul analizei realizate de către aceasta. În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatare s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs". În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces soluționat definitiv și irevocabil, nu poate determina redeschiderea acestuia, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, calea extraordinară de atac a contestație în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea B. S.A. împotriva deciziei nr. 2490 din data de 18 noiembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.