ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5638/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5638/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 40024/3/20 noiembrie 2006,

reclamantul D.G. a chemat în judecată pârâții, SC A.B., Inspectoratul General

pentru Situații de Urgență, B.T., O.S.I.M., Guvernul României, Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor, solicitând:

drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea Statului Român din

cererea de acordarea brevetului de invenție nr. 148288 din 22 august 1991

(declarația de cesiune);

a brevetului de invenție nr. 109161/C/1996, în sensul anulării mențiunii 72

privind calitatea de inventator a lui B.T., care nu a avut nicio contribuție

inventivă la realizarea invenției;

drepturilor bănești cuvenite reclamantului conform art. 37 din Legea nr. 64/1991,

urmând a se stabili o cotă de contribuție majoritară a reclamantului conform

raportului său la realizarea invenției sau a i se acordare integral drepturile

cuvenite colectivului de inventatori, în urma renunțării acestora în favoarea

reclamantului;

licențe obligatorii pentru instalația de stins incendii cu jet de gaze

adaptabile pe autoșasiu, întrucât titularul de brevet s-a dovedit inactiv, dacă

interesul public justifică folosirea acestei invenții;

pârâților la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în ce privește primul capăt de cerere, că semnătura de pe

declarația de cesiune nu îi aparține, iar el nu a încheiat vreodată cu

titularul de brevet un act de transmisiune a drepturilor patrimoniale cuvenite

inventatorului.

Cu privire la al

doilea capăt de cerere, s-a arătat că B.T. nu a avut niciun aport inventiv,

fiind șeful comandamentului pompierilor.

În motivarea celui

de-al treilea capăt de cerere, același reclamant a învederat că obiectul

invenției poate fi considerat divizibil, iar aportul reclamantului este

majoritar și, deci, esențial în toate fazele de realizare a invenției.

Referitor la cel

de-al patrulea capăt de cerere, s-a arătat că din corespondența purtată cu

pârâtul I.G.S.U., rezultă că invenția a fost folosită, neexistând niciun act

juridic încheiat între titularul de brevet și pârâtul menționat cu privire la

exploatarea invenției, ceea ce pune problema unei licențe obligatorii.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 32, 33, 36, 37, 40, 47, 48, 55, 57 și 60 din Legea nr.

64/1991.

Prin întâmpinarea

formulată la 15 decembrie 2006, pârâtul Inspectoratul General pentru Situații

de Urgență a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de

prevederile art. 48 și 62 din Legea nr. 64/1991 și excepția lipsei calității

procesuale pasive în ce-l privește, motivat de faptul că potrivit art. 5 și 37

din lege, un litigiu se poate naște doar între inventator și titularul

brevetului de invenție, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea

formulată la 21 decembrie 2006, pârâtul O.S.I.M. a solicitat respingerea

acțiunii ca lipsită de obiect, motivat de faptul că titularul SC A. SA a fost

decăzut, începând cu data de 23 august 2002, pentru neplata taxelor de

menținere în vigoare a brevetului; în subsidiar, a solicitat respingerea

acțiunii ca inadmisibilă pentru capetele 1 și 2 de cerere și ca neîntemeiată

pentru capătul 5 de cerere. A arătat că declarația de cesiune nu poate fi

anulată deoarece solicitantul cererii de brevet a clasificat invenția ca fiind

secret de stat, fiind astfel aplicabile prevederile art. 61- 64 din Legea nr. 62/1974.

Pe capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri bănești, O.S.I.M. nu are

calitate procesuală pasivă.

Și pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare, la 21 decembrie 2006, prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că între

executiv și reclamant nu există un raport juridic de drept material care să

poată fi transpus într-un raport de drept procesual, eventualele litigii cu

caracter patrimonial, putându-se naște doar între inventator și titularul

brevetului, potrivit art. 5 și 37 din Legea nr. 64/1991.

La rândul său, pârâta

SC A. SA a formulat întâmpinare, la 19 februarie 2007, prin care a arătat că a

procedat la informarea inventatorilor cu privire la intenția sa de renunțare la

brevet, astfel încât capetele 1, 2, 4 și 5 de cerere rămân fără obiect. În ce

privește capătul trei de cerere, a solicitat respingerea acestei cereri ca

nefondate, față de SC A. SA, întrucât aceasta nu a utilizat invenția și nu

există efecte economice care să poată fi cuantificate în bani.

Prin cererea

formulată la 22 martie 2007, reclamantul a renunțat la judecata capătului doi

de cerere.

Ulterior, la data de

11 octombrie 2007 reclamantul a depus o precizare la cererea introductivă

solicitând:

SC A.B. SA, la plata taxelor legale de menține și revalidare brevetului de

invenție, până la data decăderii acesteia publicată în B.O.P.I. nr. 9/2006;

drepturilor bănești ce i se cuvin, în conformitate cu art. 37 din Legea nr. 64/1991

și Cap. V Secțiunea I din Regulamentul din 18 aprilie 2003 și obligarea

pârâtului Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, care a folosit

această invenție, să-i plătească aceste drepturi;

în care brevetul de invenție nu va fi revalidat, obligarea pârâtului SC A.B.

SA, să plătească despăgubiri reprezentând drepturile cuvenite inventatorilor

dacă brevetul era valid.

Prin încheierea de la

termenul din 6 decembrie 2007, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii

completatoare și precizatoare sub aspectul capetelor unu și trei din cerere, în

raport de prevederile art. 132 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

460 din 02 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

excepția lipsei de obiect a acțiunii, excepția inadmisibilității capetelor 1 și

2 de cerere, excepția prescripției în ce privește capătul 1 de cerere; a admis

excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita despăgubiri bănești

și a respins ca prescris capătul 3 de cerere; a admis excepția lipsei de

interes în cererile de anulare a cesiunii drepturilor reclamantei în favoarea

Statului Român și de acordare a unei licenței obligatorii și a respins capetele

1 și 4 de cerere ca lipsite de interes; a luat act de renunțarea reclamantului

la judecata capătului 2 de cerere având ca obiect anularea în parte a

brevetului privind calitatea de inventator a lui B.T.

Analizând excepția

lipsei de obiect al acțiunii, tribunalul a constatat că pârâta SC A. SA a

motivat această excepție prin posibilitatea soluționării amiabile a litigiului,

urmare a informării făcute de acest pârât, cu privire la intenția sa de

renunțare la brevet, înțelegere amiabilă care nu a survenit însă.

Sub un alt aspect,

pârâtul O.S.I.M. a invocat posibilitatea titularului de a solicita revalidarea

brevetului de invenție înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 37 din

Legea nr. 64/1991. Instanța a reținut însă că posibilitatea reclamantului de a

solicita revalidarea brevetului, nu lipsește acțiunea de obiect, ci doar

lipsește de interes cel de-al patrulea capăt de cerere.

Astfel, acest capăt

de cerere are ca obiect acordarea unei licențe obligatorii pentru invenția ce

formează obiectul brevetului, însă, față de decăderea titularului de brevet din

drepturile conferite de acesta, care deschide reclamantului căile prevăzute de art.

37 și 38 din lege, prin acest capăt de cerere reclamantul nu mai obține niciun

folos practic.

În ce privește

excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având ca obiect anularea

cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea Statului Român,

Tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reținând că reclamantul a solicitat

anularea declarației de cesiune motivat de inexistența consimțământului său în

acest sens, întrucât semnătura de pe declarația de cesiune nu ar fi fost

executată de acesta.

Argumentele pârâtului

O.S.I.M. legate de aplicabilitatea art. 61 și 64 din Legea nr. 62/1974 nu

privesc admisibilitatea acțiunii, ci aspecte de fond ale acesteia, respectiv,

dacă era necesar consimțământul reclamantului ori cesiunea în favoarea Statului

opera în temeiul legii.

Și excepția

inadmisibilității capătului doi de cerere, având ca obiect anularea în parte a

brevetului cu privire la calitatea de inventator a pârâtului B.T., a fost

găsită neîntemeiată, reținând că aceasta are ca temei dispozițiile art. 3, 4 și

63 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, acțiunea în anulare nefiind limitată la

incidența condițiilor de fond reglementate de art. 7 și 8 din Legea nr. 64/1991.

În ceea ce privește

excepția prescripției, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cu referire

la primul capăt de cerere, deoarece o astfel de cerere poate fi formulată pe

toată durata de valabilitate a brevetului, nefiind aplicabile dispozițiile

invocate de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Referitor la cel de

al doilea capăt de cerere, s-a reținut că reclamantul a renunțat la judecata acestuia

prin precizarea depusă la 22 martie 2007, renunțare de care s-a luat act în

încheierea de la același termen, astfel încât, cererea cu acest obiect nu a mai

fost analizată.

Potrivit celor

arătate anterior, și cel de-al patrulea capăt de cerere a fost considerat

lipsit de interes, astfel încât excepția prescripției nu a mai fost analizată

cu privire la acesta.

În ce privește însă

cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata drepturilor bănești

cuvenite reclamantului, tribunalul a apreciat că excepția prescripției

dreptului material la acțiune este întemeiată.

Astfel, tribunalul a

constatat că cererea de acordare a brevetului de invenție a fost depusă la 22

august 1991, sub imperiul Legii nr. 62/1974, iar brevetul de invenție nr. 109161

a fost publicat în B.O.P.I. nr. 4 din 30 aprilie 1996.

Potrivit art. 70 din

Legea nr. 64/1991, brevetul menționat a fost eliberat în conformitate cu

prevederile noii legi, respectiv, ale Legii nr. 64/1991, acestea aplicându-se

și cererilor formulate în condițiile Legii nr. 62/1974.

Prin urmare, s-a

apreciat că soluționarea pretențiilor reclamantului este supusă dispozițiilor art.

71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora drepturile bănești cuvenite

inventatorilor pentru invențiile brevetate aplicate, parțial recompensate sau

nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, se negociază între

inventatori și unitatea care a aplicat invenția.

În privința acestor

drepturi însă, sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

acțiunea împotriva unității care a aplicat invenția în caz de neînțelegere

dintre părți deschisă de art. 63 din lege, fiind prescriptibilă în termenul de

3 ani, care începe să curgă potrivit art. 7 din Decret de la data nașterii

dreptului, cel mai târziu de la data publicării brevetului de invenție 30

aprilie 1996. Or, la data formulării acțiunii - 20 noiembrie 2006, acest termen

era împlinit.

Reclamantul a arătat

că excepția prescripției este neîntemeiată în raport de prevederile Legii nr. 214

din 24 octombrie 2008, pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind

asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Analizând această

apărare a reclamantului, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente

prevederile acestui act normativ, întrucât domeniul de aplicare stabilit prin art.

1 pct. 1 cuprinde situația titularilor de drepturi de proprietate industrială

protejate prin brevete de invenție acordate de statul român, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile

patrimoniale conferite de brevet.

Or, în speță brevetul

de invenție a fost acordat ulterior perioadei menționate, în temeiul Legii nr. 64/1991,

astfel că, dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 71 alin. (3) din acest

act normativ.

În consecință, prima

instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului

pentru formularea cererii de acordarea despăgubirilor bănești.

Urmare a admiterii a

acestei excepții, tribunalul a constatat că petitul 1 de cerere rămâne lipsit

de interes întrucât și în măsura în care s-ar dispune anularea cesiunii

drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea statului român, aceasta

nu ar aduce reclamantului niciun folos practic dată fiind stingerea prin

prescripție a dreptului său la acțiune pentru obținerea drepturilor bănești

cuvenite în calitate de inventator.

Față de soluționarea

acestor excepții, cu consecința respingerii capetelor unu și patru de cerere ca

lipsite de interes, capătului trei de cerere ca prescris și de renunțarea

reclamantului la capătul doi de cerere, nu s-a mai impus analiza excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâților.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul D.G., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemenicie, astfel că a solicitat desființarea sentinței

apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin Decizia civilă nr.

177/ A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul reclamantului a fost

respins ca nefondat.

Prin încheierea de

ședință din data de 29 aprilie 2010, instanța de apel a dispus, în temeiul art.

29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale în vederea

soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 lit. c)

din O.U.G. nr. 100/2005, invocată de apelantul reclamant, dispunând totodată,

în temeiul art. 29 alin. (5) din același act normativ, suspendarea judecării

apelului.

Excepția de

neconstituționalitate a fost respinsă prin Decizia nr. 213 din 15 februarie 2011

a Curții Constituționale, pricina fiind repusă pe rol la data de 25 martie 2011.

Prin încheierea de

ședință din data de 16 mai 2011, Curtea de apel a respins cererea apelantului

reclamant privind formularea unor întrebări preliminare către Curtea Europeană

de Justiție, ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse în acea încheiere.

În ce privește

criticile formulate prin motivele de apel, instanța a reținut următoarele:

Față de împrejurarea

că prima instanță a soluționat cererea complexă a reclamantului prin admiterea

mai multor excepții, față de diferitele capete de cerere formulate, curtea de

apel a constatat că, în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., în forma

în vigoare la data formulării căii de atac (06 aprilie 2009), singurele critici

ce pot fi analizate sunt cele care privesc greșita soluționare a excepțiilor,

urmând ca, în ipoteza temeiniciei acestor critici, să se procedeze la

examinarea fondului în rejudecarea de către prima instanță a cauzei.

Astfel, apelantul

reclamant a considerat că prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005

erau aplicabile în speță pentru argumentul că invenția a fost creată și

exploatată anterior anului 1989 și, în consecință, intră în sfera de

reglementare a textului menționat.

Instanța de apel a

constatat însă că dispoziția la care s-a făcut anterior referire, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 214/2008 (intrată în vigoare pe parcursul

soluționării cauzei în primă instanță), prevede că: „Au calitatea de a cere

aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor următoarele persoane: (.)

c) persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat

printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în

drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost

încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea

invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte

de încălcare a drepturilor acestuia.”

Din conținutul

textului reprodus mai sus, instanța de apel a apreciat că, pentru determinarea

sferei sale de aplicare, are relevanță data acordării brevetului și a deținerii

drepturilor izvorâte din acesta, iar nu data la care invenția în sine a fost

creată de autor și nici perioada în care a fost exploatată de stat, anterior

brevetării.

O altă interpretare a

normei, precum cea din susținerile reclamantului apelant, nu este conformă cu

regulile de interpretare a legii, deoarece ar avea în vedere un criteriu

relativ, cum ar fi data la care invenția a fost concepută.

În consecință,

instanța de apel a stabilit că această normă nu este incidentă speței, motiv

pentru care a înlăturat critica având acest obiect.

Pe de altă parte, de

vreme ce situația reclamantului nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 4 lit.

c) din O.U.G. nr. 100/2005 modificată, curtea de apel a constatat că acesta nu

se poate prevala de dispozițiile reparatorii ale acestui act normativ, iar

pretenția la despăgubiri pentru utilizarea fără drept a invenției sale, este

guvernată de regulile de drept comun, respectiv, ale Legii nr. 64/1991.

În aceste condiții,

s-a apreciat că în mod judicios a reținut prima instanță că drepturile

inventatorului sunt supuse, în lipsă de dispoziție specială, prevederilor de

drept comun referitoare la prescripție din art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958,

termenul de 3 ani începând să curgă cel mai târziu de la data publicării

decretului (când și autorul avea posibilitatea de a lua cunoștință despre

existența sa, făcută publică) și s-a împlinit la data de 30 aprilie 1999,

înaintea sesizării instanței.

Deși s-a considerat

că este un aspect nerelevant pentru legalitatea sentinței, instanța de apel a

constatat că prima instanță a reținut în mod greșit aplicabilitatea

prevederilor art. 71 din Legea nr. 64/1991, deoarece textul prevede în mod

cumulativ condițiile ca invențiile să fi fost „brevetate, aplicate, parțial

recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare prezentei legi

(Legea nr. 64/1991)”.

Or, de vreme ce s-a

reținut deja că în speță invenția a fost brevetată ulterior intrării în vigoare

a Legii nr. 64/1991, în anul 1996, rezultă că această prevedere legală nu era

aplicabilă speței.

Cu toate acestea, a

mai apreciat instanța de apel legalitatea soluției se confirmă, deoarece

apelantului reclamant îi erau aplicabile prevederile privind drepturile

inventatorilor ale Legii nr. 64/1991, pe care era ținut însă a le valorifica în

interiorul termenului general de prescripție de 3 ani, împlinit cu mult înainte

de data formulării cererii de chemare în judecată.

Constatând că

celelalte critici ale apelantului vizează temeinicia cererii sale, excluse de

la analiză conform celor mai sus arătate, precum și că celelalte dispoziții ale

instanței, inclusiv cea referitoare la excepția admisă a lipsei de interes, nu

au fost criticate prin apel, curtea a respins apelul ca nefondat, în baza art. 296

C. proc. civ.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține

nelegala dezlegare dată excepției prescripției dreptului material la acțiune,

învederând greșita aplicarea a dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G.

100/2005, modificată prin Legea 214/2008, dar și prevederile art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 214/2008 care prevede că „orice termene de prescripție și orice

formalități încep sa curgă de la intrarea în vigoare a legii.”

Incidența actului normativ

adoptat pe parcursul soluționării cauzei a fost invocată de recurentul

reclamant în precizarea de acțiune depusă la termenul din 12 martie 2009 în

fața primei instanțe.

Legea reparatorie

adoptată în anul 2008 nu se referă numai la invenții brevetate până la 22

decembrie 1989, astfel cum susține intimata pârâtă, iar pentru deslușirea

intenției legiuitorului cu privire la scopul acestui act normativ, recurentul

face trimitere și citează din expunerea de motive a legii.

În cazul în care

instanța de recurs va aprecia că Legea nr. 214/2008 este inaplicabilă,

recurentul solicită a se face aplicarea Directivei nr. 2004/48 a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 care prevede:

„Statele membre

prevăd măsuri, proceduri și mijloace de reparație pe necesare pentru a asigura

respectarea dreptului de proprietate. Aceste măsuri, proceduri și mijloace de

reparate trebuie să fie corecte și echitabile, nu trebuie să fie complicate în

mod inutil sau costisitoare, ori să presupună termene nerezonabile sau să

atragă întârzieri nejustificate. Măsurile, procedurile și mijloacele de

reparație trebuie să fie, de asemenea, eficiente, proporționale și disuasive și

să fie aplicate, astfel încât să se evite crearea unor obstacole și să se ofere

protecție împotriva folosirii lor abuzive.”

În consecință,

recurentul solicită a se dispune admiterea recursului în baza principiilor

efectului direct, condiționat și restrâns al directivelor (în sensul că acestea

se aplică dacă nu au fost transpuse în practică sau aplicate greșit în termenul

stabilit) și principiilor menționate în preambulul O.U.G. nr. 100/2005,

întrucât accesul la justiție - trebuie să fie efectiv, iar procedurile

judiciare reparatorii nu trebuie să constituie o piedică în încercarea de a

apela la justiție.

Recurentul mai invocă

și dispozițiile art. 41 din Constituție referitoare la garantarea dreptului de

proprietate, care trebuie să se bucure de toate garanțiile adecvate,

prevederile fostului art. 63 din Tratatul CE, înlocuit de art. 78 din Tratatul

privind Funcționarea Uniunii Europene și art. 17 alin. (2) din Tratat care

prevede expres: „Proprietatea intelectuală este protejată”, precum și pe

principiul priorității dreptului comunitar (conform jurisprudenței comunitare

Hotărârea Simmenthal, CJCE).

Dacă se va considera

că noua reglementare nu asigură o protecție echitabilă inventatorilor ale căror

drepturi s-au născut în temeiul Legii nr. 62/1974, și care, în timpul perioadei

comuniste represive, au contribuit substanțial, esențial la progresul societății,

industriei, etc., fără a fi recompensați, iar invenția, deși exista, a fost

brevetată ulterior, cu încălcarea drepturilor titularului de brevet, recurentul

susține că îi este negat dreptul la un proces echitabil în România.

Toate susținerile

sale referitoare la folosirea invenției înainte de brevetare, încălcarea

drepturilor sale în calitate de inventator nu au fost reținute de instanțele de

fond, cu toate că acestea constituie, potrivit noii reglementări, fapte de

încălcare a acestor drepturi, care justifică atât aplicarea acesteia, cât și

calitatea procesuală pârâților; mai mult decât atât, i s-au respins de

instanțele de anterioare toate cererile de probe care vizau lămurirea situației

de fapt.

Prin urmare, nu s-a

soluționat fondul pricinii, ci s-a admis o excepție peremptorie care este

potrivnică tocmai scopului declarat al noii reglementări, indemnizarea

echitabilă a tuturor inventatorilor ale căror drepturi s-au născut în perioada

comunistă.

În termen legal,

intimatul O.S.I.M. a depus întâmpinare la motivele de recurs, solicitând

menținerea deciziei recurate, iar intimata pârâtă SC A. SA a depus concluzii

scrise.

Recursul formulat

este fondat, pentru cele ce urmează.

Potrivit celor

reținute de instanțele de fond, obiectul pricinii de față este unul complex,

recurentul reclamant formulând mai multe capete de cerere, însă, principala

pretenție a acestuia este cea prin care a solicitat despăgubiri decurgând din

calitatea de inventator menționată ca atare în brevetul de invenție nr. 109161/C/1996,

emis în favoarea intimatei pârâte SC A. SA Bacău, invenție ce are ca obiect

„Instalație de stins incendii, cu jet de gaze, adaptabilă pe autoșasiu.”

Deși inițial această

cerere a reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 37 din Legea

64/1991, ulterior, pe parcursul soluționării cauzei la prima instanță, fiind

adoptată Legea nr. 214/2008 de modificare a O.U.G. 100/2005, aprobată prin

Legea nr. 280/2005, reclamantul a procedat la invocarea acestui nou temei

juridic, anume, art. 4 lit. c) din actul normativ menționat, precizare

realizată prin cererea depusă la fila 96, vol. II, dosar primă instanță, din

data de 12 martie 2009, astfel cum corect se indică prin memoriul de recurs.

Soluția primei

instanțe cu privire la inaplicabilitatea acestei norme la situația de fapt

dedusă judecății a fost confirmată de curtea de apel.

Astfel, pentru a se

reține incidența art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, republ. cu modificări, era

necesară constatarea întrunirii cumulative a premiselor lui; dintre acestea,

tribunalul a constatat că textul nu este incident întrucât, în speță, deși

pretențiile reclamantului se întemeiază pe un brevet cu o dată a depozitului

național reglementar anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991

(cererea de brevet fiind depusă sub imperiul Legii nr. 62/1974, la 22 august 1991),

acesta a fost emis în baza prevederilor legii noi, Legea nr. 64/1991

(respectiv, la 30 aprilie 1996), având în vedere dispozițiile art. 70 din acest

act normativ: „Cererile de brevet de invenție înregistrate la O.S.I.M. în

condițiile Legii nr. 62/1974, pentru care nu s-a luat o hotărâre de admitere

sau respingere, se soluționează potrivit prevederilor prezentei legi.”

Cu toate că în

ordinea de analiză corectă a cerințelor de incidență a textului era prioritară

verificarea cu privire la însușirea reclamantului de a fi titular de drepturi

de proprietate industrială (în situația în care acesta nu este titular de

brevet, calitate ce aparținea intimatei pârâte SC A. SA, în timp ce reclamantul

era unul dintre inventatori), precizare necesară doar pentru rigoarea

raționamentului juridic, instanța de fond a constatat că titlul de protecție nu

a fost deținut în perioada de referință a normei analizate - 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, condiție ce presupunea ca durata protecției să fie plasată

oricând în decursul acestui interval.

Cum constatarea

neîntrunirii unei singure cerințe dintre cele ce decurg din art. 4 lit. c) din

O.U.G. 100/2005 este suficientă pentru a fi înlăturat textul de la aplicare,

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat sentința din

acest punct de vedere.

Consecutive

incidenței acestui text, erau dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008

care prevedeau în favoarea destinatarilor normei de la art. 4 lit. c) din O.U.G.

100/2005 (categorie în care recurentul nu se încadrează) o repunere în termenul

de prescipție pentru formulare a acțiunilor prin care se tinde la

„valorificarea drepturilor lor, ca urmare a măsurilor și a legislației

restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.”

Or, astfel cum corect

au stabilit instanțele de fond, recurentul reclamant nu este în situația de a

se prevala în mod valabil de art. 4 lit. c) din O.U.G. 100/2005, astfel că

excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea sa de

despăgubiri (al treilea capăt de cerere) nu putea fi înlăturată ca efect al

repunerii în termen.

Pe lângă această

consecință, înlăturarea dispozițiilor legii speciale (O.U.G. 100/2005, fiind un

atare act normativ), a impus instanțelor analizarea cererii menționate în baza

dreptului comun în materie, dat fiind principiul generalia specialibus non

derogant, atât din punct de vedere al normelor de drept substanțial – Legea nr.

64/1991 (lato sensu), cât și din punct de vedere procedural, în soluționarea

excepției procesuale de fond a prescripției dreptului material la acțiune,

sancțiune de drept material.

Date fiind

prevederile art. 63 din Legea nr. 64/1991, prima instanță a reținut că

pretențiile reclamantului trebuie analizate, în temeiul art. 71 alin. (3) din

același act normativ, constatându-se însă că acțiunea personală patrimonială a

reclamantului este prescrisă, față de dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr.

167/1958; în aplicarea prevederilor art. 7 din Decret, s-a apreciat că dreptul

la acțiune s-a născut la data publicării brevetului – 30 aprilie 1996; ca

atare, reținându-se că acțiunea a fost formulată la 20 noiembrie 2006, acest

capăt de cerere în despăgubiri a fost respins ca prescris.

Curtea de apel a

apreciat însă că nu sunt întrunite dispozițiile art. 71 alin. (3) din Legea nr.

64/1991 care prevăd că „Drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru

invențiile brevetate, aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la

data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator și

unitatea care a aplicat invenția”.

Astfel, s-a constatat

că această normă presupune, la rândul său, întrunirea unor condiții cumulative,

și anume: să fie vorba despre o invenție brevetată, aplicată și nerecompensată

(total sau parțial), înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991; cum

invenția din speță a fost brevetată în anul 1996, așadar, ulterior actului

normativ de referință, în mod legal instanța de apel a înlăturat de la aplicare

și această normă.

Asupra acestui

aspect, curtea de apel a concluzionat că greșit tribunalul a reținut incidența art.

71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, calificând însă această împrejurare ca

fiind una fără relevanță.

Or, de vreme ce art. 4

lit. c) din O.U.G. 100/2005 (invocat de reclamant) și art. 71 alin. (3) din

Legea nr. 64/1991 (reținut de prima instanță) au fost înlăturate de la

aplicare, instanța de apel era ținută să indice în cuprinsul motivării

deciziei, temeiul juridic incident la speță în raport cu cererea în despăgubiri

a reclamantului și să demonstreze eventuala împlinire a termenului de

prescripție în raport cu noul temei juridic identificat în apel, în exercitarea

legală de instanță a atribuțiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ.

Calificarea unei

cereri deduse judecății și stabilirea temeiului juridic incident intră în

competența instanței de judecată, fie că se realizează o încadrare a cererii cu

care este învestită (în absența unui temei juridic invocat de partea însăși),

fie că se realizează o recalificare a cererii făcute de parte ori atunci când

se cenzurează o hotărâre judecătorească în cadrul soluționării unei căi de

atac.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel nu putea confirma excepția prescripției dreptului

material la acțiune fără a încadra cererea în drept, necesitate determinată de

înlăturarea temeiului reținut de instanța anterioară, pentru că excepția

prescripției dreptului material la acțiune presupune raportarea sa la dreptul

personal patrimonial afirmat prin formularea cererii, drept prescriptibil, prin

ipoteză.

În aceste condiții,

instanța de recurs constată că nu poate fi realizat controlul de legalitate sub

aspectul sancțiunii prescripției, fiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.; în plus, absența încadrării cererii în dispozițiile Legii nr. 64/1991

a determinat instanței de apel confirmarea formală a excepției reținute de

tribunal, astfel că, aceeași constatare conduce și la reținerea motivului de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nefiind întrunite rigorile art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte va

înlătura însă criticile recurentului privind efectul direct al Directivei nr. 2004/48

a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 referitoare la

respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că

prin O.U.G. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și modificată prin Legea

nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei

Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanță.

Față de cele ce

preced, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia recurată, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul D.G., împotriva Deciziei nr. 177/ A din 9 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2012.