ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1926/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.06.2021 pe rolul Tribunalului Gorj – secția a II-a Civilă sub nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (A.N.P.R.), în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea - Titlului de plată nr. x/17.08.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea domnului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. nr. 572/2013 și contractul de prestări servicii.

Prin sentința nr. 102 din 21 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare; s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a formulat apel solicitând admiterea apelului, și, judecând fondul, admiterea acțiunii.

Prin decizia nr. 57/2022 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 102 din 21 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2021 și a fost obligată apelanta la 500 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs.

Sub un prim aspect, în argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel, în mod greșit, în acord cu cele reținute de prima instanță, a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Aceasta întrucât, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că: "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării". Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului ANRP o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Reiterând cele susținute în cuprinsul cererii de apel, arată că la măsura I. - 3.3 din Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea dispune că: "Plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective ".

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima oară termenul a fost modificat prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019.

Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată: "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

În condițiile date, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor Curții.

Având în vedere aspectele prezentate rezultă, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când ANRP a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că "în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost momentul la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care ANRP avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze, în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului, respectiv a pârâtului A.."

De asemenea, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că: "faptul că după emiterea deciziei Curții de Conturi reclamanta a derulat o procedură de angajare a unui alt evaluator sau că a întâmpinat dificultăți în aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse nu are valoarea unui moment obiectiv în stabilirea datei de început a prescripției."

Curtea a reținut că, "cum actul de control al Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție."

Sub un alt aspect, recurenta critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, fără a avea în vedere prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Deși s-ar părea că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora: "contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului", conflictul, susține recurenta, este numai aparent. Făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit.

În schimb, apreciază recurenta, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță.

O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților (A.N.P.R.).

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin a solicitat, în esență, respingerea recursului și cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatului A., formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul când s-a luat cunoștință de rapoartele de evaluare întocmite inițial de către pârât, deși termenul legal de prescripție începea să curgă de la data de 28 iunie 2019, când reclamanta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtul A. în dosarul de despăgubire nr. x, respectiv prin raportul de evaluare întocmit de C. S.R.L., care a constatat că pârâtul a supraevaluat imobilul.

În argumentarea soluției de respingere a apelului reclamantei, instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existența vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, reținând totodată și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Astfel, instanța de apel a reținut că momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziție un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Instanța supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei, s-a reținut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul nașterii raportului juridic dintre părți, prin Contractul de prestări servicii nr. x/2007, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reținut că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În acest context, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție vizând o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât privește susținerea recurentei, potrivit cu care avea obligația de a se conforma dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor acesteia, Înalta Curte constată că, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57) și că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, în mod judicios instanța de apel a reținut că, deși ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Deși recurenta-reclamantă nu a contestat dreptul părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, a înțeles să conteste cuantumul sumei la care a fost obligată prin decizia din apel, apreciind că, în cauză, raportat la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial.

Înalta Curte reține că această critică vizează, în realitate, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În acest sens, se reține că prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecință, instanța de recurs nu poate cenzura raționamentul instanței de apel din perspectiva criticilor privind proporționalitatea acordării onorariului avocațial.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimatul-pârât nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) împotriva deciziei nr. 57/2022 din 27 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2022.