ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1978/2024

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Gorj – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri morale în sumă de 720.000 RON, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin debranșarea ilegală a locuinței reclamantei de la rețeaua de energie electrică în perioada 15.02.2016 - 23.11.2016, respectiv 308 zile.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Tribunalul Gorj – secția a II-a civilă, prin sentința nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile formulate de reclamantă pentru perioada 15.02.2016 - 02.09.2016; a admis în parte acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect pretenții; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale aferente perioadei 03.09.2016 -23.11.2016.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel. Prin calea sa ordinară de atac, B. S.A. a criticat soluția dată excepției lipsei calității procesuale active și fondului, după cum rezultă din analiza memoriului de apel.

Prin decizia nr. 42/27.01.2021, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. (fostă B.) a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza instanței de apel pentru rejudecarea apelului declarat de B., menținând restul dispozițiilor deciziei atacate.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă a pronunțat decizia nr. 73 din 9 februarie 2022, prin care a admis apelul declarat de B. și a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea ei și acordarea unui spor de despăgubire conform dispozițiilor art. 1.386 alin. (4) C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019*, la data de 18 martie 2022.

La termenul de judecată din 21 iunie 2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motivele de recurs de ordine publică prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din același cod.

Examinând hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, instanța supremă a constatat că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă instanței de prim control judiciar, pentru o nouă judecată a apelului declarat de pârâta B.

Așadar, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelant.

Or, prin memoriul său de apel, B. a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active și a soluției date pe fondul pretențiilor reclamantei; ca atare, deși tribunalul respinsese și excepția lipsei calității procesuale pasive, nicio critică nu a fost expusă, în apel, la adresa acestei dezlegări.

Limitele devoluțiunii în calea de atac a apelului, conform art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., au fost în acest mod fixate.

Cu toate acestea, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova a reținut că nu sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale și, în dispozitiv, a admis apelul și a reformat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Însă, pronunțându-se asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, respinsă de prima instanță și necriticată prin memoriul de apel, a încălcat limitele devoluțiunii în apel.

Înalta Curte a reținut că aceste considerente demonstrează și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a analizat, în motivarea hotărârii, elementele răspunderii civile delictuale, așadar, fondul raportului juridic dintre părțile litigiului, iar prin dispozitiv s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

În considerarea celor arătate, Înalta Curte a constatat că sunt fondate motivele de casare invocate din oficiu, motiv pentru care, în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., prin decizia nr. 1557 din 21 iunie 2023, s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 73 din 9 februarie 2022 a Curții de Apel Craiova – secția a II-a civilă, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Prin decizia nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 69 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă B. (fostă B.) au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019**, la data de 25 iunie 2024.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs și reținerea cauzei spre rejudecare în fond, sens în care a făcut trimitere la statuările cuprinse în Decizia nr. 79/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (dosar nr. x/2022). Așadar, reclamanta a cerut admiterea acțiunii ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, în sensul acordării de daune morale, în temeiul art. 1386 alin. (3) din C. civ., art. 1357, art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349 și art. 253 alin. (4) din C. civ. etc., pentru perioada dedusă judecății, respectiv 15.02.2016-23.11.2016.

Sub un prim aspect, a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., deoarece instanța de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a luat în dezbatere apelul reclamantei A., a ignorat decizia instanței supreme nr. 1557/2023 din 21 iunie 2023, prin care s-a dispus admiterea recursului, fiind trimisă cauza spre rejudecare.

Autoarea căii de atac a menționat că nu se poate deplasa pe distanțe mari și că l-a mandatat pe soțul său, C., să o reprezinte în fața instanței de judecată, în baza unei procuri notariale. Instanța de apel nu i-a permis soțului său să pună concluzii pentru motivul că are studii superioare tehnice, iar nu juridice, pronunțându-se, fără nicio dezbatere, doar asupra apelului intimatei-pârâte.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că hotărârea atacată nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nefiind înțelese motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel. Astfel, a redat considerentele de la pagina 5 din decizia recurată "prin stabilirea prejudiciului la suma de 1.500 RON, aferentă perioadei 03.09.-23.11.2016, judecătorul fondului a respectat caracterul de "satisfacție echitabilă", cuantumul nefiind în măsură să deturneze de la scopul și finalitatea prevăzută de lege, și neputând fi apreciat ca un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia, fiind păstrat un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat terțele persoane păgubite".

Potrivit recurentei, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, întrucât ea reprezintă garanția că au fost analizate cu atenție cererile părților. În speță, a fost analizată o singură cerere, respectiv cea formulată de intimata-pârâtă. Instanța de apel nu face nicio precizare cu privire la reducerea numărului de zile de la 308 la 60 de zile aplicând pentru 248 de zile, excepția prescripției dreptului material la acțiune, care este, în opinia recurentei, neîntemeiată.

A citat în continuare din considerentele hotărârii recurate, de la pagina 4, "de altfel, apelanta nu poate invoca lipsa calității sale de subiect activ al săvârșirii faptei delictuale în condițiile în care soluția dată excepției lipsei calității sale procesual pasive a fost respinsă, sentința primei instanțe dobândind caracter definitiv prin neexercitarea apelului împotriva soluției de către pârâtă, aspect confirmat și prin decizia de casare a ÎCCJ nr . . . . . . . . . .".

S-a arătat că motivarea este incompletă, în condițiile în care nu arată care este decizia instanței supreme la care se face referire.

Recurenta consideră că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea având ca obiect "daune morale" începe să curgă de la data de 23 noiembrie 2016, moment la care pârâta a branșat, din nou, locuința familiei sale, în mod voluntar.

Așadar, termenul de prescripție nu începe să curgă din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013.

Acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2019, în interiorul termenului de prescripție extinctivă.

În opinia recurentei, sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora "prescripția se întrerupe: printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;".

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (2) și (7) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 397 alin. (1) din același cod, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Recurenta a reiterat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului său și că nu a respectat dispozițiile instanței supreme, nu s-a aplecat asupra speței să aplice legea atât în litera, cât și în spiritul ei, ceea ce atrage incidența cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a arătat că rezultă, din cuprinsul art. 1357 alin. (1) C. civ., că se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale: a) existența unui prejudiciu; b) săvârșirea unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Prima condiție poate fi ușor dovedită prin însușirea pe ascuns în noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 a instalațiilor și echipamentelor electrice ale locuinței reclamantei aflate pe casa scării blocului, sechestrarea acestora timp de 4 ani, ținerea în întuneric a familiei reclamantei și încălcarea flagrantă a art. 47 pct. a, b, c din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale.

Celelalte trei condiții ale răspunderii civile delictuale se pot încadra în totalitate în faptele prejudiciabile săvârșite de intimata-pârâtă, cu intenție, premeditare, vinovăție și rea-credință, respectiv în dispozițiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Art. 72 C. civ. consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de lege. Prin art. 252 C. civ. este recunoscut dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane cum sunt demnitatea, onoarea și reputația. Acest act normativ reglementează și calea de reparare a valorilor lezate. Art. 1349 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală, prejudiciul nepatrimonial adus demnității. Art. 58 C. civ. consacră în mod expres drepturile personalității. Art. 253 alin. (4) C. civ., prin conținutul lui, stabilește că "persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile".

În concluzie, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată nu este motivată, nu au fost respectate formele procedurale și statuările instanței supreme, fiind rejudecat în al doilea ciclu procesual doar apelul pârâtei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de reclamanta A., ca nefondată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel și a celor din recurs.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a art. 1357 și următoarele din C. civ.

În ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, astfel cum s-a arătat în toate ciclurile procesuale, pârâta B. (fostă B.) a efectuat deconectarea locului de consum ce aparține soțului reclamantei (contractul de furnizare fiind încheiat cu C., iar nu cu reclamanta) în îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul nr. x/2007 încheiat cu furnizorul de energie D.

În conformitate cu prevederile art. 60 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, furnizorul (în speță D.) răspunde pentru toate pagubele provocate clientului final din culpa sa, în condițiile stabilite prin contractul de furnizare, iar potrivit dispozițiilor art. 23 lit. l) din contractul cadru aprobat prin Ordinul nr. 43/2004, emis de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în cazul în care clientul este un furnizor, la cererea scrisă a acestuia, prestatorul serviciului de distribuție (în speță B.) este obligat să realizeze deconectarea unor locuri de consum a căror alimentare face obiectul contractului, în acest caz întreaga responsabilitate pentru deconectare revenind furnizorului.

Prin urmare, în raport de prevederile legale menționate coroborate cu cele ale art. 1364 din C. civ., fapta societății pârâte, invocată de reclamantă, nu are caracter ilicit, fiind săvârșită în condițiile permise de lege.

Referitor la cea de-a doua condiție cerută de art. 1357 C. civ., privind existența unui prejudiciu, recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că prejudiciul a cărui acoperire se cere prin acțiunea introductivă constă în daune morale aferente perioadei 03.09.2016-23.11.2016 (pentru perioada 15.02.2016- 02.09.2016 fiind constatat prescris dreptul la acțiune de către prima instanță).

Instanța de apel nu face vreo analiză a acestei condiții decât din prisma cuantificării daunelor morale. Or, prejudiciul pretins a fost deja reparat, ca urmare a acțiunilor judiciare formulate de soțul reclamantei, C., în cereri care au vizat prejudiciul moral suferit de acesta și familia sa, fapta imputată societății pârâte din prezenta cauză fiind aceeași.

Curtea de Apel Craiova, în rejudecare, nu a procedat la examinarea susținerilor formulate de pârâtă în calea de atac a apelului, nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale față de calitatea de operator de distribuție și nici inexistența raportului juridic cu intimata-reclamantă.

Fără a exista o analiză a motivelor invocate de pârâtă, în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel a reținut culpa operatorului de distribuție în deconectarea locului de consum, apreciind ca nefondate susținerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că deconectarea a reprezentat o executare a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de distribuție încheiat cu D., atâta timp cât în prezentul litigiu se reține încălcarea unei obligații legale.

În măsura în care instanța de apel a constatat că efectele sentinței nr. 411/23.09.2016, pronunțate în dosarul nr. x/2015, cu privire la aspectele vizând faptul că C. nu datora sume de bani, cu titlu de energie electrică, au statuat și asupra culpei celor două pârâte în operațiunea de debranșare ilegală a reclamantului (cu toate că această sentință nu este pronunțată în contradictoriu cu societatea pârâtă din cauza de față) trebuia să constate și faptul că pentru perioada analizată, soțul reclamantei a primit daune morale de la D., acesta fiind singurul care avea un raport juridic cu furnizorul de energie.

Raportat la dispozițiile legale indicate în cererea de recurs, recurenta-pârâtă consideră că în ipoteza în care debranșarea ar fi fost efectuată fără ca soțul reclamantei, C., să înregistreze debite la furnizor, debranșare ce s-a efectuat la solicitarea furnizorului, întreaga responsabilitate pentru deconectare revine furnizorului.

Față de aceste argumente, ținând cont de dispozițiile art. 1364 C. civ., acțiunea de debranșare efectuată de societatea pârâtă nu are caracter ilicit, întrucât a fost efectuată în contextul îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul nr. x/2007, deci, în condițiile permise de lege. În cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii operatorului de distribuție. Atâta timp cât societatea pârâtă nu se află în culpă nu poate exista un temei pentru care să fie obligată la plata unor astfel de daune.

Având în vedere dispozițiile legale și contractuale menționate, faptul că pârâta B. a acționat în temeiul contractului pentru prestarea serviciului de distribuție (contract-cadru aprobat prin Ordinul nr. 90/2015, emis de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei) pe care îl avea încheiat cu D., recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pârâtei.

Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

Întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă a fost comunicată recurentei-pârâte B. (fostă B.) la 26 august 2024, care nu a înaintat la dosar răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 17 septembrie 2024 s-a fixat termen la data de 31 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității recursului pârâtei a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la recursul declarat de recurenta-reclamantă întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a treia oară în etapa judecății în recurs pe rolul instanței supreme, aspect care impune analiza criticilor formulate prin raportare strictă la limitele casării și la dezlegările obligatorii deja date în cauză.

Limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac și prin statuările instanței de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă, după casare, procesul, la alin. (3) stabilindu-se că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

În acest cadru, rejudecarea trebuie realizată cu respectarea strictă a îndrumărilor și limitelor stabilite de instanța de recurs, evitându-se reexaminarea chestiunilor deja soluționate.

Așadar, în rejudecare, instanța de apel are obligația de a respecta dezlegările date de instanța de recurs asupra problemelor de drept soluționate, de a reexamina cauza în concordanță cu acestea și de a urma îndrumările instanței ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât și pe autoritatea ierarhică a instanței superioare. Desigur că, în măsura în care o parte semnificativă a chestiunilor litigioase a fost deja rezolvată prin hotărârea de casare, instanța care rejudecă procesul este dispensată de reexaminarea lor, așa încât rejudecarea se va limita la restul aspectelor deduse de părți în proces.

În speță, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă A., deoarece instanța de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu avea obligația să se pronunțe asupra apelului promovat de reclamantă.

Tribunalul Gorj – secția a II-a civilă, prin sentința nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la pretențiile reclamantei formulate pentru perioada 15.02.2016 - 2.09.2016; a admis în parte acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cu titlu de daune morale aferentă perioadei 03.09.2016 - 23.11.2016.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. și pârâta B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 69/2020 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secția a II-a civilă.

Pârâta B. (fostă B.) a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 021, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza instanței de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta B., menținând restul dispozițiilor deciziei atacate.

Cum reclamanta A. nu a înțeles să promoveze recurs împotriva deciziei nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021 a Curții de Apel Craiova – secția a II-a civilă, soluția dată asupra apelului său a rămas definitivă la data expirării termenului de recurs de 30 de zile.

În primul ciclu procesual, instanța supremă, prin decizia nr. 1463 din 10 iunie 2021, definitivă, a dispus să fie rejudecat numai apelul declarat de B.

De asemenea, în al doilea ciclu procesual, rolul instanței de apel a fost acela de a soluționa litigiul cu respectarea statuărilor instanței supreme redate prin decizia de casare nr. 1557 din 21 iunie 2023, respectiv de a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta B., care a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active și a soluției date pe fondul pretențiilor reclamantei.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă A. vizează nemotivarea hotărârii atacate, susținându-se că decizia ce formează obiectul recursului nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nefiind înțelese motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Examinând modul în care instanța de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă cerințele de motivare prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., neputându-se reține existența unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Astfel, în privința motivării, se constată că instanța de apel a expus, în considerentele hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, oferind o motivare clară și suficientă, motiv pentru care vor fi înlăturate criticile prin care recurenta-reclamantă tinde să demonstreze nemotivarea hotărârii.

O altă critică supusă analizei de către recurenta-reclamantă A. se referă la faptul că instanța de apel în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu a respectat dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (2) și (7) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 397 alin. (1) din același cod, instanța fiind obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a reiterat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului său și că nu a respectat dispozițiile instanței supreme.

Or, întrucât aceste critici vizează, în esență, pretinsa nerespectare a unor norme procedurale referitoare la limitele învestirii și rolul judecătorului în aflarea adevărului, ele se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, însă se dovedesc a fi nefondate.

Verificând considerentele deciziei recurate, sub acest aspect, Înalta Curte observă că instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 477 din C. proc. civ., care consacră limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a procedat la rejudecarea fondului cauzei potrivit criticilor formulate de apelantă.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea având ca obiect "daune morale" începe să curgă de la data de 23 noiembrie 2016, moment la care pârâta a branșat, din nou, locuința familiei sale, în mod voluntar. A apreciat că termenul de prescripție nu începe să curgă din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 și că acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 3 septembrie 2019, în interiorul termenului de prescripție extinctivă.

Înalta Curte reține că nemulțumirea reclamantei vizează faptul că instanța de apel nu a reținut ca fiind incidente dispozițiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora "prescripția se întrerupe: printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;".

Aceste critici nu mai pot fi analizate, atâta timp cât a intrat în puterea lucrului judecat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la pretențiile reclamantei formulate pentru perioada 15.02.2016-02.09.2016, cuprinsă în dispozitivul sentinței nr. 69/2020 din 19 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Gorj – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Astfel, se constată că apelul promovat de către reclamanta A. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 42/2021 din 27 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, decizie împotriva căreia reclamanta nu a exercitat calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Recurenta-reclamantă A. a arătat că prima condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei poate fi ușor dovedită prin însușirea pe ascuns în noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013 a instalațiilor și echipamentelor electrice ale locuinței reclamantei aflate pe casa scării blocului, sechestrarea acestora timp de 4 ani, ținerea în întuneric a familiei acesteia și încălcarea flagrantă a art. 47 pct. a, b, c din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale. Celelalte trei condiții ale răspunderii civile delictuale se pot încadra în totalitate în faptele prejudiciabile săvârșite de intimata-pârâtă, cu intenție, premeditare, vinovăție și rea-credință, respectiv în dispozițiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 1349, art. 253 alin. (4) din C. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, ignorând exigențele căii extraordinare de atac formulate, care impuneau indicarea în concret a greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel prin raportare la considerentele hotărârii, recurenta nu a justificat încălcări ale normelor de drept material, ci a invocat, în mod formal, nesocotirea mai multor dispoziții din C. civ.

Argumentele expuse în cadrul acestei critici trimit la elemente atașate situației de fapt și urmăresc doar o reevaluare a acesteia sub aspectul evaluării prejudiciului moral suferit, astfel cum a fost stabilit de instanța de apel, aspect incompatibil cu prezenta etapă procesuală care, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este limitată doar la analiza criticilor de nelegalitate, nu și a celor de netemeinicie.

Asupra recursului formulat de pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii extraordinare de atac critică decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a procedat la examinarea susținerilor formulate de pârâtă în calea de atac a apelului, nu a analizat condițiile răspunderii civile delictuale față de calitatea de operator de distribuție și nici inexistența raportului juridic cu intimata-reclamantă.

Fără a exista o analiză a motivelor invocate de pârâtă, în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel a reținut culpa operatorului de distribuție în deconectarea locului de consum, apreciind ca nefondate susținerile apelantei-pârâte cu privire la faptul că deconectarea a reprezentat o executare a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de distribuție încheiat cu D., atâta timp cât în prezentul litigiu se reține încălcarea unei obligații legale.

Potrivit recurentei-pârâte, în măsura în care instanța de apel a constatat că efectele sentinței nr. 411/23.09.2016, pronunțate în dosarul nr. x/2015, cu privire la aspectele vizând faptul că C. nu datora sume de bani, cu titlu de energie electrică, au statuat și asupra culpei celor două pârâte în operațiunea de debranșare ilegală a reclamantului (cu toate că această sentință nu este pronunțată în contradictoriu cu societatea pârâtă din cauza de față) trebuia să constate și faptul că pentru perioada analizată, soțul reclamantei a primit daune morale de la D., acesta fiind singurul care avea un raport juridic cu furnizorul de energie.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. instituie prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispozițiilor legale rezultă că autoritatea de lucru judecat operează și atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

Instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

În cauza de față, puterea de lucru judecat a fost reținută de instanțele devolutive, motivat de faptul că, prin decizia nr. 411/23.09.2016, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Gorj a constatat că, la data emiterii preavizului nr. x din 28.01.2013, soțul reclamantei, C., nu datora sumele menționate în preaviz, ceea ce denotă că recurenta-pârâtă din prezenta cauză nu era îndreptățită să dispună debranșarea, având obligația contractuală de a furniza energie electrică familiei reclamantei.

Ca urmare, s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă, cu autoritate de lucru judecat, că sumele menționate în preavizul nr. x din 28.01.2013 invocat de furnizorul D. și distribuitorul B. pentru debranșarea de la rețeaua de energie electrică nu sunt datorate.

Față de dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a aspectului vizând faptul că soțul reclamantei nu datora sumele indicate în preavizul/notificarea de debranșare, Tribunalul Gorj – secția a II-a civilă a constatat că nu se poate reține în prezentul litigiu în alt mod decât s-a stabilit anterior prin hotărârea nr. 411/2016.

În considerentele sentinței pronunțate, s-a reținut că, într-adevăr, debranșarea din noaptea de 11 februarie 2013 spre 12 februarie 2013, în temeiul unui preaviz/notificare ce se referea la sume nedatorate de soțul reclamantei, a fost contrară legii, iar apărările formulate de pârâtă, în sensul că furnizorul care a transmis comanda de deconectare și distribuitorul care a dispus deconectarea efectivă nu ar avea o culpă în producerea prejudiciului încercat de reclamant, nu sunt întemeiate.

Această soluție a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 69 din 19 iunie 2020 a Tribunalului Gorj – secția a II-a civilă.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, se observă că, în prezenta cauză, s-a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, adică s-au reținut acele aspecte dezlegate printr-o judecată anterioară, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", instanța de apel făcând, prin urmare, o corectă aplicare a textului legal citat.

Soluția apare în acord cu dispozițiile legale anterior menționate ce obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis anterior și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior, ceea ce în speță este de domeniul evidenței. Soluția contrară ar echivala cu încălcarea regulii conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Ținând seama de faptul că hotărârile pronunțate de instanțele devolutive au fost pronunțate ca efect al puterii de lucru judecat, argumentele prezentate de recurentă se impun a fi înlăturate prin raportare la efectele generate de această situație.

Înalta Curte reamintește că subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligația de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentației reținute în sprijinul soluției, ci se rezumă la existența raționamentului pentru care a fost adoptată soluția.

În acest context, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăsește raționamentul instanței pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulțumită de soluția instanței de prim control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluție greșită, nu o îndreptățește să susțină faptul că decizia nu este motivată.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv a art. 1357 și următoarele din C. civ.

Argumentele subsumate acestui motiv de recurs, în mare parte, sunt unele ce tind, în mod evident, la restabilirea situației de fapt în parametri care să reliefeze împrejurarea că deconectarea locului de consum în data de 12 februarie 2013 a intervenit în mod justificat.

Or, o astfel de reevaluare a probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale extraordinară de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

În acest context, Înalta Curte reamintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Prin raportare la situația de fapt reținută prin decizia recurată, anume aceea că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de a debranșa nelegal locuința acestuia de la rețeaua de energie electrică, apare ca fiind corect făcută aplicarea normelor care permit angajarea răspunderii civile contractuale și acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit.

În privința criticii vizând cuantumul daunelor morale la plata căreia societatea pârâtă a fost obligată, deși constituie un aspect de netemeinicie, se va reține, totuși, că instanța de apel, prin evaluarea stării de fapt, a stabilit corect îndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, pronunțând o hotărâre în acord cu legea.

Prin urmare, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă este, de asemenea, nefondat.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. (fostă B.) împotriva deciziei nr. 238/2024 din 23 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2024.