ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1615/2017

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 20.11.2006, sub nr. x/3/2006 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.A Bacău, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, C., O.S.I.M., Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat: anularea "cesiunii" drepturilor patrimoniale ale reclamantului, în favoarea Statului Român, din cererea de acordare a brevetului de invenție nr. 14828 din 22 august 1991 (declarația de cesiune), anularea în parte a brevetului de invenție nr. 109161 C l/l996, în sensul anulării mențiunii privind calitatea de inventator a anumitor persoane care nu au avut nici o contribuție inventivă la realizarea invenției (C.); drepturile bănești cuvenite reclamantului conform art. 37 din Legea nr. 64/1991 și Capitolul V Secțiunea I din Regulamentul din 18.04.2003 (cuantumul legal prevăzut fiind de 387,5 milioane + E x 4% - efectele economice/sociale, E-drepturi bănești în milioane RON, la acordarea acestor drepturi urmând, fie să se stabilească o cotă contribuție majoritară a reclamantului, conformă cu aportul său la realizarea invenției, fie să i se acorde integral drepturile cuvenite colectivului de inventatori, în urma renunțării (cesiunii) celorlalți inventatori;acordarea unei licențe obligatorii pentru Instalația de stins incendii, cu jet de gaze, adaptabilă pe autoșasiu, întrucât titularul de brevet s-a dovedit inactiv, dacă interesul public justifică folosirea acestei invenții.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat, cu referire la primul capăt de cerere, ca semnătura de pe declarația de cesiune nu îi aparține (a fost falsificată în momentul punerii documentației și cererii pentru acordarea brevetului, în împrejurări care trebuie lămurite de cercetarea judecătoreasca), iar reclamantul nu a încheiat vreodată cu titularul de brevet un act de transmisiune a drepturilor patrimoniale cuvenite inventatorului.

A arătat că, în ceea ce privește realizarea invenției, nu a primit niciodată vreo recompensă, indemnizație, etc. patrimonială, nici înainte și nici după anul 1990.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 32, art. 33, art. 36, art. 37, art. 40, art. 47, art. 48, art. 55, art. 57 și art. 60 din Legea nr. 64/1991.

Prin sentința civilă nr. 460 din 02 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei de obiect a acțiunii, excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere, excepția prescripției în ce privește capătul 1 de cerere, a admis excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita despăgubiri bănești și a respins ca prescris capătul 3 de cerere formulat de reclamantul A., a admis excepția lipsei de interes în cererile de anulare a cesiunii drepturilor reclamantei în favoarea Statului Român și de acordare a unei licenței obligatorii și a respins capetele 1 și 4 de cerere ca lipsite de interes, a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului 2 de cerere având ca obiect anularea în parte a brevetului privind calitatea de inventator a lui C.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat că pârâtul S.C. B. S.A. a motivat această excepție de posibilitatea soluționării amiabile a litigiului, urmare a informării făcută de acest pârât, cu privire la intenția sa de renunțare la brevet, înțelegere amiabilă care nu a survenit în cauză.

Sub un alt aspect, pârâtul OSIM a invocat posibilitatea titularului de a solicita revalidarea brevetului de invenție înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 37 din Legea nr. 64/1991. Instanța a reținut însă că posibilitatea reclamantului de a solicita revalidarea brevetului nu lipsește acțiunea de obiect, ci doar de interes pe capătul patru de cerere.

Astfel, acest capăt de cerere are ca obiect acordarea unei licențe obligatorii pentru invenția ce formează obiectul brevetului, însă față de decăderea titularului de brevet din drepturile conferite de acesta, care deschide reclamantului căile prevăzute de art. 37 și 38 din lege, prin acest capăt de cerere reclamantul nu mai obține nici folos practic.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului unu de cerere, având ca obiect anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului, în favoarea Statului Român, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, reținând că reclamantul a solicitat anularea declarației de cesiune motivat de inexistența consimțământului său în acest sens, semnătura de pe declarația de cesiune nefiind executată de reclamant.

Argumentele pârâtului OSIM legate de aplicabilitatea art. 61 și 64 din Legea nr. 62/1974 nu privesc admisibilitatea acțiunii, ci aspecte de fond ale acesteia, respectiv dacă era necesar consimțământul reclamantului sau cesiunea opera în temeiul legii.

În ceea ce privește excepția prescripției, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată cu referire la primul capăt de cerere, deoarece o astfel de cerere poate fi formulată pe toată durata de valabilitate a brevetului, nefiind aplicabile dispozițiile invocate de pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență.

Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, s-a reținut că reclamantul a renunțat la acest capăt de cerere prin precizarea depusă la 22.03.2007, renunțare de care s-a luat act în încheierea de la același termen, astfel încât nu se impune analizarea acesteia.

Referitor la cel de al patrulea capăt de cerere, acesta a fost considerat lipsit de interes, astfel încât nu se impune analizarea excepției prescripției.

Referitor la cel de al treilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâților la plata drepturilor bănești cuvenite reclamantului, tribunalul a constatat excepția ca fiind întemeiată.

Astfel, cererea de acordare a brevetului de invenție a fost depusă la 22.08.1991, sub imperiul Legii nr. 62/1974. iar brevetul de invenție nr. x a fost publicat în BOPI nr. 4 din 30 aprilie 1996.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 64/1991, brevetul menționat a fost eliberat în conformitate cu prevederile noii legi, respectiv ale Legii nr. 64/1991, acestea aplicându-se și cererilor formulate în condițiile Legii nr. 62/1974.

Prin urmare, soluționarea pretențiilor reclamantului este supusă dispozițiilor art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 potrivit cărora drepturile bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate aplicate, parțial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a legii, se negociază între inventatori și unitatea care a aplicat invenția.

În privința acestor drepturi sunt aplicabile prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea împotriva unității care a aplicat invenția în caz de neînțelegere dintre părți deschisă de art. 63 din lege, fiind prescriptibilă în termen de 3 ani, care începe să curgă potrivit art. 7 din Decret de la data nașterii dreptului, cel mai târziu de la data publicării brevetului de invenție 30.04.1996. La data formulării acțiunii - 20.11.2006 acest termen era împlinit.

Reclamantul a arătat că excepția prescripției este neîntemeiată în raport de prevederile Legii nr. 214 din 24 octombrie 2008, pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile acestui act normativ, întrucât domeniul de aplicare stabilit prin art. I pct. 1 cuprinde situația titularilor de drepturi de proprietate industrială protejate prin brevete de invenție acordate de statul român, în perioada 6 martie 1945 - 22.12.1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet.

Or, în speță brevetul de invenție a fost acordat ulterior perioadei menționate, în temeiul Legii nr. 64/1991, dispozițiile aplicabile fiind cele ale art. 71 alin. (3) din acest act normativ.

În consecință, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului pentru formularea cererii de acordarea despăgubirilor bănești.

Urmare a admiterii a acestei excepții tribunalul a constatat că petitul 1 de cerere rămâne lipsit de interes, întrucât și în măsura în care s-ar dispune anularea cesiunii drepturilor patrimoniale ale reclamantului în favoarea statului român, aceasta nu ar aduce reclamantului nici un folos practic, dată fiind stingerea prin prescripție a dreptului său la acțiune pentru obținerea drepturilor bănești cuvenite în calitate de inventator.

Prin decizia civilă nr. 177/A din 09.06.2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 460 din 02 aprilie 2009, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că este incident art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 214/2008 (intrată în vigoare pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță).

Or, rezultă din conținutul textului reprodus mai sus că are relevanță pentru determinarea sferei sale de aplicare data acordării brevetului și a deținerii drepturilor izvorâte din acesta și nu data la care invenția în sine a fost creată de autor și nici perioada în care a fost exploatată de stat, anterior brevetării.

Prin urmare, de vreme ce situația reclamantului nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 modificată, acesta nu se poate prevala de dispozițiile reparatorii ale acestui act normativ, iar pretenția la despăgubiri pentru utilizarea fără drept a invenției sa este guvernată de regulile de drept comun ale Legii nr. 64/1991.

În aceste condiții, a reținut instanța de apel temeinicia constatării de către prima instanță a împrejurării că drepturile inventatorului sunt supuse, în lipsă de dispoziție specială, prevederilor referitoare la prescripție din art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de 3 ani a început să curgă cel mai târziu de la data publicării decretului (când și autorul avea posibilitatea de a lua cunoștință despre existența sa, făcută publică), împlinindu-se la data de 30.04.1999, înaintea sesizării instanței.

Prin decizia nr. 5638 din 21 septembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul apelant împotriva deciziei civile nr. 177/A din 09.06.2011, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a constatat că în mod legal instanța de apel a confirmat sentința primei instanțe în sensul că speței nu îi sunt aplicabile prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece nu era întrunită cel puțin una dintre cerințele cumulative ale acestui text, respectiv durata protecției brevetului în discuție să fie situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, a reținut instanța de recurs, cum recurentul reclamant nu este în situația de a se prevala în mod valabil de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea sa de despăgubiri (al treilea capăt de cerere) nu putea fi înlăturată ca efect al repunerii în termen.

Cu privire la prevederile art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, Înalta Curte a constatat că, în opoziție cu prima instanță, curtea de apel a apreciat că acestea nu sunt întrunite în cauză, deoarece invenția din speță a fost brevetată în anul 1996, ulterior actului normativ de referință, apreciind legal acest raționament.

În schimb, instanța de recurs a constatat că, de vreme ce art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 (invocat de reclamant) și art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (reținut de prima instanță) au fost înlăturate de la aplicare, instanța de apel era ținută să indice în cuprinsul motivării deciziei, temeiul juridic incident la speță în raport cu cererea în despăgubiri a reclamantului și să demonstreze eventuala împlinire a termenului de prescripție în raport cu noul temei juridic identificat în apel, în exercitarea legală de instanță a atribuțiilor procedurale prevăzute de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat că instanța de apel nu putea confirma excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a încadra cererea în drept, necesitate determinată de înlăturarea temeiului reținut de instanța anterioară, pentru că excepția prescripției dreptului material la acțiune presupune raportarea sa la dreptul personal patrimonial afirmat prin formularea cererii, drept prescriptibil, prin ipoteză.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 69/A din 01.04.2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., a desființat în parte sentința civilă nr. 460 din 02 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; a menținut sentința în ceea ce privește respingerea excepțiilor lipsei de obiect a acțiunii, inadmisibilității capetelor 1 și 2 de cerere și prescripției în ceea ce privește capătul 1 de cerere, precum și în ceea ce privește renunțarea reclamantului la judecarea capătului 2 de cerere.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin decizia de casare s-a statuat în sensul că, fiind înlăturate în mod corect de la aplicarea în speță prevederile invocate de reclamantul apelant (art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005) și cele reținute ca temei de drept de tribunal (art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), în mod greșit s-a procedat în apel la validarea soluției primei instanțe prin prisma admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul 3 din cerere.

Aceasta întrucât examinarea împlinirii prescripției dreptului la acțiune presupune, în prealabil, identificarea momentului de naștere a dreptului pretins, care determină și începerea cursului prescripției, or aceasta impune stabilirea temeiului legal din care acest drept poate izvorî.

În aceste coordonate, curtea a constatat că o corectă dezlegare a chestiunii impunea lămurirea acestui aspect de către prima instanță, câtă vreme excepția prescripției nu poate fi primită în termenii stabiliți de art. 71 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, deoarece acest temei de drept material nu este aplicabil situației deduse judecății de reclamantul apelant.

De aceea, curtea a considerat că nu poate evalua direct în faza apelului chestiunea prescripției dreptului material la acțiune prin prisma unui alt temei de drept, chiar dacă acesta ar fi fost indicat de apelantul reclamant sau identificat de instanța de apel.

Devin, astfel, incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. 1865, în forma aplicabilă litigiului de față (inițiat la data de 20.11.2006), în sensul că, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2006*, la data de 15.04.2014.

Prin încheierea din data de 5.06.2014 Tribunalul a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul juridic al acțiunii.

Prin cererea înregistrată în data de 28.08.2014 reclamantul a precizat temeiul juridic al acțiunii:

- prevederile constituționale (art. 41 din Constituție) referitoare la garantarea dreptului de proprietate;

- fostul art. 63 din Tratatul CE, înlocuit de art. 78 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 17 alin. (2) din Tratat care prevede expres "Proprietatea intelectuală este protejată", precum și principiul priorității dreptului comunitar;

- art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, așa cum a fost completat și modificat prin Legea nr. 214/2008 - teza finală - "prin orice fapte de încălcare a drepturilor inventatorului".

- dacă instanța va aprecia că legea reparatorie nu se aplică în speță, solicită să se constate că legislația internă aplicabilă, respectiv O.U.G. nr. 100/2005 nu a transpus în practică sau aplicat greșit în termenul stabilit măsurile stabilite prin Directiva 2004/48/CE.

Prin sentința civilă nr. 813 din 24 iunie 2016 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanții A., C., D., E. și F. F. împotriva pârâților S.C. B. S.A., Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenției anterior datei de 20.11.2003, a admis excepția lipsei de interes, a respins, ca lipsită de interes, cererea de anulare a cesiunii formulată de reclamantul A. împotriva pârâților S.C. B. S.A. și O.S.I.M. și a disjuns cererea având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenției ulterior datei de 20.11.2003, a format dosar nou cu termen la data de 22.09.2016.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că la data de 22.08.1991 a fost depusă cererea de brevet. La data de 30.12.1994 brevetul a fost publicat. Brevetul cuprinde numele inventatorilor, al solicitantului și al titularului. Cererea de brevet se afla la fila 10 și este formulata de Comandamentul Pompierilor (actual Inspectoratul pentru Situații de Urgentă). Cesiunea s-a făcut în favoarea Statului Român care a indicat - prin Ministerul de Interne, ca și beneficiară pe S.C. B. S.A. Bacău. La data cererii invenția se afla în faza de aplicare. Brevetul cuprinde aceste date: numele solicitantului, al titularului, (beneficiar indicat de stat) și ale inventatorilor. De la data publicării brevetului reclamanții și intervenienții puteau formula acțiunea împotriva persoanelor indicate ca beneficiare ale brevetului și respectiv, împotriva persoanelor care au folosit invenția fără drept.

Tribunalul a reținut că A. a participat - ca salariat al Institutului de Mecanica Fluidelor la lucrarea de executare - proiectare a motorului RD - 9 JET, obținut prin transformarea motorului de aviație RD - 9 B care era un motor cu port combustie cu ajutaj reglabil, încercările pentru omologarea turbomotorului au avut loc la nivelul anului 1977 în cadrul G. Bacău (actuala B.), conform proiectului INMT - la care a fost transferat reclamantul. Ulterior acestei date, potrivit notelor scrise elaborate de reclamant, autospeciala cu jet de gaze a intrat în producție și în funcțiune.

În condițiile art. 8 din Decretul 167/1958, nu exista niciun motiv pentru a se considera ca reclamantul și intervenienții nu au putut cunoaște de la momentul folosirii invenției despre paguba pretinsa - remunerații pentru dreptul de autor, înainte de brevetare respectiv pentru calitatea de inventator, după brevetare. Pentru drepturile de autor chiar în considerarea întreruperii prescripției până la momentul înlăturării regimului comunist, reclamanții și intervenientul nu dovedesc nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție care începe să curgă de la momentul folosirii invenției (reclamanții și intervenienții, implicați în procesul de producție au cunoscut implicarea tuturor pârâților în folosirea invenției, fără să acționeze în instanță până la data de 2006). Cunoașterea pagubei în sensul art. 8 din Decretul 167/1958 nu înseamnă cuantificarea acesteia efectivă, ci posibilitatea cuantificării în acțiunea îndreptată împotriva autorului faptului ilicit - cunoscut. Mai mult, temeiul legal fixează momentul de început al termenului de prescripție de la data când partea ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. În dosar nu există nici un indiciu că acest moment nu a fost chiar data aplicării invenției de către persoanele chemate în judecată.

În privința anularii cesiunii pentru lipsa consimțământului, Tribunalul a reținut că interesul acestei cereri este obținerea despăgubirilor prescrise. De la momentul publicării brevetului reclamantul avea posibilitatea formulării cererii pentru despăgubiri; actul ilicit - folosirea brevetului fără remunerație este pretins a fi avut loc de la acel moment; despăgubirile rezultând din folosirea fără remunerație nu se modifica în funcție de anularea sau nu a cesiunii. Față de soluția asupra acestei din urmă cereri, acțiunea de anulare a fost respinsă ca lipsită de interes.

Împotriva sentinței civile nr. 813 din 24 iunie 2016 a declarat apel reclamantul A., în motivarea căruia a susținut următoarele critici:

Instanța a dat o hotărâre lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii, în sensul că invenția a fost aplicată și înainte de a fi brevetată, pe când era considerată "secret de stat".

Se mai arată că nu a fost recompensat nici înainte de brevetare, nici după brevetare și nici pentru motoarele modificate, care au făcut posibilă invenția.

Instanța a respins cererea de anulare a cesiunii, deși a fost obținută în urma unei semnături false, la dosar fiind depuse scripte de comparație din care a rezultat că semnătura reclamantului a fost falsificată.

Apelantul a învederat că instanța nu a făcut nici un act de cercetare să verifice cine a semnat cererea și nici nu indică cine are calitate procesuală și consideră că, dacă IGSU nu are calitate procesuală, atunci S.C. B. S.A. care este titularul brevetului nu are cum să aibă calitate procesuală.

În opinia apelantului, dacă instanța vrea să acopere fapta angajaților de la Comandamentul Pompierilor care au comis o nelegalitate, aceasta se cheamă aplicarea greșită a legii și lipsa de temei legal a hotărârii.

Analizând actele dosarului, Curtea a reținut următoarele:

În primul rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât invenția a fost aplicată și înainte de a fi brevetată, pe când era considerată "secret de stat".

Curtea reține că nu se contestă de către apelantul-reclamant data începerii curgerii termenului de prescripție, astfel cum a fost reținută de tribunal.

Prima instanță de fond a reținut faptul că dreptul material la acțiune pentru capătul de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenției anterior datei de 20.11.2003 este prescris, deoarece termenul de prescripție începe să curgă de la data folosirii invenției, iar reclamantul a cunoscut implicarea pârâților în folosirea invenției, fără să acționeze în instanță. Aceste considerente pentru care tribunalul a admis excepția prescripției nu sunt criticate prin motivele de apel.

În al doilea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că nu a fost recompensat nici înainte de brevetare, nici după brevetare și nici pentru motoarele modificate, care au făcut posibilă invenția; critică pe care Curtea o va respinge, având în vedere că acestea sunt aspecte de fond, or cenzura instanței de apel este limitată la soluția de respingere ca prescris a capătului 3 al acțiunii, pentru pretențiile anterioare datei de 20.11.2003, iar pretențiile ulterioare acestei date fac obiectul altui dosar, ca urmare a soluției de disjungere luate de tribunal.

În al treilea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că nu a fost niciodată angajat la Comandamentul Pompierilor (actual IGSU) și nu a primit despăgubiri în calitate de salariat, critică pe care Curtea a respins-o, având în vedere că tribunalul a reținut în cadrul situației de fapt că reclamantul a participat la lucrarea de executare-proiectare a motorului RD-9 JET, ca salariat al Institutului de Mecanica Fluidelor.

În al patrulea rând, se arată de către apelantul-reclamant faptul că instanța a respins cererea de anulare a cesiunii, deși a fost obținută în urma unei semnături false, la dosar fiind depuse scripte de comparație din care a rezultat că semnătura reclamantului a fost falsificată, apelantul criticând lipsa de rol activ a primei instanțe de fond în sensul că nu a făcut nici un act de cercetare pentru a verifica cine a semnat respectiva cerere.

Curtea a respins și această critică, arătând că tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect anularea cesiunii prin admiterea excepției lipsei de interes (soluție care nu este criticată prin motivele de apel), astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. - potrivit cărora instanța se pronunță cu prioritate asupra excepțiilor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii - instanța de fond nu mai avea cum să cerceteze pe fond motivul de nulitate invocat de reclamant.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 296 și 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a respins apelul declarat de apelantul-reclamant.

Împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. care a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Se arată că instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (relative), producând o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se mai susține că, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța trebuia să analizeze (inclusiv din oficiu) chestiunea prescripției. Or, motivarea deciziei apare ca fiind contradictorie: pe de o parte, Curtea reține că nu au fost formulate critici referitoare la prescripție, pe de altă parte, are o interpretare proprie referitoare la această chestiune a prescripției, și anume că termenul de prescripție curge de la data folosirii invenției, iar reclamantul a cunoscut implicarea pârâților în folosirea invenției.

Curtea nu a luat în considerare în nici un fel apărările referitoare la prescripție menționate în ședința publică (prin avocat) și consemnate în încheierea din 29.03.2017 - intervenția autorității de lucru judecat (chestiune care nu a fost discutată, reținută, deși este de ordine publică).

La aceste nereguli procedurale se adaugă soluționarea greșită a problemei prescripției prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, fiind indicat și motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea cu privire la prescripție, în cauza de față suntem în ipoteza aplicării unei legi reparatorii, precum și în ipoteza interpretării și aplicării art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005 (niciuna din aceste chestiuni nefiind discutată de instanțele de fond și apel).

Față de intervenția legii reparatorii, recurentul reclamant a precizat la momentul procesual respectiv (odată cu intervenția Legii nr. 214/2008) acțiunea, apreciind că a intervenit, prin efectul legii, repunerea în termenul de formulare a acțiunilor; de asemenea, a solicitat ca, în cazul în care nu se va interpreta în sensul arătat, să se aplice Directiva 2004/48 (în temeiul principiului efectului direct al Directivei netranspuse echitabil prin Legea nr. 214/2008).

Se susține că aceste chestiuni s-au soluționat definitiv prin decizia nr. 5368/2012 a Î.C.C.J. și decizia civilă nr. 69/A/2013 a Curții de Apel București, or, se constată că în prezenta cauză instanțele (atât cea de fond, cât și cea de apel) au ignorat aceste aspecte, nu le-au reținut și au procedat la reiterarea aceleiași chestiuni (prescripție).

Se solicită instanței de casare să constate, pe de o parte, intervenția autorității de lucru judecat; pe de altă parte, să procedeze la interpretarea art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005, precum și la o nouă interpretare și analiză a modului în care Directiva 2004/48 a fost transpusă prin Legea nr. 214/2008.

Pe de altă parte, se mai arată că decizia instanței cuprinde motive străine de natura pricinii și nu reține aspecte relevante (care țin de situația de fapt).

Curtea reține 4 categorii de argumente și anume, că nu s-ar contesta data începerii curgerii termenului de prescripție care începe să curgă de la data folosirii invenției; că reclamantul nu a fost recompensat, că nu a fost angajatul IGSU, că semnătura sa a fost falsificată. Deși se referă la aspecte reale, instanța acordă o altă semnificație decât cea reală acestor împrejurări.

Instalația de stins incendii, cu jet de gaze a fost concepută de reclamant (A.) și realizată deja în anul 1978, de atunci a fost folosită pentru stingerea incendiilor de sondă, în toată România (Drăgășani - județul Vâlcea, Bunești-județul Brașov, autostrada București-Pitești km. 50, Momești etc.). După stingere, sondele au rămas intacte (erupția a fost captată) și au adus beneficii economiei naționale ani de zile. Se apreciază beneficiul realizat de această instalație în România la 1.000.000.000 dolari S.U.A.

Analizând astfel cele 4 categorii de argumente ale instanței, se constată că aceasta a reținut cu totul superficial situația de fapt (dând o altă semnificație, marginală, acestor împrejurări) și nu a reținut împrejurările esențiale.

Analizând recursul declarat de recurentul reclamant prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Se susține, în primul rând, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., considerându-se că s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ., provocând o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei pronunțate de Curtea de apel București.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că instanța de apel nu a luat în considerare în niciun fel apărările referitoare la prescripția dreptului la acțiune al reclamantului, invocate în ședință publică și consemnate în încheierea din 29.03.2017, și anume intervenția autorității de lucru judecat, chestiune care nu ar fi fost discutată și reținută, deși este de ordine publică.

Criticile invocate de recurent sub acest aspect nu pot fi primite.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că:

"actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speță, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că instanța nu a luat în considerare susținerile sale privind intervenția autorității de lucru judecat, cu privire la prescripția dreptului la acțiune, însă această chestiune nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 105 C. proc. civ. Recurentul reclamant nici nu arată care este forma de procedură încălcată și nici în ce constă pretinsa vătămare a sa ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea prezentei decizii.

Așadar, pornind de la aserțiunile formulate în susținerea acestui motiv de recurs, Curtea notează că recurentul nu are în vedere o nulitate de procedură, ci acesta critică modalitatea de interpretare și apreciere a cauzei, de administrare a actului de judecată de către instanța de apel, în ceea ce privește reținerea excepției prescripției dreptului la acțiune având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenției anterior datei de 20.11.2003, astfel că din această perspectivă, acest motiv nu este întemeiat.

Al doilea motiv de recurs vizează motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se eronata interpretare și aplicare a legii de către instanță în ceea ce privește soluționarea de către instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune având ca obiect plata despăgubirilor pentru faptele de folosire a invenției.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca instanța de apel să fi interpretat sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente, or, în dezvoltarea acestui motiv, recurentul nu indică care anume dispoziții referitoare la prescripție ar fi fost interpretate eronat, ci susține că sunt incidente prevederile art. 4 lit. c) teza finală din O.U.G. nr. 100/2005, solicitând totodată, și o nouă interpretare a modului în care Directiva nr. 2004/48 a fost transpusă prin Legea nr. 214/2008.

Susținerile recurentului în sensul că a solicitat să se aplice Directiva 2004/48, în temeiul principiului efectului direct și că problema repunerii în termenul de formulare a acțiunii a fost soluționată definitiv prin decizia nr. 5368/2012 a Î.C.C.J. și decizia nr. 69/A/2013 a Curții de Apel București nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Instanța de apel a considerat în mod just că, pe de o parte, reclamantul nu a contestat în cuprinsul memoriului de apel, momentul începerii curgerii termenului de prescripție, iar pe de altă parte, considerentele pentru care instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, soluție ce a condus la respingerea acțiunii, nu au fost contestate de reclamant în faza procesuală a apelului.

Drept urmare, criticile recurentului reclamant sub aspectul interpretării sau aplicării dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune nu pot fi primite, fiind formulate pentru prima dată în recurs, omisso medio.

De altfel, prin decizia de casare, Înalta Curte a înlăturat criticile recurentului privind efectul direct al Directivei 2004/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004 referitoare la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, dată fiind împrejurarea că prin O.U.G. nr. 100/2005, aprobată prin Legea nr. 280/2005 și modificată prin Legea nr. 218/2008, s-a realizat tocmai transpunerea în dreptul intern a acestei Directive, astfel cum se arată în mod explicit prin art. 21 din Ordonanță, această chestiune intrând sub incidența art. 315 C. proc. civ., ca de altfel, și cea legată de inaplicabilitatea art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Motivul de recurs invocat de același recurent, prin care învederează incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia recurată ar cuprinde motive străine de natura pricinii și nu ar reține aspectele relevante pentru cauză nu subzistă.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat de recurent în mod nefondat, deoarece sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurentul pune în discuție modul în care instanța a reținut că el nu a contestat data începerii curgerii termenului de prescripție, că reclamantul nu a știut de brevetarea invenției, precum și aspecte ce țin de situația de fapt și anume că instanțele nu ar fi administrat probe sub aspectul realizării invenției, că invenția reclamantului ar fi adus beneficii economiei naționale.

Or, ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Astfel, Curtea de apel a reținut în considerentele deciziei, pe de o parte, că cenzura instanței de apel este limitată la soluția de respingere ca fiind prescris a capătului de cerere privind pretențiile anterioare datei de 20.11.2003, deoarece pretențiile ulterioare fac obiect al altei judecăți, pe de altă parte, că, în contextul situației de fapt reținute de instanța de fond, reclamantul a participat la lucrarea de executare-proiectare a motorului respectiv, în calitate de salariat al Institutului de Mecanica a Fluidelor. De asemenea, instanța a mai reținut că acel capăt de cerere având ca obiect anularea cesiunii a fost respins ca fiind lipsit de interes de instanța de fond, criticile reclamantului fiind apreciate în mod just ca nefondate.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanță între acestea și soluția din decizia instanței de apel, și că argumentele recurentului vizează aspecte ce țin de situația de fapt a litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă recurată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322/A din 5 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2017.