ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1159/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 21.08.2021, sub dosarul nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/21.09.2009, emis de ANRP în favoarea domnului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, contractul de prestări servicii.

Prin sentința nr. 94/2021 din 7 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin reprezentant ing. C., expert evaluator membru ANEVAR, având ca obiect pretenții.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP), solicitând admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, așa cum a fost completată și precizată.

Prin decizia nr. 5/2022 din 11 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat și a fost obligată apelanta la plata către intimata-pârâtă a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP) a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta susține, sub un prim aspect, că instanța de apel, în mod greșit și în acord cu cele reținute de instanța de fond, a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest sens, recurenta consideră că trebuie să reia aspectele prezentate în fazele anterioare ale procesului, respectiv faptul că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a dispus în sarcina recurentei o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare. Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, să fie prelungit până la data de 28.06.2019.

Arată recurenta că, raportat la dispozițiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta este obligată să se conformeze dispozițiile trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa.

Prin urmare, recurenta susține că termenul de prescripție începe să curgă de la data când recurenta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată, ceea ce face ca dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale să fie actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Dintr-un alt punct de vedere, autoarea prezentei căi de atac susține că a fost obligată în mod netemeinic și nelegal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON, reprezentând onorariu avocat, prin decizia recurată.

Arată recurenta că, deși s-ar părea că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 51/1995, în realitate, instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul cuvenit. În schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței ar fi cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de către instanța judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

În subsidiar, se solicită micșorarea cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 01.04.2022.

La 08.04.2022, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs în ceea ce privește motivul ce vizează cheltuielile de judecată, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20.04.2022, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurile de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul când s-a luat cunoștință de rapoartele de evaluare întocmite inițial de pârâtă, deși termenul legal de prescripție începea să curgă de la data de 28 iunie 2019, când reclamanta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, respectiv prin raportul de evaluare întocmit de D. S.R.L., care a constatat că pârâta a supraevaluat imobilul.

În argumentarea soluției de respingere a apelului reclamantei, instanța de apel a apreciat că, în mod corect s-a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existența vreunui caz de întrerupere a cursului prescripției, reținând totodată și considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Instanța supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei s-a reținut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul nașterii raportului juridic dintre părți, prin Contractul nr. x/2008, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reținut că acțiunea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În aceste condiții, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, precum și la dispozițiile art. 13 și art. 16 din același act normativ, privind întreruperea curgerii termenului prescripției extinctive.

În acest context, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanța de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că data de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Este de reținut că art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 94/1992 arată că, prin control se înțelege activitatea prin care se verifică și se urmărește modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, " nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din 24 octombrie 2019, s-a statuat că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

Analiza menționată a fost făcută în contextul în care s-a constatat existența, la acel moment, a unei jurisprudențe neunitare în legătură cu efectele juridice produse de actul de control al Curții de Conturi sau al altui organ cu atribuții de control pe planul prescripției extinctive, respectiv al modalității în care marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați și are aplicabilitate mutatis mutandis în legătură cu chestiunea dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată.

În cauză, acțiunea pentru recuperarea titlului de plată nr. x/21.09.2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curții de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acționeze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, de la partenerii contractuali.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, în mod judicios instanța de apel a reținut că, deși ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție, acest moment fiind, raportat la izvorul contractual al raporturilor juridice, cel la care dreptul recurentei-reclamante de a beneficia de o lucrare de evaluare corespunzătoare a fost încălcat de intimata-pârâtă.

În plus, instanța supremă reține că autoarea recursului nu a contestat aplicabilitatea în cauză a Decretului-lege nr. 167/1958, prin acest fapt acreditând implicit concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011. Relevante în acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., care prevăd că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Deși recurenta-reclamantă nu a contestat dreptul părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, a înțeles să conteste cuantumul sumei la care a fost obligată prin decizia din apel, apreciind că, în cauză, raportat la dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea părții din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial.

Înalta Curte reține că această critică vizează, în realitate, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În acest context, instanța supremă precizează că, prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecință, instanța de recurs nu poate cenzura raționamentul instanței de apel din perspectiva criticilor privind proporționalitatea acordării onorariului avocațial, criticile recurentei privind inopozabilitatea contractului de asistență juridică, fiind înlăturate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.100,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP) împotriva deciziei nr. 5/2022 din 11 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.100,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.