ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2380/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, secția civilă, la data de 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei A. la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/14.07.2009, emis de ANRP în favoarea lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., pe cele ale Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 572/2013 și ale O.U.G. nr. 80/2013.

Prin sentința civilă nr. 5703/2020 din data de 16 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă, la data de 25 noiembrie 2020, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 14/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în contradictoriu cu pârâtul A., reprezentată legal prin A., ca fiind prescrisă.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtului 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 14/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligată apelanta-reclamantă să achite pârâtului 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 iunie 2021, și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit și în acord cu cele reținute de instanța de fond, a apreciat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri, al căror termen de îndeplinire a fost stabilit inițial la data de 30.04.2013, iar ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la data de 28.06.2019, prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018.

În acest sens, recurenta a susținut că termenul de prescripție a început să curgă la data la care reclamanta a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor menționate de pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, recurenta a opinat că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripției faptul că după emiterea deciziei Curții de Conturi reclamanta a derulat o procedură de angajare a unui alt evaluator sau că a întâmpinat dificiltăți în aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse.

De asemenea, instanța de apel a respins, în mod greșit, criticile formulate de reclamantă privind modul de aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției, reținând că, prin raportare la dispozițiile art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, termenele acordate licitațiilor inițiate de reclamantă, precum și termenele necesare verificării rapoartelor nu au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripției.

Un alt motiv de recurs formulat de recurentă a vizat obligarea sa de către instanța de apel la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, arătând că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și clientul său, iar cealaltă parte nu va putea fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit cu avocatul său, ci numai un onorariu fixat de instanță; în subsidiar, recurenta a solicitat micșorarea cheltuielilor de judecată.

La data de 21 iulie 2021, intimata-pârâtă A. a depus întâminare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la motivul de recurs ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, pentru etapa procesuală a apelului, intimata a invocat excepția nulității recursului, raportat la Decizia RIL nr. 3/2020, prin care s-a reținut că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe fond, intimata a arătat că, în mod corect, s-a reținut excepția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise, prin raportare la momentul de la care începe să curgă prescripția în conformitate cu Decizia RIL nr. 19/2019.

Astfel, având în vedere prevederile art. 3 și art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958, instanța de apel a reținut corect că, de la data de 17 aprilie 2014, reclamanta nu a întreprins niciun demers juridic împotriva intimatei pârâte, fiind astfel întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinarea depusă la prima instanță de către pârâtă.

În continuare, intimata a prezentat aspecte cu privire la fondul raportului juridic litigios dedus judecății.

La data de 20 august 2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității, invocată prin întâmpinare, și admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, raportat la excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă A., cu privire la critica privind cheltuielile de judecată în cuantum de 500 RON, acordate în prezentul dosar de către instanța de apel, se constată că această critică reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, fiind pe deplin aplicabile cele statuate în Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții și, de asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul.

În consecință, fiind vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, critica recurentei-reclamante nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se niciunul dintre motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă se constată că principala critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă, recurenta susținând că, în mod greșit, s-a reținut că termenul a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Recurenta-reclamantă și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen inițial de îndeplinire la data de 30.04.2013, iar ulterior termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoștință despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

Așadar, astfel cum judicios a reținut instanța de apel, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea.

Nefondată este și critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia întreruperii și suspendării cursului prescripției, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019.

În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că:

"Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."

Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă.

Așadar, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-16 din Decretul 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei cu privire la aprecierea instanței de apel că termenele acordate licitațiilor inițiate de reclamantă și cele necesare verificării rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripției.

În consecință, raportat la cele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 800 RON, potrivit chitanței nr. x din 09 noiembrie 2021, și contravaloare transport în cuantum de 275 RON, potrivit bonului fiscal nr. 480 din 09 noiembrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentă la plata sumei de 1075 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 119/2021 din 05 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 1075 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.