ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 571/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2019 din 10 octombrie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgu-Jiu a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea pârâtei la plata sumei de 296.020,45 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 1382,50 mp, situat în municipiul Târgu Jiu, județul Gorj, din care suma de 201.413,07 RON reprezintă debit principal pentru perioada 16.03.2013-01.10.2019, iar suma de 94.607,38 RON reprezintă majorări de întârziere pentru perioada 16.03.2013-01.10.2019; obligarea pârâtei, în principal, la demolarea construcțiilor și predarea terenului liber de orice sarcini, iar în subsidiar, autorizarea reclamantei să procedeze la demolarea construcțiilor pârâtei pe cheltuiala acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. raportat la art. 1349 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2949 din 2 iulie 2020, pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târgu Jiu, excepție invocată de pârâta A. prin întâmpinare și a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 306 din 16 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, au fost respinse excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, invocate de pârâta A. prin întâmpinare. A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, ulterior precizată, formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Tg-Jiu, în contradictoriu cu pârâta A.. A fost obligată pârâta A. la plata sumei de 237.272,97 RON, ce reprezintă despăgubiri pentru folosirea fără drept a terenului în suprafață de 1382,50 m.p. situat în Tg-Jiu, strada x nr. 66, județul Gorj. A fost respinsă cererea de acordare a majorărilor de întârziere. A fost respinsă cererea de demolare a construcțiilor. A fost obligată pârâta A. la plata sumei de 7.176 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru. A fost respinsă cererea față de S.C. B. S.R.L., prin administrator special C..

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel pârâta A..

Prin decizia civilă nr. 121 din 6 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SCM Constructorul.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs pârâta SCM Constructorul, întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În primul rând, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016, recurenta-pârâtă consideră că atât instanța de fond, cât și cea din apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., din interpretarea normei legale în ansamblu rezultând faptul că cererea de chemare în judecată care să aibă efect întreruptiv de prescripție trebuie formulată de către cel împotriva căruia curge termenul de prescripție. Același punct de vedere rezultă și din teza a II-a art. 2539 alin. (2) C. civ. în care reclamantul nu poate fi decât acela împotriva căruia curge prescripția.

Susține că ambele instanțe au reținut, în mod greșit, faptul că aplicarea art. 2539 alin. (2) C. civ. s-ar raporta la prima cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, întrucât această cerere nu a fost promovată de către UAT Târgu Jiu, actuala reclamantă, ci a fost promovată de SCM Constructorul. În atare situație, prescripția care curgea în favoarea pârâtei nu putea fi întreruptă de cererea formulată de aceasta, ci numai de o cerere formulată de UAT Târgu Jiu, cerere care nu există formulată până la data de 4 noiembrie 2019.

Cu privire la excepția inadmisibilității, de asemenea, soluția instanței de apel este nelegală, aceasta făcând confuzie între noțiunea de putere de lucru judecat, invocată de pârâtă și autoritatea de lucru judecat, reținută și motivată de instanță.

Susține că pârâta nu a invocat autoritatea de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat cu privire la considerentele deciziei nr. 1498/2019 a Curții de Apel Craiova pronunțată în dosarul nr. x/2016, care a lămurit:, astfel că este neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că se datorează taxă pentru folosința terenului în temeiul HCL nr. 46/31.01.2011 care nu reglementează în mod expres perceperea unei astfel de taxe."

În atare situație, odată ce Curtea de Apel Craiova a reținut aceste considerente într-o hotărâre definitivă, în dosarul nr. x/2016, o altă instanță nu mai poate aprecia altfel, tocmai în virtutea principiului puterii de lucru judecat.

Mai arată că deși instanța de apel reține, în mod corect, că titlurile de creanță privind sumele de bani solicitate de intimata-reclamantă ca folosință teren au fost anulate, ulterior, aceeași instanță motivează soluția pronunțată sub aspectul valorii pretențiilor tot pe aceleași acte administrative, respectiv HCL nr. 46/2011 și HCL nr. 317/2010, pentru care tot Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2016, stabilise cu putere de lucru judecat că nu sunt aplicabile.

În consecință, consideră că instanța de apel a încălcat astfel un principiu juridic fundamental, respectiv cel al puterii de lucru judecat al unei hotărâri definitive, astfel că atât soluția pronunțată pe excepția inadmisibilității cererii, cât și cea pronunțată pe capătul de cerere referitor la pretenții și valoarea acestora sunt nelegale.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a stabilit în mod greșit situația de fapt, reținând că terenul de sub clădirea al cărui etaj îl ocupă SCM Constructorul nu ar fi inclusă în valoarea la care a fost obligată recurenta-pârâtă. Din analiza atentă a acestei hotărâri dar și a probatoriului administrat în cauză nu rezultă o astfel de situație, astfel că motivarea în fapt a instanței de apel nu își găsește suport legal în probatoriul cauzei.

Pe de altă parte aceeași instanță își contrazice propria motivare de la filele x, arătând într-un paragraf ulterior că valoarea prejudiciului a fost raportată la suprafața de 1382 mp, corespunzătoare construcțiilor edificate, fără a delimita și individualiza în concret și fără probatorii în acest sens, fapt ce conduce la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Recurenta consideră că, în mod greșit, a fost obligată la plata sumei de 237.272,97 RON ce reprezintă despăgubiri pentru folosința terenului, fără a se indica temeiul de drept și de fapt al acestei obligații și fără a se stabili și individualiza, în concret, suprafața de teren pentru care se impune această obligație. Instanțele de fond nu explică și nu stabilesc modul de calcul al sumei, din ce se compune și care sunt documentele justificative ce susțin această sumă.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din înscrisuri SCM Constructorul ocupă doar etajul 1 al clădirii, parterul fiind ocupat de S.C. B. S.R.L., societate care nu are nici o legătură cu recurenta-pârâtă și, așa cum rezultă din apărările și înscrisurile depuse de S.C. B. S.R.L., pentru terenul pe care se află construcția C1 este plătită taxa de concesiune de către aceasta. Or, există o singură amprentă la sol și, indiferent câte etaje ar avea clădirea, de vreme ce proprietarul parterului plătește taxa de folosință pentru teren, intimata-reclamantă nu poate să încaseze această taxă de folosință și de la ceilalți ocupanți ai clădirii, întrucât ar fi o dublă taxare și o îmbogățire fără justă cauză.

Nelegalitatea hotărârii este dată și de faptul că instanța de apel a îndepărtat probe și apărări formulate de recurentă fără nici o motivare.

În acest sens, arată că instanța de apel a susținut că recurenta nu face dovada unui drept de folosință gratuită, fără a motiva această concluzie. Or, recurenta a depus la dosarul cauzei, inclusiv consimțământul expres al proprietarului, D., dat la 20 ianuarie 1977, cu ocazia cedării terenului, instanța nemotivând de ce a îndepărtat și nu a avut în vedere această probă.

Tot un motiv de nelegalitate a hotărârii apreciază a fi și faptul că instanța de apel a calificat motivele de apel ale pârâtei ca simple alegații și nu le-a analizat.

În acest sens, consideră că nu datorează sumele de bani solicitate, întrucât contractul de concesiune nr. x din 5 noiembrie 2011, invocat de reclamantă ca temei pentru plata lipsei de folosință, a fost constatat reziliat prin sentința civilă nr. 2494/2015, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 497/2015 a Tribunalului Gorj.

De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a raportat valoarea prejudiciului la redevența de concesionare prevăzută de HCL nr. 46/2011 și HCL nr. 317/2010, acte anulate de instanță și neaplicabile în speță, conform hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2016, deși între reclamantă și recurentă nu exista un contract de concesiune. În mod nelegal, instanța de apel nu a analizat cerința recurentei-pârâte de a se raporta la taxa de folosință la valoarea terenului prevăzută de HCL nr. 492/2019, probă, de asemenea, ignorată de instanță. În atare situație, valoarea la care a fost obligată este de circa de 100 ori mai mare decât valoarea terenului, aspect, de asemenea, nelegal.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgu Jiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la recursul pârâtei, instanța constată că aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă unele dintre criticile formulate se circumscriu și ipotezei prevăzute de pct. 7, anume cele referitoare la modalitatea în care a fost soluționată autoritatea de lucru judecat, din perspectiva cărei vor fi și analizate la momentul examinării lor.

Un prim motiv de recurs îl constituie faptul că atât instanța de fond, cât și cea din apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., din interpretarea normei legale în ansamblu rezultând faptul că cererea de chemare în judecată care să aibă efect întreruptiv de prescripție trebuie formulată de către cel împotriva căruia curge termenul de prescripție.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului se observă că recurenta-pârâtă nu a formulat aceste susțineri și în fața instanței de apel, în cadrul motivelor de apel și nici nu s-a apărat prin întâmpinarea de la fond, sub acest aspect, legat de aplicarea prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ.

Prima instanță, respingând excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016, invocată de pârâta SCM Constructorul prin întâmpinare, și-a construit raționamentul pe care se sprijină soluția de respingere a excepției pe dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., avându-se în vedere efectul întreruptiv al acțiunii în justiție având ca obiect verificarea legalității actelor de executare fiscală emise de intimata-reclamantă (acțiune ce a făcut obiectul cauzei nr. 4854/95/2016*).

Acest raționament al primei instanțe nu a fost criticat de recurenta-pârâtă prin motivele de apel, criticile acesteia din apel legate de soluționarea greșită a excepției prescripției fiind cu referire la incapacitatea notificărilor emise de reclamantă către pârâta SCM Constructorul de a întrerupe termenul de prescripție, fiind invocate prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ.

Prin urmare, critica formulată nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate deoarece aceasta este formulată omisso medio, recurenta-pârâtă indicând direct în recurs o astfel de critică, aplicarea greșită a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., fără însă ca aceste critici să fie inserate în cuprinsul memoriului de apel și susținute în apel.

Deși cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată și tantum devolutum quantum judicatum, în sensul că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat.

În condițiile în care recurenta-pârâtă nu a formulat, prin apel, critici împotriva hotărârii instanței de fond legate de aplicarea greșită a prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., o soluție de admitere a recursului sub acest aspect și de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului pârâtei care nu a vizat aspectele invocate prin prezenta cerere de recurs ar însemna o încălcare a principiului tantum devolutum quantum appellatum.

Or, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

În speță, Înalta Curte va reține că acest motiv de recurs invocat nu a fost supus dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, situație constatată, de altfel, în mod legal, și de instanța de apel care a reținut că raționamentul pe care se sprijină soluția tribunalului de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 16.03.2013-04.11.2016 nu se fundamentează pe aspectele criticate în concret în apel.

Prin urmare, în condițiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Cel de-al doilea motiv de recurs privește soluționarea greșită a excepției inadmisibilității acțiunii și a fondului cererii de chemare în judecată, derivând din puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016, recurenta susținând că instanța de apel a reținut greșit inexistența autorității de lucru judecat, în loc să facă aplicarea puterii de lucru judecat cu privire la hotărârile invocate, critică ce se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (7) C. proc. civ., din perspectiva căreia urmează a fi analizate.

Critica este, însă, nefondată.

Din lecturarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat cuprinzător problema autorității de lucru judecat stabilită prin hotărârile pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2016, atât din punct de vedere al efectului negativ, cât și din punct de vedere al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, reținând, în mod legal, că aceasta nu este incidentă în cauză.

Astfel, din punct de vedere al efectului negativ al lucrului judecat, instanța de apel a reținut că autoritatea de lucru judecat, pe care recurenta-pârâtă o pretinde, nu există, nefiind întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, întrucât cererea de față este una în pretenții de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, iar cea precedentă, din cauza nr. 4854/95/2016*, este un litigiu de drept administrativ-fiscal, privind nelegalitatea unor titluri de creanță emise de reclamantă, potrivit legislației speciale.

În speță, însă, recurenta invocă efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces (indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior, în sensul celor prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că se pretinde că dezlegarea dată celui de-al doilea proces, ce are ca obiect, în cauză, cererea în despăgubire, întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, privind contravaloarea lipsei de folosință, nesocotește dezlegarea definitivă dată în cel dintâi litigiu, ce a avut ca obiect nevalabilitatea actelor de creanță emise de reclamantă pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosință a terenului aflat în stăpânirea pârâtei, în temeiul legislației fiscale.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a analizat și efectul pozitiv al lucrului judecat, stabilind, în mod legal, că "...nu poate fi reținut nici măcar efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece între cele două cauze nu există nici identitate de chestiuni litigioase. Astfel, nu există nicio rațiune pentru care constatarea făcută de instanța de contencios administrativ în privința nevalabilității actelor de creanță emise de reclamantă pentru recuperarea contravalorii lipsei de folosință a terenului aflat în stăpânirea pârâtei, în temeiul legislației fiscale, să poată înlătura de plano dreptul reclamantei de a se adresa instanței civile cu o cerere în despăgubire întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale...".

De asemenea, cu privire la valoarea dezdăunării pretinse în litigiul actual, instanța de apel a reținut că ea a fost calculată prin raportare la redevența pe care reclamanta a fost împiedicată să o obțină prin conduita ilicită a pârâtei, întrucât aceasta "reprezintă în esență echivalentul sumei pe care aceeași pârâtă ar fi datorat-o în temeiul concesionării aceluiași teren, dacă acest contract nu ar fi încetat din motive de neplată a redevenței, aceasta fiind în realitate dimensiunea pagubei pe care pârâta a produs-o în patrimoniul reclamantei, prin conduita sa ilicită". În consecință, în mod legal, valoarea despăgubirilor acordate reclamantei a fost calculată prin raportare la prețul concesiunii ce ar fi putut să fie obținut, precum și actele administrative prin care acest preț a fost stabilit, cu referire la HCL nr. 317/2010 și nr. 46/2011.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, prin hotărârile pronunțate în primul litigiu doar s-a reținut că UAT Târgu Jiu nu poate impune o taxă fiscală, de folosință pentru teren, în baza Codul fiscal și a HCL nr. 317/2010 și HCL nr. 46/2011, instanțele de contencios administrativ-fiscal reținând că "contravaloarea folosirii terenului și accesoriilor nu are natura juridică a unei taxe locale, neavând regim fiscal, ci este o creanță civilă și prin urmare, în mod nelegal, s-a procedat la emiterea de decizii de impunere pentru creanțe care nu sunt reglementate de Codul fiscal și nici prin HCL nr. 46/2011 și HCL nr. 317/2010."

Prin urmare, instanțele de contencios administrativ nu au stabilit raporturile juridice civile existente între părți, ci raportul de contencios administrativ întemeiat pe dispozițiile codului de procedură fiscală.

Or, în prezenta cauză, intimata-reclamantă nu solicită contravaloarea folosirii terenului în temeiul legislației fiscale sau a hotărârilor de consiliu local invocate, ci în baza răspunderii civile delictuale, evocându-se în cererea de chemare în judecată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementată de dispozițiile art. 1357 și art. 1349 C. civ.

Faptul că, în vederea evaluării prejudiciului, criteriul avut în vedere de instanțele de fond a fost exact suma ce ar fi putut fi încasată în temeiul unui alt contract încheiat cu pârâta sau cu un terț, respectiv redevența ce ar fi putut fi plătită de pârâtă în situația în care contractul de concesiune dintre părți nu ar fi încetat prin neplată, prin raportare la actele administrative prin care această redevență a fost stabilită, cu referire la HCL nr. 317/2010 și HCL nr. 46/2011, nu conduce la ideea că s-ar fi încălcat efectul pozitiv lucrului judecat.

Instanțele de contencios administrativ-fiscal nu au reținut decât că UAT Târgu Jiu nu poate impune taxe de folosință pentru terenul în litigiu, în baza legislației fiscale, în lipsa unui contract de concesiune/închiriere, iar nu că reclamanta nu poate solicita contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în baza art. 1385 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului", suma stabilită ca preț al redevenței prin hotărârile de consiliu local evocate, ca echivalent al valorii pe care proprietarul terenului ar fi putut și ar fi trebuit să o obțină prin valorificarea terenului în litigiu, dacă pârâta nu i-ar fi obstrucționat dreptul de a-l concesiona.

În atare condiții, în mod corect instanța de apel a statuat că nu poate fi reținut efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece între cele două litigii nu există nici identitate de chestiuni litigioase.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru acest motiv de nelegalitate când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-pârâtă, ținând cont de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului.

Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile.

Hotărârea curții de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt și probele de care pârâta a înțeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului fondat al acțiunii reclamantei.

Se arată, în esență, de către curtea de apel, că "pârâta-apelantă nu deține un titlu valabil - rezultat fie dintr-o dispoziție expresă a legii, fie dintr-o convenție încheiată cu proprietarul - care să-i procure folosința legitimă, cu atât mai puțin gratuită cum se pretinde, a terenului pe care îl stăpânește.

Sub acest aspect, nu poate fi împărtășit punctul de vedere al pârâtei potrivit căruia folosința sa gratuită ar avea sorgintea în Decretul de expropriere nr. 415/1977, în primul rând deoarece actul menționat și-a încetat de mult timp aplicabilitatea iar situația juridică căreia i-a dat naștere la momentul respectiv nu a supraviețuit până în prezent, și, în al doilea rând, oricum folosința recunoscută apelantei prin decretul nr. 415/1977 era tot una contra-cost (taxa anuală prevăzută de art. 51 din Legea nr. 59/1974), astfel că gratuitatea invocată nu este confirmată în nicio situație".

În privința evaluării prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, instanța de apel s-a raportat la aceleași criterii ca și cele folosite pentru calcularea prețului concesiunii (redevenței), reținând că "paguba este identică, indiferent că vorbim de răspunderea specială contractuală în situația în care contractul de concesiune ar fi supraviețuit, ori, în situația de față, în cazul încetării concesiunii, de răspunderea de drept comun a pârâtei".

Astfel, în cuprinsul celor aproximativ 4 pagini ce constituie motivarea Curții de Apel, au fost analizate, punctual, criticile formulate de apelanta-pârâtă, reiterate și în cuprinsul memoriului de recurs.

Valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentei-pârâte din perspectiva întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, a reținut și a înlăturat susținerile recurentei-pârâte formulate în apel, cu referire directă la dispozițiile de drept aplicabile în cauză, și a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situația de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raționamentul juridic pe care l-a adoptat, de natură a fi realizat controlul judiciar.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că instanța de apel nu și-a motivat hotărârea și/sau a refuzat să se raporteze la aspecte esențiale din motivarea cererii de apel cu care era învestită.

Se mai susține în cererea de recurs că hotărârea este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel ce vizau greșita apreciere a probelor și nici nu a făcut o analiză completă a probatoriului administrat în virtutea efectului devolutiv al apelului.

Se observă, însă, că instanța de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că se poate reține în sarcina recurentei-pârâte săvârșirea unei fapte ilicite.

Pe de o parte, prin acest motiv de recurs, recurenta încearcă o reinterpretare a probatoriilor pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea pe care instanța anterioară a stabilit-o deja, aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, cale de atac extraordinară care poate viza doar motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva jurisprudenței, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile pârâtei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de stabilire a situației de fapt și de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, anume cele referitoare la interpretarea situației de fapt, delimitarea și individualizarea, în concret, a construcțiilor de pe teren și a identificării terenului ocupat nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a examina numai criticile subsumabile ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la reținerea greșită a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale și a criteriilor de evaluare a prejudiciului.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material.

Astfel, Înalta Curte reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care, în cauză fiind întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor incidente în cauză, fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului constând în aceea că ocupă, fără drept, după încetarea contractului de concesiune, terenul care este proprietatea reclamantei.

În mod legal, instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă nu deține un titlu valabil - rezultat fie dintr-o dispoziție expresă a legii, fie dintr-o convenție încheiată cu proprietarul - care să-i procure folosința legitimă, cu atât mai puțin gratuită cum se pretinde, a terenului pe care îl stăpânește, iar valoarea dezdăunării pretinse în litigiul actual a fost calculată, în mod corect, prin raportare la redevența pe care reclamanta a fost împiedicată să o obțină prin conduita ilicită a pârâtei.

În opinia recurentei, lipsa de folosință trebuia calculată în raport cu taxa de folosință la valoarea terenului prevăzută de HCL nr. 492/2019.

Recurenta nu dezvoltă, însă, această critică și nu arată care este norma de drept încălcată de instanța de apel și de ce despăgubirea ar trebui calculată în raport cu prețul terenului stabilit prin HCL nr. 492/2019 și nu în raport cu prețul concesiunii ce ar fi putut să fie obținut și actele administrative prin care acest preț a fost stabilit, cu referire la HCL nr. 317/2010 și HCL nr. 46/2011, cum s-a procedat în speță.

Or, potrivit 1385 alin. (1) C. civ., "(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar conform alin. (3) al aceluiași articol "(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".

Prin urmare, suma stabilită ca preț al redevenței prin hotărârile de consiliu local HCL nr. 317/2010 și HCL nr. 46/2011 a fost stabilită, în mod legal, de instanța de apel, ca echivalent al valorii pe care proprietarul terenului ar fi putut și ar fi trebuit să o obțină prin valorificarea terenului în litigiu, dacă pârâta nu i-ar fi obstrucționat dreptul de a-l concesiona.

De altfel, în lipsa unor critici concrete care să arate în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte nu poate examina susținerea recurentei din perspectiva vreuneia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceasta mărginindu-se să considere nelegală soluția instanței de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței, cu referire la criteriile de evaluare a prejudiciului.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurentă nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SCM Constructorul, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 121 din 6 mai 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SCM Constructorul, prin administrator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 121 din 6 mai 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.