ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1975/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 august 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata redevențelor anuale neachitate, în cuantum de 30.022,38 RON, acordarea daunelor, în cuantum de 50.000 euro și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința nr. 60/2017 din 23 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a pasive a pârâtei B., în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.281,47 RON, contravaloare redevențe contractuale neachitate, precum și la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro, daune interese contractuale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.449,04 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a fost respins ca inadmisibil apelul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a fost admis apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 60/2017 din 23 martie 2017.

A fost schimbată sentința, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

A fost obligată apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.578 RON cheltuieli de judecată - fond și apel - către apelanta-pârâtă B..

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Respingerea ca inadmisibil a apelului incident declarat de reclamantă în prezenta cauză se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Motivarea instanței de apel cu privire la acest aspect este neclară, în condițiile în care raționamentul juridic expus în susținerea soluției nu conduce la concluzia inadmisibilității apelului incident.

Având în vedere că apelul incident declarat de reclamantă viza constatarea faptului că instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la faptul că C. din mall-ul D. aparține S.C. C. S.R.L. (în realitate, punctul de lucru respectiv aparține S.C. E. S.R.L.), dar și că, raportat la probatoriul administrat, această eroare nu trebuie să conducă la schimbarea soluției instanței de fond, instanța de apel a considerat că apelul incident promovat în cauză nu îndeplinește exigențele legale, deoarece nu s-a invocat existența unor considerente de natură să producă prejudicii într-un litigiu ulterior pentru S.C. A. S.R.L.. Pe baza acestui raționament, s-a concluzionat că apelul incident declarat de reclamantă ar fi inadmisibil.

Prin această soluție, instanța de apel a încălcat regula de procedură prevăzută de art. 472 alin. (1), raportat la art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., nerespectarea acesteia atrăgând sancțiunea nulității.

Din coroborarea textelor de lege menționate rezultă că apelul incident poate fi formulat, în condițiile prevăzute de lege, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică și că acesta poate viza atât soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, cât și considerentele acestei hotărâri.

Prin urmare, nu există niciun temei legal în susținerea opiniei că apelul incident ar fi admisibil exclusiv în ipoteza în care acesta ar viza soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii sau că reclamanta ar fi trebuit să justifice un prejudiciu într-un eventual litigiu ulterior, urmare a considerentelor eronate ale hotărârii instanței de fond și că, în lipsa unei astfel de justificări, apelul incident promovat ar fi inadmisibil.

În motivarea apelului incident s-a arătat că, prin considerentele expuse de instanța de fond în motivarea soluției de admitere a capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor în cuantum de 50.000 euro, a fost reținută o stare de fapt greșită, care ar putea prejudicia reclamanta, în contextul judecării apelului declarat de către pârâtă în prezenta cauză.

Instanța de apel nu a analizat argumentele prezentate în susținerea apelului incident, raportându-se exclusiv la motivele apelului declarat de către pârâta B., ceea ce a condus la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii.

Soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere având ca obiect solicitarea obligării pârâtei la plata redevențelor anuale restante, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Instanța de apel a constatat că intrarea în vigoare a contractului de franciză nr. x s-a realizat la 02.07.2008 și că acesta s-a reînnoit pentru încă doi ani, începând cu 02.07.2010, deoarece niciuna dintre părți nu și-a manifestat intenția de a nu mai continua relația contractuală. S-a apreciat că notificarea de reziliere a contractului de franciză pe care reclamanta a transmis-o intimatei-pârâte, prin executor judecătoresc, la 07.04.2015 ar fi lipsită de efecte juridice, întrucât contractul ar fi încetat la data de 01.07.2013, ca urmare a radierii din registrul comerțului a francizatului, S.C. F. S.R.L.

Instanța de apel a apreciat că pretențiile referitoare la redevențele datorate pentru anii 2010-2011 sunt prescrise în raport cu data introducerii acțiunii (03.08.2015), având în vedere că redevența aferentă anului 2011 trebuia achitată până la 31.01.2012. În ceea ce privește redevențele pentru anul 2012 și parțial pentru anul 2013 (până la 01.07.2013, când instanța de apel a considerat că ar fi intervenit încetarea contractului, ca urmare a radierii firmei F.), s-a stabilit că pretențiile au fost formulate în termenul de prescripție, însă sunt nedovedite, deoarece nu s-ar fi făcut proba desfășurării raporturilor contractuale în aceste perioade. În acest context s-a menționat și faptul că redevențele respective nu au fost facturate.

În ceea ce privește redevența pentru restul anului 2013 (ulterior datei de 01.07.2013) și cea aferentă anului 2014, s-a considerat că acestea ar fi lipsite de temei contractual, având în vedere încetarea acestuia ca urmare a încetării personalității juridice a francizatului, la 01.07.2013.

Prin interpretarea dată aspectelor referitoare la plata redevențelor, instanța de apel nu a ținut cont de clauzele contractului de franciză nr. x din 02.07.2008, astfel cum acestea au fost convenite și acceptate de părțile convenției, ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 (aplicabil în raport cu data încheierii contractului), conform cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", iar această situație se circumscrie motivului de casare menționat.

Astfel, obligația de plată a redevenței rezultă din concesionarea către pârâtă a francizei "G.", care avea dreptul să o utilizeze până la exprimarea, de către oricare dintre părți, a intenției de a nu mai continua relația contractuală, astfel cum rezultă din clauza stipulată în contract la Cap. A pct. III raportat la Cap. P. Cum reclamanta a fost cea care a notificat rezilierea contractului la 07.04.2015, rezultă că până la această dată intimata - pârâtă datorează redevența de 1.200 euro + TVA prevăzută la Cap. I pct. I din contractul de franciză, nefiind necesară o dovadă suplimentară a desfășurării raporturilor contractuale, acestea constând în dreptul intimatei-pârâte de a utiliza franciză "G." până la încetarea contractului.

Pe de altă parte, obligația de plată a redevenței rezultă din contract, neexistând nicio clauză care să condiționeze îndeplinirea acesteia de emiterea facturilor (reclamanta nu a mai emis facturi deoarece a constatat refuzul pârâtei de a achita ultima factură, din data de 25.01.2011).

De asemenea, este în contradicție cu clauzele contractului și opinia instanței de apel conform căreia contractul ar fi încetat la 01.07.2013, urmare radierii din registrul comerțului a firmei S.C. F. S.R.L., în condițiile în care intimata - pârâtă B. și-a asumat obligațiile contractuale, în principal, în nume și interes proprii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 13 noiembrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată la data de 6 noiembrie 2019, dată la care Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Potrivit dispozițiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Din textul de lege mai sus enunțat, reiese că apelul incident are următoarele caracteristici: poate fi formulat numai de către intimat, împotriva apelantului; se exercită după împlinirea termenului de apel și se depune odată cu întâmpinarea la apelul principal; trebuie să îmbrace forma scrisă și să îndeplinească cerințele impuse de legiuitor pentru apelul principal; prin apelul incident, intimatul trebuie să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Așadar, una dintre condițiile impuse de legiuitor este aceea ca, prin apelul incident declarat, apelantul să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Această condiție nu este îndeplinită în cauza dedusă judecății, cât timp, astfel cum reiese din apelul incident declarat de reclamantă, aceasta a solicitat admiterea apelului și menținerea soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.

Înalta Curte constată, de asemenea, că instanța de apel a analizat admisibilitatea apelului incident și prin raportare la 461 alin. (2) C. proc. civ., reținând, în mod legal, că nu este îndeplinită cerința impusă de legiuitor, în sensul existenței unor constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Se poate concluziona, așadar, că în cazul în care intimatul nu a căzut în pretenții în fața primei instanțe, în apelul principal, apărarea o va face prin întâmpinare și nu pe calea apelului incident.

De altfel, astfel cum reiese din hotărârea recurată, susținerile reclamantei au fost analizate ca apărări față de apelul declarat de pârâtă, astfel încât nu se poate reține, astfel cum a afirmat recurenta, că a fost prejudiciată de către instanța de apel prin faptul că a analizat exclusiv apelul părții adverse.

Nici motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Recurenta tinde, prin expunerea criticilor referitoare la obligația de plată a redevenței, la data încetării contractului de franciză, la motivele pentru care nu a procedat la emiterea facturilor, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Invocarea dispozițiilor art. 969 C. civ. nu întrunește exigențele impuse de legiuitor, în condițiile în care recurenta, în susținerea acestui motiv de recurs invocă, de fapt, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1226/2017 din 19 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.