ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2024/2024

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2019, pe rolul Tribunalului Gorj-Secția a II-a Civilă sub nr. x/95/2019, reclamantul A a chemat în judecată pârâta B S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată la plata de despăgubiri morale în cuantum de 4.000.000 EURO, pentru daune morale aduse demnității, sănătății, cinstei, onoarei și reputației sale, prin debranșarea ilegală de la rețeaua de energie electrică a locuinței proprietatea familiei sale, în perioada 30 septembrie 2016 - 29 octombrie 2016.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 207 alin. (2), art. 252, art. 1357 alin. (1), art. 1358 C. civ., art. 47 din Legea nr. 123/2012.

Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2019, pe rolul Tribunalului Gorj-Secția a II-a Civilă sub nr. y/95/2019, reclamantul A a chemat în judecată pârâta C S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată la plata de despăgubiri morale în cuantum de 4.000.000 EURO, pentru daune morale aduse demnității, sănătății, cinstei, onoarei și reputației sale, prin debranșarea ilegală de la rețeaua de energie electrică a locuinței proprietatea familiei sale, în perioada 30 septembrie 2016 - 29 octombrie 2016. La data de 17 aprilie 2019 pârâta D S.A. (fosta C S.A.) a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 1.07.2019 s-a dispus conexarea dosarului y/95/2019, la dosarul x/95/2019.

Prin sentința civilă nr. 129 din 18 noiembrie 2019, Tribunalul Gorj-Secția a II-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele B S.A. și D S.A. (fosta C S.A.) la plata către reclamant a sumei de 30.000 lei, fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe, ambele pârâte au declarat apel.

Prin decizia nr. 491 din 20 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat apelantele-pârâte la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.000 lei, fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva încheierii nr. 7/26.02.2020 din dosarul nr. x/96/2019/a1 și deciziei nr. 491/20.10.2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă, A a declarat recurs, iar împotriva deciziei nr. 491 din 20 octombrie 2020 au declarat recurs și apelantele-pârâte D și B.

Prin decizia nr. 2202 din 20 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva încheierii nr. 7/26.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/95/2019/a1 și a respins excepția nulității recursului declarat de A împotriva deciziei nr. 491/20.10.2020, pronunțată de aceeași instanță. Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D S.A. împotriva deciziei nr. 491/20.10.2020, casând în parte decizia atacată și trimițând cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelului promovat de D S.A. împotriva sentinței nr. 129/18.11.2019, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Totodată, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A și de recurenta-pârâtă B S.A. împotriva aceleiași decizii.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova Secția a II-a Civilă sub nr. x/95/2019*, iar prin decizia civilă nr. 59 din 13 februarie 2024 instanța a admis apelul declarat de apelanta pârâtă D (fosta C) împotriva sentinței nr. 129/2019 din data de 18 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj Secția a II-a Civilă, în dosarul nr. x/95/2019 și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat apelanta pârâtă D S.A. la plata către intimatul reclamant a sumei de 1.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat recurs atât reclamantul A cât și pârâta D S.A. (fosta C S.A.).

Prin recursul formulat, reclamantul A solicită schimbarea hotărârii recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale în baza dispozițiilor art. 1386 alin. (4) teza I din C. civ., la un cuantum îndestulător, proporțional cu circumstanțele agravante în care pârâta a ținut locuința familiei sale timp de patru ani, cu încălcarea Legii nr. 123/2012 a energiei electrice și gazelor naturale - art. 47 pct. a), b), c).

În motivare, recurentul invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349, art. 1357, art. 253 alin. (4) din C. civ., coroborate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și art. 2, art. 31, art. 32, art. 34 și art. 35 din Constituție.

Recurentul expune în continuare, pe larg, situația de fapt ce a generat prezentul litigiu, precum și conținutul textelor legale invocate în susținerea recursului.

Cu privire la cuantumul concret al daunelor morale acordate de instanța de apel, arată că acestea nu acoperă nici măcar zece la sută din cheltuielile de judecată făcute în cinci ani de procese.

Mai invocă recurentul faptul că prin decizia recurată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că pârâta, deși avea obligația de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 752,5 lei pentru exercitarea apelului, aceasta a achitat doar 50 de lei, astfel încât rejudecarea apelului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 197 teza a II-a C. proc. civ. Deși a invocat excepția nulității apelului pârâtei pentru netimbrare, instanța a invocat încheierea nr. 7/2020 din 26 februarie 2020 însă, potrivnică acestei încheieri este încheierea nr. 17/2020 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/95/2019/a1, și decizia nr. 393/17.02.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/95/2019.

Susține recurentul și că, în rejudecare, instanța de apel a aplicat greșit și jurisprudența CEDO referitoare la daunele morale.

Prin recursul formulat de pârâta D S.A. (fosta C S.A.) se solicită casarea deciziei recurate și respingerea, ca nefondată, a cererii formulate de reclamant.

În motivare se arată că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Astfel, prin decizia nr. 2202 din 20 octombrie 2021, pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că argumentele și apărările esențiale ale pârâtei nu au fost analizate de instanța de prim control judiciar, motiv pentru care a casat hotărârea și a trimis cauza spre o nouă judecată, stabilind ca, în rejudecare, instanța de apel să analizeze și să dea o dezlegare susținerilor pârâtei cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile a acesteia, față de calitatea sa de operator de distribuție și de inexistența unui raport juridic între aceasta și reclamant.

Ignorând indicațiile instanței de casare, instanța de apel, în rejudecare, nu a procedat la examinarea susținerilor formulate în calea de atac a apelului și nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale față de calitatea sa de operator de distribuție și nici inexistența raportului juridic cu reclamantul. Astfel, instanța reține în sarcina recurentei încălcarea unei dispoziții legale, fără să arate însă care este obligația legală încălcată de operatorul de distribuție, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluției adoptate.

De asemenea, instanța de apel face confuzie între activitatea de furnizare energie electrică și cea de distribuție, recurenta arătând că aceasta prestează exclusiv activitatea de distribuție energie electrică către furnizor și nu către reclamant, contractul de distribuție fiind încheiat cu furnizorul, care este și proprietarul energiei electrice ce tranzitează instalațiile de distribuție.

Astfel, între B S.A. în calitate de furnizor și C S.A. (actual D S.A.) în calitate de prestator al serviciului de distribuție, pentru perioada supusă analizei, a fost încheiat Contractul pentru serviciul de distribuție a energiei electrice nr. 91129839/31.12.2015, având ca obiect prestarea serviciului de distribuție a energiei electrice pentru utilizatori, clienți finali ai furnizorului, ale căror instalații sunt racordate la rețeaua electrică a operatorului de distribuție. Se arată că, potrivit dispozițiilor contractului, acesta reglementează raporturile contractuale dintre furnizorul de energie și operatorul de distribuție, exclusiv în ceea ce privește serviciul de distribuție a energiei electrice, și nu are legătură cu serviciul de furnizare energie electrică prestat de furnizor clientului final, în baza unui contract de furnizare energie electrică. Conform art. 18 din contract, prestatorul serviciului de distribuție este obligat să execute deconectarea sau reconectarea instalațiilor utilizatorului, conform solicitării furnizorului, în acest caz, întreaga responsabilitate pentru deconectare revenind furnizorului. Aceeași obligație este prevăzută și de art. 18 din Anexa la Ordinul nr. 90 din 17 iunie 2015.

Cu referire la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, în privința faptei recurentei de debranșare a intimatului pârât, se arată că aceasta nu are caracter ilicit, în raport cu prevederile contractului încheiat între distribuitor și furnizor, precum și cu dispozițiile art. 23 lit. l) din contractul cadru aprobat prin Ordinul nr. 43/2004 ANRE, art. 60 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

De asemenea, nici condiția privitoare la existența unui prejudiciu nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme prejudiciul pretins a fost reparat deja de către furnizor, iar instanța de apel, în rejudecare, nu face vreo analiză a acestei condiții decât prin prisma cuantificării daunelor morale.

Mai critică recurenta decizia și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 din C. civ. Astfel, instanța era ținută să se pronunțe exclusiv din perspectiva raporturilor juridice dintre părți, respectiv luând în considerare relațiile contractuale dintre furnizorul B S.A. și intimatul reclamant, precum și lipsa oricărui raport contractual dintre operatorul de distribuție și intimatul reclamant.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Contractul de fumizare a energiei electrice, Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, Legea nr. 123/2012 privind energia electrică și gazele naturale, prevederile Codului civil și Decretul nr. 167/1958.

Recurentul reclamant A a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de pârâtă și a invocat puterea de lucru judecat prin raportare la decizia nr. 1272/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/95/2015.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta recurentă D S.A. s-a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant.

Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat în cauză de reclamantul A, urmează a o admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Legiuitorul sancționează, astfel, cu nulitatea, nemotivarea recursului, atât în situația în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate, ipoteză prevăzută la alin. (1) al articolului menționat, dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, ipoteză prevăzută la art.4 89 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul a prevăzut, în mod expres, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză.

În raport cu susținerile reclamantului expuse prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, deși acesta s-a prevalat în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate criticile formulate nu se încadrează în niciun fel în motivul de nelegalitate invocat.

Astfel, se reține că recurentul a indicat anumite norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel, însă, pentru a putea declanșa un control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost încălcată sau greșit aplicată, ci acesta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, raportat la considerentele hotărârii atacate.

Prin amplele referiri la situația de fapt din cauză, recurentul aduce în dezbatere, în esență, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Or, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, necenzurabilă în recurs, și nu de nelegalitate.

În consecință, în lipsa unei motivări efective a criticilor formulate, care să vizeze considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția, trimiterea pe care o face recurentul la conținutul unor texte de lege nu reprezintă o motivare aptă să declanșeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurent, cu motivarea că în mod greșit ar fi fost soluționat pe fond apelul pârâtei D S.A., fără ca aceasta să achite taxa de timbru corespunzătoare, Înalta Curte constată că această critică a mai fost formulată o dată în primul ciclu procesual, când recurentul reclamant a formulat recurs împotriva încheierii nr. 7 din 26 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/96/2019/a1. Având în vedere că acest recurs a fost respins ca inadmisibil, prin decizia nr. 2202 din 20 octombrie 2021 pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, această critică nu mai poate fi reiterată prin prezentul demers procedural, și deci nici nu mai poate fi analizată.

Prin urmare, se constată că recurentul reclamant a indicat formal motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 5 C. proc. civ., întrucât acesta s-a rezumat doar la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, fără a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele expuse de instanță în fundamentarea acesteia.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul reclamant A împotriva deciziei nr. 59 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta D S.A., împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul lipsei motivelor pe care se întemeiază precum și al motivării străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 2202 din 20 octombrie 2021, pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, s-a reținut în mod expres că „instanța de apel, dând eficiență efectului puterii de lucru judecat asupra chestiunii litigioase deduse judecății în ceea ce privește inexistența debitului care a stat la baza deconectării locuinței intimatului-reclamant de la rețeaua de energie electrică, din perspectiva dezlegărilor date de Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă prin decizia nr. 411/23.09.2016, a stabilit că întrunirea condițiilor răspunderii recurentei-pârâte a fost apreciată în mod corect de către prima instanță, fără însă a explica raționamentul juridic care a determinat o astfel de concluzie în raport cu recurenta-pârâtă și cu motivele invocate de aceasta în apel.”

În consecință, cauza a fost trimisă pentru rejudecarea apelului pârâtei D S.A., instanța de recurs stabilind că „în rejudecare, revine instanței de prim control judiciar sarcina de a analiza și de a da o dezlegare susținerilor recurentei-pârâte invocate în cererea sa din apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile a acesteia, față de calitatea sa de operator de distribuție și de inexistența unui raport juridic între aceasta și intimatul-reclamant.”

Cu toate acestea, în rejudecare, instanța de apel face din nou trimitere la cele statuate prin decizia nr. 411/23.09.2016 pronunțată în dosarul nr. x/263/2015 Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă, pentru a concluziona că „debranșarea reclamantului de la rețeaua de furnizare a energiei electrice în lipsa unor debite înregistrate de acesta la plata facturilor emise de către furnizorul de energie electrică” constituie o faptă ilicită, fiind contrară normelor H.G. nr. 1007/2004 și Legii nr. 123/2012, care atrage răspunderea delictuală a distribuitorului de energie electrică.

Reclamantul a formulat două cereri de chemare în judecată distincte, împotriva a doi pârâți diferiți, respectiv B S.A. și D S.A. (C S.A. la data formulării cererii de chemare în judecată), solicitând însă același lucru, respectiv plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de fiecare dintre cele două pârâte, în perioada 30.09.2016-29.10.2016. Așadar, în condițiile în care nu s-a invocat răspunderea solidară a celor două pârâte, astfel că fiecare dintre ele răspunde pentru fapta proprie, instanțele de fond ar fi trebuit să identifice și să lămurească, în primul rând, care este fapta ilicită ce ar putea fi reținută în sarcina pârâtei reclamante D S.A., raportat la apărarea acesteia prin invocarea existenței unui mecanism specific de funcționare a serviciului de furnizare a energiei electrice. Astfel, aceasta a susținut că prestarea acestui serviciu presupune existența unui furnizor, proprietar al energiei electrice și parte în contractul de furnizare a energiei electrice către consumator, și existența distribuitorului, operator al sistemului prin care este distribuită energia electrică, distribuitor care însă nu are nicio relație contractuală cu reclamantul consumator, ci exclusiv cu furnizorul acestuia, pentru care prestează serviciul de distribuire. Cu alte cuvinte, recurenta susține că, având în vedere acest mecanism specific reglementat în mod expres de lege, sistarea furnizării de energie electrică s-a dispus de către furnizorul B S.A. și s-a efectuat de către recurentă, în calitate de distribuitor. În continuarea acestui raționament, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 60 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, susținând că nu ea este cea ținută să repare eventualul prejudiciu cauzat reclamantului.

Sub aspectul acestor susțineri ale recurentei pârâte însă, niciuna dintre instanțele de fond nu a lămurit situația de fapt.

Fără a contesta în niciun fel cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 411/23.09.2016, instanța de recurs subliniază că această hotărâre judecătorească este lipsită de relevanță din perspectiva apărărilor formulate de recurenta pârâtă, apărări care în continuare nu au fost analizate de instanța de apel nici în rejudecare.

Astfel, sub aspectul situației de fapt, recurenta a afirmat de la început, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, că atunci când a efectuat debranșarea reclamantului de la rețeaua de distribuție a energiei electrice „a acționat la solicitarea furnizorului de energie electrică B S.A., în temeiul contractului pentru prestarea serviciului de distribuție (contract cadru aprobat prin Ordinul nr. 43/2004 ANRE) pe care îl are încheiat cu B S.A.”

Așadar recurenta pârâtă D S.A. nu a invocat, în apărare, faptul că a efectuat debranșarea pentru că reclamantul ar fi avut restanțe la plata facturilor emise de furnizor, astfel încât, din această perspectivă, invocarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 411/23.09.2016 este lipsită de relevanță.

Ar fi fost însă relevant ca instanța să analizeze apărarea invocată de recurenta-pârâtă în sensul că între B S.A., în calitate de furnizor, și D S.A., în calitate de presator al serviciului de distribuție, pentru perioada supusă analizei, a fost încheiat contractul nr. 2786/2007, contract reglementat prin Ordinul nr. 43/2004 emis de ANRE. Conform art. 23 lit. l din acest contract, prestatorul serviciului de distribuție este obligat „în cazul în care clientul este furnizor, la cererea scrisă a acestuia, să realizeze deconectarea unor locuri de consum a căror alimentare face obiectul prezentului contract; în acest caz întreaga responsabilitate pentru deconectare revine furnizorului.”

Din perspectiva contractului încheiat de recurentă cu furnizorul B S.A., instanța de apel, fără a reține în concret dacă acesta există, ce obiect are și ce efecte produc dispozițiile contractuale invocate de recurenta distribuitor, s-a mărginit la a constata că „executarea unui contract nu constituie o cauză de exonerare în materie delictuală.” Cu toate acestea, recurenta nu a invocat existența contractului de distribuție a energiei electrice ca pe o „cauză exoneratoare” de răspundere civilă delictuală, ci pentru a arăta că, în ceea ce o privește, debranșarea efectuată la cererea cocontractantului reprezenta îndeplinirea unei obligații contractuale, și nu o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea delictuală. Or, aceasta constituie o apărare esențială, pe care instanța de apel nu a analizat-o.

Se apreciază, de asemenea, ca fiind fondată și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1350 din C. civ., referitoare la răspunderea contractuală, potrivit cărora orice persoană care, fără justificare, nu își îndeplinește obligațiile pe care le-a contractat, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți. Totodată, în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Se mai cuvin a fi evocate și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, potrivit cărora „sunt interzise consumul și furnizarea de energie electrică fără încheierea contractului de furnizare, cu excepția situațiilor reglementate în mod distinct de către autoritatea competentă.”

Recurenta a invocat faptul că între reclamant și pârâta B S.A. a fost încheiat un contract de furnizare a energiei electrice, în timp ce între recurenta D S.A. și reclamant nu există niciun fel de raporturi contractuale. În consecință, instanțele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere, în analiza cererii de angajare a răspunderii civile a celor două pârâte formulată de reclamant, inclusiv dispozițiile art. 1350 din C. civ.

Este de asemenea fondată și critica vizând analiza incompletă a condiției existenței prejudiciului de către instanța de apel, în condițiile în care, pe de-o parte, așa cum s-a reținut deja, nu a fost pe deplin lămurită situația de fapt sub aspectul faptei ilicite pretins săvârșite de către recurentă, iar pe de altă parte, în cauză a fost deja angajată răspunderea civilă a pârâtei B S.A., aceasta fiind obligată la plata către reclamant a unei sume cu titlu de daune morale, soluție care a rămas definitivă.

Distinct de faptul că apărarea recurentei a constat în faptul că a efectuat debranșarea în executarea unui contract și nu în considerarea unor facturi neachitate de către reclamant, instanța de apel a constatat că fapta ilicită a recurentei pârâte a constat în debranșarea de la rețeaua de energie electrică în lipsa unor datorii la plata facturilor. Cu toate acestea, deși reține caracterul ilicit al faptei, instanța de apel nu a identificat și nici nu a indicat, în concret, dacă exista vreo obligație legală sau contractuală în sarcina recurentei distribuitor de a verifica, înainte de a efectua debranșarea solicitată de către furnizor, dacă reclamantul avea sau nu debite neachitate față de furnizor, în condițiile în care distribuitorul este terț față de contractul în baza căruia furnizorul emite facturile către reclamant.

În consecință, așa cum s-a arătat și în decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, în lipsa unei analize și dezlegări a aspectelor deduse judecății de către recurenta-pârâtă instanței de prim control judiciar, decizia atacată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 lit. b) C. proc. civ., iar, pe cale de consecință, nici controlul de legalitate asupra acesteia nu poate fi exercitat, fiind incidente atât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme nu au fost respectate dispozițiile obligatorii din decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, cât și motivul prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol.

În lipsa analizei instanței de apel asupra aspectelor esențiale deduse judecății de către recurenta-pârâtă se constată că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, ceea ce face ca în cauză să fie incidentă dezlegarea obligatorie dată prin Decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D împotriva deciziei nr. 59 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă, pe care o va casa, și va trimite aceleiași instanțe de apel cauza spre rejudecarea apelului promovat de pârâta D S.A. împotriva sentinței nr. 129/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A împotriva deciziei nr. 59 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D S.A. împotriva deciziei nr. 59 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelului promovat de pârâta D S.A. împotriva sentinței nr. 129/2019 din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2024.