ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 389/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, emis de ANRP în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. Prin întâmpinarea depusă la 20 iulie 2021, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, motivat de împrejurarea că raportul de evaluare întocmit în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 a fost înregistrat de către reclamantă la 18 februarie 2009, fiind verificat și avizat favorabil de reprezentanții acesteia. Prin sentința civilă nr. 6135 din 11 octombrie 2021, Judecătoria Târgu Jiu a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată, în primă instanță, de tribunal Prin sentința nr. 329 din 16 decembrie 2021, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare. A respins acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă, și a obligat-o pe reclamantă să achite pârâtului suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată, în apel, de curtea de apel Prin decizia nr. 120 din 29 martie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 600 RON către intimatul-pârât, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de transport.

Calea de atac exercitată în cauză Reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs împotriva deciziei nr. 120 din 29 martie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. În dezvoltarea motivului de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator. A reiterat situația de fapt, arătând că, prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat că nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri al căror termen de îndeplinire a fost stabilit, inițial, la 30 aprilie 2013, iar ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la 28 iunie 2019. În aprecierea recurentei, termenul de prescripție a început să curgă la data când aceasta a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârât, astfel că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea în mod necorespunzător a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. De asemenea, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a validat raționamentul primei instanțe în sensul că reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba de la data când beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de evaluare, acesta fiind momentul la care ANRP avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu. Totodată, cu încălcarea legii, s-a reținut prin decizia recurată că dreptul la acțiune nu a luat naștere la momentul când reclamanta a luat cunoștință de verificarea raportului întocmit de pârât, verificare făcută ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi în anul 2013 și după ce au fost demarate procedurile de achiziție publică a unor noi servicii de evaluare. Printr-o altă critică recurenta a susținut că instanța de apel a respins, în mod greșit, susținerile sale privind modul de aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției extinctive. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a criticat concluzia instanței de apel în sensul că termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi vine în contradicție cu prevederile art. 7 din Decretul 167/1958, întrucât nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripției extinctive, iar aspectele invocate nu constituie cauze de întrerupere a cursului prescripției în sensul art. 16 din Decretul 167/1958. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta a afirmat că prevederile art. 453 C. proc. civ. au fost aplicate eronat, întrucât instanța de apel a menținut cheltuielile de judecată acordate de prima instanță. O altă critică din recurs privește dispoziția instanței de apel, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 600 RON, reprezentând onorariul avocatului și cheltuieli de transport efectuate de pârât în apel, recurenta rezumându-se la a arăta că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și clientul său, iar cealaltă parte nu va putea fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit cu avocatul său, ci numai un onorariu fixat de instanță. În subsidiar, recurenta a solicitat micșorarea cheltuielilor de judecată. Față de cele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în recurs Intimatul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune înscrisuri justificative în acest sens.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (8 iunie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 2 martie 2023, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate evocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte va constată că recursul declarat este nefondat, având în vedere considerentele care succed: Referitor la motivul de recurs invocat, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Deși nu indică, în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, incidente în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția și a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond. Între reclamantă și pârât a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâtul a întocmit și a înregistrat la ANRP, în luna februarie 2009, raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, drept consecință fiind emis, în favoarea beneficiarei B., titlul de plată nr. x din 10 august 2009. Pretenția dedusă judecății a vizat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestației formulată împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat. Instanțele de fond, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta este răspunderea contractuală, au stabilit corect că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune" și art. 3 din același act normativ, ce prevede termenul general de prescripție de 3 ani. Recurenta critică însă concluzia instanței de apel în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție extinctivă. Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârât, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport, care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Pe un prim palier de analiză, Înalta Curte reține că, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privința căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, "începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai și la termen a unei obligații asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod clar că, în acest caz, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Neîndeplinirea obligației asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în litigiul pendinte) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligație trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naște dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii contractuale și implicit curge termenul de prescripție, iar nu de la termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul de control emis de Curtea de Conturi, respectiv 28 iunie 2018. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate, mutatis mutandis, și altor tipuri de raporturi juridice, întrucât există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. De altfel, prin Decizia nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, s-a apreciat că dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Prin decizia menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești, s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în niciun fel momentul de început al termenului de prescripție, urmează a fi respinse criticile recurentei. Înalta Curte va înlătura ca nefondate și susținerile recurentei cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției extinctive. Sub un prim aspect, se constată că la data emiterii Deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripție, termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, era deja împlinit. Prin urmare, nu pot fi incidente dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției sau ale art. 16 din același act normativ, referitor la întreruperea cursului prescripției, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs, iar nu unor prescripții deja împlinite, cum este cazul în prezentul litigiu. În al doilea rând, Înalta Curte reține că decizia Curții de Conturi nu ar putea fi valorificată drept caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care la paragraful 62 s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Ca atare, în condițiile în care actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu poate avea un astfel de efect termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv 28 iunie 2018. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta nu dezvoltă critici cu privire la modul în care ar fi fost nesocotite dispozițiile procedurale de care erau ținute instanțele de fond, nefiind posibil a declanșa, din această perspectivă, un control judiciar. Aceasta, întrucât motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea atacată, ci implică determinarea greșelilor anume imputate instanței. Pe de altă parte, critica referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanță de apel antamează proporționalitatea onorariului avocatului cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, ceea ce presupune evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu interpretarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, această critică nu va putea fi analizată pe calea recursului, a cărui trăsătură esențială, înscrisă în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este aceea că permite doar un control judiciar al conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.