ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 866/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 866/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București

sub nr. 74885/3 din 30 noiembrie 2011, reclamanții D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L.

au chemat în judecată Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, solicitând obligarea pârâților

la plata drepturilor cuvenite inventatorului calculate potrivit art. 91 din H.G.

nr. 547/2008 privind beneficiile economico-sociale ale invenției pentru perioada

1970-1992.

Prin sentința nr. 623

din 15 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile

privind prescrierea dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive

a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins ca

nefondată acțiunea.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 214/2008 pentru completarea

O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

invocate prin cererea de chemare în judecată, ca lege specială care derogă de la

legea generală, nefiind aplicabile dispozițiile invocate de pârât prin notele scrise,

respectiv noul C. civ.

Potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 214/2008, termenele de prescripție a dreptului de a introduce

o acțiune juridică privind un brevet de invenție acordat de Statul român sunt considerate

ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte

sau după data de 6 martie 1945, începând să curgă de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 214/2008.

În condițiile în care

această lege a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării în M. Of.,

respectiv la 28 noiembrie 2008, iar reclamanții au expediat acțiunea prin poștă

chiar la 28 noiembrie 2011, tribunalul a constatat că acțiunea a fost promovată

înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, motiv pentru care a respins

excepția privind prescripția extinctivă, ca nefondată.

Cu privire la calitatea

procesuală pasivă, instanța a constatat că aceasta este întrunită în persoana Statului

român, deoarece în perioada anterioară anului 1989, potrivit art. 9 din Legea

nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile, dreptul de a valorifica invențiile

aparținea Statului, astfel că, în condițiile în care Legea nr. 214/2008 este o lege

cu caracter reparator, obligația de a despăgubi pe autorul brevetului revine statului,

ca unic gestionar al drepturilor de a valorifica un brevet, motiv pentru care și

această excepție a fost respinsă ca nefondată.

Pe fondul cauzei, instanța

a constatat că, deși legal citați, reclamanții nu s-au prezentat în instanță, pentru

a administra probele solicitate prin acțiune, nu au depus înscrisuri doveditoare

ale susținerilor făcute, nu au administrat nicio altă probă, nu au depus interogatorii

pentru pârâți, astfel că acțiunea a fost respinsă ca nefondată.

Prin decizia nr. 191

din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a anulat cererea de apel formulată de B.M., B.D.L. și B.I.M.,

totodată a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții D.G. și B.T.

În ceea ce

privește apelul reclamanților

B.M., B.I.M. și B.D.L., în ședința publică din 19

decembrie 2012, Curtea a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant,

ce fusese invocată în ședința publică din 21 noiembrie 2012, motiv pentru care a

anulat cererea de apel formulată de către acești reclamanți.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanții

D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L., prin avocat G.C., care a semnat cererea, cu alegerea

domiciliul procesual la cabinetul avocatului.

Pe parcursul procesului

la fond, nu au fost depuse dovezi din care să reiasă mandatul dat pentru exercițiul

dreptului de chemare în judecată sau calitatea de reprezentant a avocatului, în

condițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv prin înscris, cu certificarea

semnăturii potrivit legii avocaților.

Cererea de apel a fost

formulată de reclamanții D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L., prin avocat, formalitatea

semnării cererii fiind îndeplinită de apelanții-reclamanți D.G. și B.T., în ședință

publică.

Având în vedere că cererea

de apel nu poartă semnătura celorlalți apelanți sau a avocatului al cărui nume este

menționat în cuprinsul său, Curtea, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ.,

a acordat termen pentru îndeplinirea lipsurilor.

La data de 24

octombrie 2012 a fost înregistrată cererea formulată și semnată de B.I.M., pentru

apelanții-reclamanți B.M., B.I.M. și B.D.L., transmisă prin fax, cu mențiunea domiciliului

ales la sediul cabinetului de avocatură G.C., cerere prin care se arată însușirea

acțiunii formulate de avocat.

Întrucât însușirea cererii

conține semnătura apelantei B.I.M. pentru ceilalți doi apelanți, în lipsa unui mandat,

cât și față de faptul că împuternicirea avocațială depusă în ședința publică din

24 octombrie 2012 de către avocatul G.C. conține semnătura apelanților prezenți

în ședință publică, ce au semnat personal cererea de apel, numiții D.G. și B.T.,

Curtea a acordat un nou termen în vederea depunerii înscrisurilor care probează

mandatul dat avocatului de către B.M., B.I.M. și B.D.L.

La dosar au fost depuse,

în fotocopie, procura fără încheiere de autentificare dată de B.M. numitei B.I.M.

de reprezentare în fața oricărei instanțe judecătorești și de asistare de către

avocat la libera sa apreciere, procura cu încheierea de autentificare din 1

februarie 2011 la Biroul Notarial D.I.S.D., dată de B.D.L. aceluiași mandatar, în

scopul intentării oricărei acțiuni civile și a angajării de avocați, procura cu

încheierea de autentificare din 16 mai 2012 la același birou notarial, dată de B.M.

numitei B.I.M. în scopul intentării oricărei acțiuni civile.

Înscrisurile menționate

mai sus au fost transmise instanței prin fax, de la Spitalul M.D., la data de 24

octombrie 2012, după cum rezultă din mențiunile efectuate în conținutul lor.

La data de 18

decembrie 2012, aceleași înscrisuri au fost depuse de avocat în fotocopii certificate

pentru conformitate cu originalul.

Totodată, a fost depus

în fotocopie, fără a fi certificat că este conform cu originalul, contractul de

asistență juridică din 12 noiembrie 2012, având ca obiect asistarea și reprezentarea

numiților B.M., B.I.M. și B.D.L., contract semnat de numita B.I.M. în numele tuturor

mandanților.

Având în vedere dispozițiile

art. 112 pct. 2, art. 139 și art. 83 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat

neîndeplinirea obligației de depunere a procurilor în original date de B.M. și B.D.L.,

numitei B.I.M., pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată, precum și de

certificare sau înfățișare în original a contractului de asistență juridică din

care rezultă dreptul de reprezentare a avocatului dat de către B.I.M. în numele

său și a mandanților, obligație pusă în vedere prin încheierea din 28 noiembrie

2012.

Chiar dacă s-ar considera

că exercitarea căii de atac s-a efectuat, fără mandat, de către avocatul care a

asistat părțile la judecarea pricinii, conform art. 69 alin. (2) teza a II-a C.

proc. civ., se constată imposibilitatea îndeplinirii actelor de procedură față de

partea însăși, singurul domiciliu indicat fiind cel al cabinetului avocatului, în

condițiile în care din coroborarea art. 112 alin. (1) lit. a) și art. 93 C. proc.

civ. rezultă că indicarea domiciliului părții este obligatorie, chiar în cazul alegerii

de domiciliu.

În ceea ce

privește apelul declarat de către reclamanții D.G. și B.T., instanța de apel a înlăturat

c

ritica privind

soluționarea cu celeritate și neprocedural la primul termen de judecată, întrucât,

pe de o parte, cauza a fost soluționată după acordarea a două termene de judecată,

pe de altă parte, soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil constituie unul

din principiile ce guvernează procesul civil.

Cu privire la comunicarea

întâmpinării, dispozițiile C. proc. civ. nu impun instanței o astfel de obligație,

iar reclamanții nu au formulat o cerere expresă în acest sens, probele propuse de

părți fiind puse în discuție și încuviințate în condițiile art. 167 C. proc. civ.,

după cum rezultă din încheierea de ședință de la data de 16 februarie 2012.

Cu privire la neefectuarea

unei expertize, s-a observat că obiectivele acesteia nu au fost precizate prin acțiune,

astfel că instanța nu putea aprecia asupra utilității administrării potrivit

art. 201 C. proc. civ., totodată reținându-se că reclamanții nu au înțeles să depună

la dosar înscrisurile doveditoare ale drepturilor de proprietate intelectuală pretinse

(obligație impusă de la momentul introducerii cererii, conform art. 112 C. proc.

civ.), în raport de care era posibilă aprecierea asupra altor dovezi ce pot duce

la dezlegarea pricinii.

Deși a fost încuviințată

proba cu interogatoriul pârâtului, reclamanții nu au efectuat demersurile necesare

administrării în condițiile art. 218 și urm. C. proc. civ., neputându-se imputa

primei instanțe încălcarea vreunei norme procedurale referitoare la soluționarea

cauzei.

S-a reținut, din modul

de formulare a acțiunii, că reclamanții invocă art. 91 din H.G. nr. 547/2008 cu

privire la modul de evaluare a daunelor, a căror solicitare este întemeiată pe

art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, așa cum rezultă din pct. III al cererii

de chemare în judecată, care a fost reținut de prima instanță la soluționarea excepțiilor

și a fondului cauzei, în condițiile în care nu au fost depuse dovezi din care să

reiasă data începerii protecției dreptului de proprietate intelectuală pretins de

reclamanți.

Însă, față de înscrisurile

depuse în apel, Curtea a reținut că brevetul de invenție, în baza căruia se solicită

despăgubiri, a fost acordat SC A.S. SA, conform hotărârii din 30 decembrie 1994,

calitate de inventatori având apelanții B.T. și D.G.

Având în vedere data acordării

brevetului, 30 aprilie 1996, s-a constatat că acești apelanți nu fac parte din categoria

beneficiarilor despăgubirilor reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005,

care se referă la drepturi de proprietate industrială protejate printr-un brevet

de invenție deținut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, textul nefiindu-le,

astfel, aplicabil.

În ceea ce privește celălalt

temei juridic invocat prin acțiune, respectiv art. 91 din H.G. nr. 547/2008 prin

care s -a aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, text care

se referă la drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, s-a constatat

că nici în calea de atac a apelului nu au fost produse dovezi din care să rezulte

îndeplinirea condițiilor cerute de text, anume calitatea reclamanților de salariați

ai pârâților în cauză și crearea unei invenții în această calitate [cu referire

și la prevederile art. 5 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991].

Astfel, brevetul de invenție

acordat SC A.S. SA, în care figurează ca inventatori apelanții B.T. și D.G., nu

justifică solicitarea de despăgubiri în temeiul art. 91 din H.G. nr. 547/2008.

Împotriva deciziei menționate,

au declarat recurs reclamanții D.G., B.T., B.M. și B.D.L.

Astfel, reclamanții, prin

avocat G.C., au expediat cererea de recurs prin fax, înlăuntrul termenului legal,

respectiv la data de 21 ianuarie 2013, prin care au invocat prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și au susținut că „au fost depuse toate documentele solicitate

de instanță pentru reclamanții B., care, în mod normal și procedural, și-au dovedit

atât calitatea, dreptul, interesul, contractul de asistență etc.”. S-a solicitat

să se observe că au fost „privați de un proces echitabil, de un grad de jurisdicție,

de dreptul de a administra probe, de niște magistrați extrem de rutinați și așa-zis

riguroși procedural”.

Distinct de această cerere,

reclamantul D.G. a expediat prin poștă, în termenul legal, și o altă cerere de recurs,

prin care a susținut următoarele:

Instanța nu a reținut

că pentru activitatea de concepere și realizare a „Autospecialei cu jet de gaze”

nu a fost recompensat în niciun fel, nici de regimul comunist, nici de cel actual,

cu toate că a produs beneficii Statului Român de milioane de dolari, ci, din contră,

a fost pedepsit, trecut în șomaj de regimul actual, fiind socotit prea calificat

în raport cu directorii de după 1989.

În ceea ce privește termenul

de prescripție a acțiunii, instanța nu a reținut că invenția a fost realizată și

folosită înainte de 1989, dar nu a fost brevetată la acea vreme, având caracter

„strict secret”. După 1989, a fost brevetată fără știrea reclamantului, a se vedea

„declarația de cesiune” unde i-a fost falsificată semnătura, deci reclamantul nu

avea cum să cunoască data brevetării și să promoveze acțiune în justiție.

La termenul din 14

martie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității ambelor recursuri,

având în vedere că recursul declarat de avocat G.C. pentru reclamanții B.T., B.M.

și B.D.L. și înregistrat la Înalta Curte la 21 ianuarie 2013 este nemotivat, iar

cel declarat de reclamantul D.G., în nume propriu, nu cuprinde nicio critică susceptibilă

de a fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., instanța

reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Față de excepția nulității

recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată.

În conformitate cu prevederile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat”.

Excepția nulității recursului

este absolută, sancțiunea operând pentru încălcarea unei norme de motiv de ordine

publică, astfel încât poate fi invocată și de către instanță, din oficiu, nu numai

de către intimat, astfel cum, în mod greșit, susțin recurenții prin concluziile

scrise depuse la dosar.

Obligația prevăzută în

textul de lege citat sub sancțiunea nulității presupune enunțarea și dezvoltarea

unor critici

la

adresa considerentelor deciziei recurate, prin care să se argumenteze

nelegalitatea acesteia,

critici susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de modificare

ori casare descrise de art. 304 C. proc. civ.

Simpla indicare a unuia

dintre cazurile din art. 304 C. proc. civ. nu echivalează cu îndeplinirea obligației

legale, deoarece eventuala indicare greșită a temeiului juridic al recursului nu

atrage nulitatea recursului, instanța urmând a proceda la încadrarea corectă a recursului

din perspectiva art. 304, dacă dezvoltarea motivelor de recurs permite o asemenea

operațiune juridică, astfel cum se prevede expres în art. 306 alin. (3) C. proc.

civ.

Intenția legiuitorului

prin instituirea sancțiunii nulității a fost aceea de a lipsi de efecte juridice

actul procedural al cererii de recurs dacă nu au fost înfățișate și dezvoltate criticile

la adresa deciziei recurate, iar acestea pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile

de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din conținutul cererii

de recurs transmise prin fax la data de 21 ianuarie 2013, se reține că reclamanții

B.T., B.M. și B.D.L. nu au formulat vreo critică de nelegalitate susceptibilă de

încadrare în cazul de recurs expres precizat și nici în vreunul dintre celelalte

cazuri prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar menționarea prevederilor art. 304

pct. 9 ca temei juridic al recursului nu are nicio relevanță în contextul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior, în absența enunțării

și a dezvoltării criticilor de nelegalitate la adresa considerentelor pentru care

decizia recurată a fost pronunțată.

Astfel, în cererea de

recurs se afirmă că reclamanții B.M. și B.D.L. și-au dovedit calitatea, dreptul

și interesul în promovarea cererii, prin depunerea tuturor documentelor solicitate

de către instanță.

Or, soluția adoptată de

instanța de apel nu a vizat neîntrunirea condițiilor de exercițiu pentru promovarea

cererii de chemare în judecată (respectiv calitate procesuală, drept, interes),

ci nedovedirea calității de reprezentant a persoanei care a declarat apelul în numele

acestor reclamanți, în aplicarea art. 161 C. proc. civ.

În motivarea deciziei

recurate, s-a reținut că, urmare a solicitării instanței de complinire a acestei

neregularități procedurale, în condițiile art. 161 alin. (1) C. proc. civ., au fost

depuse la dosar, prin avocat, cele două procuri notariale de reprezentare date de

reclamanții B.M. și B.D.L. în favoarea reclamantei B.I.M., iar aceste procuri au

fost certificate pentru conformitate cu originalul de către avocat.

Cu toate acestea, instanța

de apel a constatat că, în acest fel, nu s-a făcut dovada calității de reprezentant

pentru declararea apelului, în condițiile în care nu au fost înfățișate originalele

acestor înscrisuri, după cum nu a fost depus în original nici contractul de asistență

juridică încheiat între reclamanta B.I.M. și avocat G.C., astfel încât a aplicat

sancțiunea prevăzută de art. 139 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza neînfățișării

originalului înscrisurilor depuse în copie certificată la dosar, anume înlăturarea

respectivelor înscrisuri.

În contextul acestor considerente,

cererea de recurs ar fi trebuit să conțină critici referitoare la încălcarea ori

greșita aplicare a prevederilor legale reținute ca fiind incidente în cauză [art.

139 alin. (1) C. proc. civ., ca, de altfel, și a dispozițiilor art. 69 alin.

(2) C. proc. civ., la care s-a făcut, de asemenea, referire în decizia de apel],

arătându-se în concret în ce constă nelegalitatea săvârșită de către instanță prin

înlăturarea mijloacelor de probă depuse în dovedirea calității de reprezentant.

Or, prin cererea de recurs

nici măcar nu s-a făcut referire la chestiunea calității de reprezentant pentru

depunerea cererii de apel și nici la vreuna dintre dispozițiile legale aplicate

de către instanța de apel. Invocarea depunerii „tuturor documentelor solicitate

de către instanță” nu reprezintă o critică de nelegalitate, atât timp cât se menționează

un fapt ce a fost avut în vedere de către instanța de apel, fără a se combate argumentele

pentru care instanța nu a ținut cont de documentele solicitate și depuse de către

părți la dosar.

Cât privește susținerea

privind încălcarea dreptului recurenților la apărare, ar fi putut reprezenta o critică

de nelegalitate doar în măsura în care ar fi fost combătute chiar considerentele

referitoare la nedovedirea calității de reprezentant, deoarece eventuala atingere

adusă unui drept procesual al părții nu poate fi privită în mod abstract, ci în

legătură cu o măsură procesuală concretă adoptată de către instanță. Or, în absența

criticilor referitoare la argumentele ce au justificat anularea cererii de apel,

susținerea în discuție nu poate fi luată în considerare în contextul art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Este de precizat, totodată,

că împrejurarea constatării de către această instanță de recurs a calității de reprezentant

al reclamanților B.M. și B.D.L. în persoana avocatului G.C. nu este suficientă pentru

ca instanța să analizeze legalitatea deciziei de apel în privința acestor reclamanți,

în sensul formulării unei constatări similare și pentru faza apelului, în absența

unor critici de nelegalitate pe acest aspect.

În condițiile în care

instanța de apel a anulat cererea celor doi reclamanți tocmai pentru lipsa dovezii

calității de reprezentant, legalitatea deciziei pe acest aspect nu poate fi analizată

din oficiu, ci trebuie invocată de către părțile nemulțumite de această soluție,

prin motive de recurs susceptibile de a fi încadrate în cazurile de recurs din

art. 304 C. proc. civ. și analizate ca atare.

Pe de altă parte, condițiile

în care în recurs s-a ajuns la concluzia întrunirii cerințelor legale pentru reprezentarea

reclamanților la momentul declarării recursului, ce trebuia verificată independent

de modul de soluționare a apelului, sunt diferite de cele din apel, deoarece s-au

depus procuri de reprezentare chiar pentru cauza de față în favoarea intimatei-reclamante

B.I.M., care l-a împuternicit pe avocat să le reprezinte interesele în cauză, iar

atât reclamanții B., cât și reclamanta B.I.M., s-au prezentat personal în fața Înaltei

Curți, ratificând, în acest fel, actul declarării recursului, îndeplinit de avocat

fără mandat, context în care instanța nu a socotit necesară aplicarea prevederilor

art. 139 alin. (1) C. proc. civ. și înfățișarea originalelor procurilor și a contractului

de asistență juridică.

Față de cele expuse, Înalta

Curte constată că cererea de recurs formulată de către reclamanții B.M. și B.D.L.

nu este motivată potrivit exigențelor impuse de art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., astfel încât, pe acest temei, va constata nulitatea cererii

de recurs a acestor reclamanți.

Aceeași concluzie se impune

și în privința recursului declarat de către reclamantul B.T., a cărui cerere de

apel, spre deosebire de cea a reclamanților B., nu a fost anulată, ci a fost respinsă

ca nefondată, iar prin cererea de recurs nu s-a formulat nicio critică vizând fondul

cauzei.

Menționarea generică a

îndeplinirii condițiilor de exercițiu a dreptului la acțiune (calitate procesuală,

drept, interes) nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate de natura

celor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cât timp nu sunt combătute argumentele

pentru care instanța de apel a apreciat că reclamantul B.T. nu face parte din categoria

beneficiarilor despăgubirilor reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005

și nici a celor care ar putea formula cerere în despăgubiri pe temeiul art. 91 din

H.G. nr. 547/2008, coroborate cu art. 5 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

De asemenea, nu s-a formulat

nicio critică referitoare la modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor

C. proc. civ. în privința probelor solicitate și de către acest reclamant, motiv

pentru care nici susținerile vizând privarea recurentului de posibilitatea dovedirii

pretențiilor sale nu pot fi primite, dat fiind caracterul lor generic.

Drept urmare, Înalta Curte

va constata nulitatea și a cererii de recurs formulate de către reclamantul B.T.

În ceea ce privește recursul

declarat de către reclamantul D.G., temeiul juridic al susținerilor formulate nu

a fost indicat explicit, însă, după cum s-a arătat deja, această împrejurare nu

conduce, prin ea însăși, la nulitatea cererii, dacă din dezvoltarea motivelor de

recurs ar rezulta că este posibilă încadrarea acestora în cazurile prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., astfel cum prevede expres art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Cu toate acestea, astfel

cum rezultă din interpretarea per a contrario a acestei norme, sancțiunea nulității

recursului nu poate fi evitată dacă o asemenea calificare juridică a recursului

nu este posibilă.

Or, susținerile recurentului-reclamant

D.G. nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs descrise de art. 304

C. proc. civ.

Astfel, apelul acestui

reclamant a fost respins ca nefondat, deoarece s-a considerat, la fel ca în cazul

reclamantului B.T., că reclamantul nu face parte din categoria beneficiarilor despăgubirilor

reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 și nici a celor care ar

putea formula cerere în despăgubiri pe temeiul art. 91 din H.G. nr. 547/2008, coroborate

cu art. 5 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

În acest context, reclamantul

ar fi trebuit să demonstreze, prin motivele de recurs, că sunt întrunite în cauză

cerințele de aplicare a normelor anterior menționate, respectiv calitatea reclamantului

de titular al unui brevet de invenție deținut în perioada 1945-1989, respectiv de

salariat al pârâților în cauză și crearea unei invenții în această calitate.

Or, reclamantul nu a formulat

critici în acest sens, ci doar a reiterat faptul că nu a fost recompensat pentru

crearea invenției brevetate, aspect ce interesează, însă, plata despăgubirilor,

după stabilirea îndreptățirii reclamantului la despăgubiri, și nu însăși calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubiri, iar, pe de altă parte, faptul invocat nu

a fost infirmat de către instanță, dar nu a fost relevant din perspectiva aspectului

analizat.

Totodată, nici susținerile

referitoare la prescripția dreptului de formulare a acțiunii nu au legătură cu decizia

de apel, deoarece respectarea termenului de prescripție a fost constatată cu putere

de lucru judecat încă din faza judecății în primă instanță, în condițiile în care

excepția cu acest obiect a fost respinsă, iar pârâtul nu a declarat apel. Ca atare,

în faza apelului nu s-au purtat dezbateri pe aspectul prescripției, iar decizia

nu a fost pronunțată în considerarea acestuia.

Se constată, astfel, că

nu s-au formulat critici de nelegalitate față de decizia recurată, motiv pentru

care, în aplicarea art. 302

1

alin. (1) lit. c) și

art. 306 alin. (1) și

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat

de către reclamantul D.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nule recursurile

declarate de reclamanții D.G., B.T., B.M. și B.D.L. împotriva deciziei nr. 191A

din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 martie 2014.