ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

A

supra recursului de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 189A din data de 20 decembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat

de apelantul-reclamant I.G.D împotriva sentinței civile nr. 622 din 15 martie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă

SC C.E.O. SA, ca nefondat, reținând următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 28 noiembrie 2011, reclamantul

I.G.D. a chemat în judecată pe pârâtele SN L.O., SC C.E.T. SA, SC C.E.R. SA și SC

C.E.C. SA solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligate

pârâtele la despăgubiri în cuantum de 500.000 RON reprezentând drepturi patrimoniale

cuvenite inventatorului pentru folosirea brevetului de invenție, conform Legii

nr. 214/2008 și de 1.000.000 RON pentru folosirea fără drept a aceluiași brevet,

conform art. 59 din Legea nr. 64/1991, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

, reclamantul a arătat

că la data de 29 octombrie 1998 I.G., P.I. și S.N., salariați ai C.N.L.O., au informat

compania despre realizarea tehnică „Cupa E.R.C. 1400 cu geometrie de așchiere modificată”

în vederea înregistrării ca invenție, potrivit Legii nr. 64/1991. În acest scop,

la data de 19 mai 1999, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) și art. 48 din lege, s-a

încheiat cu C.N.L.O. contractul de cesiune, având ca obiect dreptul la eliberarea

brevetului de invenție cu titlu „Cupa de excavator cu rotor”. La data de 19

septembrie 2000 a decedat I.G. și la 29 decembrie 2002 soția sa, unic succesor fiind

I.G.D.

Depozitul reglementar

al invenției a fost constituit de cesionară la 21 iunie 1999, fiindu-i eliberat

brevetul de invenție la 29 iunie 2001.

Se reclamă comportamentului

delictual al pârâților cesionari care, cu rea credință, nu și-au îndeplinit obligația

legală de plată a taxelor anuale de menținere în vigoare a brevetului, pentru a

interveni astfel decăderea din dreptul la brevet de invenție, cu consecința încetării

contractului de cesiune și astfel inventatorii să nu-și mai poată valorifica drepturile

patrimoniale prin acțiuni în justiție având temei contractual. Cererile întemeiate

pe răspunderea contractuală au fost respinse cu motivarea că titularul brevetului

de invenție a fost decăzut din drepturi, urmare a neplății taxelor anuale.

Situația este aceeași

atât pentru titulara brevetului, cesionara din contract C.N.L.O., care nu a achitat

taxele de menținere în vigoare a brevetului, cât și pentru succesoarele sale (pârâte

în cauză, urmare reorganizării dispuse prin H.G. nr. 103/2004).

Deși au folosit invenția

și în perioadele următoare celor pentru care au fost obligate prin hotărâri judecătorești,

pârâtele nu au achitat drepturile patrimoniale.

Temeiul juridic al acțiunii

introduse împotriva pârâtelor pentru repararea prejudiciului cauzat prin neplata

remunerației îl constituie art. 59 din Legea nr. 64/1991, care reglementează folosirea

fără drept a unei invenții, cu raportare la art. 1349 C. civ. (art. 998-art. 999

din fostul C. civ.) care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale

pentru fapta proprie.

Prin sentința civilă

nr. 622 din 15 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a respins excepția de necompetență materială și teritorială a Tribunalului București,

s-a admis excepția privind inaplicabilitatea Legii nr. 214/2008 și a fost respinsă

acțiunea, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamantul a solicitat

obligarea la despăgubiri de 500.000 RON reprezentând drepturi patrimoniale cuvenite

inventatorului pentru folosirea brevetului de invenție, conform Legii nr. 214/2008

și de 1.000.000 RON pentru folosirea fără drept a brevetului, conform art. 59 din

Legea nr. 64/1991.

În motivarea acțiunii

a arătat că pârâta C.N.L.O. și succesoarele sale, pârâte în cauză, au folosit invenția

autorului său pe perioada 21 iunie 1999-31 decembrie 1999 fără remunerarea inventatorilor.

Reclamantul a invocat

dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 introdus prin Legea nr. 214/2008,

potrivit căruia au fost repuse în termenul de prescripție pentru repararea daunelor,

persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un

brevet de invenție acordat de stat și succesorii lor în drept, deținut în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale

conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără acordul titularului

sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia.

Reclamantul a susținut

că legea l-a repus în termenul de prescripție și solicită drepturile patrimoniale

aferente.

Temeiul de drept material

al pretențiilor sale îl constituie art. 59 din Legea nr. 64/1991 raportat la

art. 1349 din noul C. civ., respectiv art. 998-art. 999 din vechiul C. civ., invocând

culpa pârâtelor pentru decăderea din dreptul la brevet a autorului său.

Legea nr. 214/2008 și

a O.U.G. nr. 100/2005 vizează, potrivit art. 4 lit. c), „persoanele titulare ale

unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat

de statul român și succesorii lor în drepturi, deținut în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de

brevet prin exploatarea invențiilor în mod abuziv, fără consimțământul titularului

sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acesteia.”

Prin art. II alin. (2)

din Legea nr. 214/2008 se statuează că în raporturile juridice privind persoanele

prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, care nu au putut să introducă

sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru

valorificarea drepturilor lor, ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive

impuse de regimul comunist de după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție

sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică

sau de a lua măsuri de conservare, vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent

dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după 6 martie 1945. Aceste termene

vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Textele invocate de reclamant

ca temei juridic al acțiunii sale au un caracter restrictiv cu privire la incidența

repunerii în termen, numai pentru brevetele de invenție emise în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

În speță reclamantul se

prevalează de brevete de invenție emise după 1990, deci în afara perioadei de timp

avută în vedere de actele normative invocate, ceea ce atrage inaplicabilitatea Legii

214/2008 și, pe cale de consecință, respingerea ca nefondată a acțiunii întemeiată

pe dispozițiile acestui act normativ.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat cerere de apel reclamantul, în analiza căreia instanța

a reținut următoarele considerente:

din 29 iunie 2001 are depozitul național reglementar constituit la 21 iunie 1999,

dată ce nu situează dreptul de proprietate industrială în speță în intervalul de

timp al brevetelor ocrotite de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, respectiv

cele deținute în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind astfel corect reținută

de către instanța de fond inoperativitatea efectelor legale invocate de către reclamant.

referitoare la omisiunea de analiză și pronunțare asupra cererii în despăgubiri

formulate în baza răspunderii civile delictuale, s-a reținut corect de către prima

instanță că temeiul de drept material al pretențiilor reclamantului îl constituie

art. 59 din Legea nr. 64/1991 raportat la art. 1349 din noul C. civ., respectiv

art. 998-art. 999 din vechiul C. civ., fiind invocată culpa pârâtelor pentru decăderea

din dreptul la brevet a autorului reclamantului.

Prima instanță a constatat

însă inaplicabilitatea temeiului de drept în privința unei condiții de exercițiu

a acțiunii civile, prin urmare un impediment procedural în privința ocrotirii dreptului

(legat de repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiune), astfel încât

este evident că nu se mai impunea o analiză asupra fondului dreptului, care să cerceteze

temeinicia despăgubirilor.

Prin urmare, nu s-a produs

o omisiune de pronunțare, soluționare, astfel cum invocă apelantul-reclamant. Susținerea

privind existența a două capete de cerere, având temei juridic diferit, este astfel

înlăturată nu numai din lămurirea caracterului acestora, dar și din formularea unitară

a pretențiilor de către reclamant, cu argumente în baza răspunderii civile delictuale,

în contextul descris de însuși acesta, ca fiind luat anterior în soluționarea irevocabilă

a altor instanțe.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul I.G.D, formulând următoarele motive:

a. S-a făcut interpretarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 488 pct. 8 C.

proc. civ.), iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde

motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Interpretarea dispozițiilor

art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu s-a efectuat prin metoda sistematică,

prin analiza integrată a acestui articol în corelare cu celelalte norme din cuprinsul

Legii nr. 214/2008, instanța rezumându-se la a stabili cercul persoanelor cărora

se aplica legea, potrivit titlului legii.

Astfel, art. II alin.

(1), privind modul de calcul a perioadei despăgubirilor stabilește că „la determinarea

perioadei înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit c) din

O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industriala,

cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ține seama de perioada

dintre instaurarea regimului comunist în Romania și intrarea în vigoare a prezentei

legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului

de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de Invenție.”

Această prevedere privind

repunerea în termenul de prescripție privește pe titularii ce dețin invenții până

în prezent, sens în care în expunerea de motive a legii se explicitează ca „prezentul

proiect de lege a apărut ca urmare a necesitații reglementarii unor probleme privind

dreptul de proprietate industrială protejat prin acordarea de către statul roman

a unui brevet de invenție care a fost deținut de titular în perioada de după 6

martie 1945 până în prezent”.

b. Motivarea nu se întemeiază

pe datele speței, întrucât în acțiune sunt două capete distincte, respectiv despăgubiri

conform Legii nr. 214/2008, întrucât C.N.L.O. și succesoarele sale au folosit invenția

în perioada 21 iunie 1999-31 decembrie 1999, fără remunerarea inventatorilor și

despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 59 din Legea nr. 64/1991, cu raportare

la art. 1349 C. civ. (art. 998-art. 999 vechiul C. civ.), urmare prejudiciului suportat

prin fapta ilicită a pârâtelor.

Referitor la primul capăt

de cerere, prin cererea de chemare în judecată a arătat că art. 4 lit. c) din Legea

nr. 214/2008 repune inventatorii în termenul de prescripție, efectele prescripției

fiind înlăturate și a solicitat obligarea pârâtelor la despăgubiri.

Pentru cel de-al doilea

capăt de cerere, ce privește despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 59

din Legea nr. 64/1991, cu raportare la art. 1349 C. civ. (art. 998-art. 999 vechiul

C. civ.), urmare prejudiciului suportat prin fapta ilicită a pârâtelor, nu a mai

solicitat aplicarea normei speciale a art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008 ci a

făcut trimitere la dispozițiile art. 2528 C. civ. (fost art. 8 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958), ce prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei

pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde

de ea.

În susținerea celui de-al

doilea capăt de cerere a arătat că a luat cunoștință de faptele delictuale ale pârâtelor

la data de 13 mai 2009, când a primit de la O.S.I.M. adresa din care rezultă că

decăderea titularului din drepturile conferite de brevet a fost comunicată C.N.L.O.,

și că cesionarele, în calitate de titulare a brevetului de invenție, aveau obligația

să achite taxele de menținere în vigoare a brevetului, potrivit art. 43 alin.

(2) din Legea nr. 64/1991, însă, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit această

obligație pentru a interveni astfel decăderea din dreptul la brevetul de invenție,

cu consecința încetării contractului de cesiune și folosirea gratuită a invenției.

Cele două capete de cerere

au temeiuri juridice diferite, iar instanța de fond nu s-a pronunțat pe cel de-al

doilea capăt de cerere, în vreme ce instanța de apel, deși constată temeiul juridic

diferit al celor două capete de cerere, fără nicio argumentație reține greșit că

nu ar fi îndeplinită o condiție de exercițiu a acțiunii civile (repunerea în termenul

de prescripție a dreptului la acțiune), deși aceasta chestiune privește primul capăt

de cerere, fără nici o legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere, unde nu s-a

invocat această chestiune.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

a. Prin Legea nr. 214/2008

s-a completat O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de

proprietate industrială, prin introducerea lit. c) la art. 4 și includerea sub protecția

acestei norme legale a unei noi categorii, respectiv „persoanele titulare ale unui

drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de

statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin

exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice

fapte de încălcare a drepturilor acestuia.”

Potrivit art. II din lege,

invocat în susținerea recursului,

„(1) La determinarea perioadei

înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ține seama de perioada

dintre instaurarea regimului comunist în România și intrarea în vigoare a prezentei

legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului

de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de invenție.

(2) În raporturile juridice

privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, cu modificările

ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori

să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca

urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat

în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a

dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri

de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene

au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe

să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Prin art. II din lege

nu s-au modificat beneficiarii ordonanței de urgență și brevetele de invenție vizate,

ci s-au făcut precizări cu privire la cei ale căror drepturi au fost recunoscute

prin art. 4 lit. c) și care sunt numai persoanele titulare ale unui drept de proprietate

industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii

lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În primul alineat

se detaliază cerința privind exploatarea brevetului din conținutul art. 4 lit.

c), în vreme ce în al doilea alineat se fac referiri la termenul de prescripție

aplicabil acțiunilor introduse de persoanele prevăzute la art. 4 lit. c).

Se constată astfel că

instanța de apel a aplicat corect aceste dispoziții legale, reținând că brevetul

de invenție din 29 iunie 2001, cu depozit reglementar constituit la data de 21 iunie

1999, nu se află printre cele ocrotite de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005,

ceea ce face să nu fie incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Nu sunt incidente dispozițiile din noul C. proc. civ., deoarece

art. 24 prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor

și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

b. În motivarea deciziei

se arată considerentele care susțin soluționarea criticii referitoare la nepronunțarea

de către prima instanță asupra celui de-al doilea capăt de cerere, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile formulate atrag

însă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., impunând casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Reclamantul a solicitat

prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtelor la despăgubiri, cu rezerva

de modificare a cuantumului pretențiilor formulate în funcție de concluziile expertizei

de specialitate, de 500.000 RON reprezentând drepturi patrimoniale pentru folosirea

brevetului de invenție, conform Legii nr. 214/2008 și de 1.000.000 RON pentru folosirea

aceluiași brevet de invenție, pe temeiul răspunderii civile delictuale, conform

art. 59 din Legea nr. 64/1991 raportat la art. 1349 C. civ. (art. 998-art. 999 vechiul

C. civ.).

S-au detaliat de către

reclamant motivele care susțin pretențiile sale, acesta subliniind că în ceea ce

privește despăgubirile solicitate conform Legii nr. 214/2008, această lege l-a repus

în termenul de prescripție, iar referitor la cele solicitate în temeiul răspunderii

civile delictuale, pe lângă explicitarea tuturor condițiilor legale pe care le impune

această formă a răspunderii civile, a arătat că art. 2528 C. civ. (fost art. 8 din

Decretul nr. 167/1958) prevede că prescripția dreptului la

acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe

să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,

cât și pe cel care răspunde de ea. Din perspectiva aplicării acestui din urmă text

legal, reclamantul a susținut că la data de 13 mai 2009 a primit de la O.S.I.M.

adresa prin care i s-a adus la cunoștință că decăderea din drepturile asupra brevetului

a fost comunicată C.N.L.O.

Se constată astfel, contrar

celor reținute de instanța de apel, că prin acțiune reclamantul a formulat două

cereri distincte, fundamentate diferit, ce determină limitele de învestire, în condițiile

art. 112 C. proc. civ.

În considerarea acestor

argumente, Înalta Curte urmează să admită recursul și să caseze decizia, dispunând

trimiterea cauzei spre rejudecare, în limitele arătate

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul I.G.D împotriva deciziei nr. 189A din data de 20 decembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și trimite

cauza pentru rejudecare la instanța de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.