ÎCCJ, decizie (scj.ro #114095)

Măsuri reparatorii stabilite de Legea nr.214/2008 în favoarea autorilor invențiilor protejate prin brevete de invenție acordate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Despăgubiri solicitate pentru brevete emise după decembrie 1989 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991. Invocarea dreptului la nediscriminare.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Brevete de invenție.

Index alfabetic :

drept de proprietate industrială

- brevet de invenție

- discriminare

O.U.G. nr. 100/2005, art. 4 lit. c)

Legea nr. 214/2008, art. I pct. 1

Dispozițiile art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, introdus prin Legea nr. 214/2008, prevăd că au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor și "persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestui".

Ca atare, având în vedere principiile care guvernează aplicarea legii civile, caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 nu poate constitui temei de extindere a efectelor legii, cu privire la alte categorii de brevete decât cele protejate, nefiind, deci, aplicabile în cazul brevetelor de invenție emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991(când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991).

Într-o astfel de situație, reclamantul – autor al unor invenții protejate prin brevete de invenție acordate în intervalul de timp exclus de la aplicarea Legii nr. 214/2008 – nu se poate prevala de dreptul asupra unui „bun”, în lumina art.1 din Primul Protocol adițional, pentru a invoca dreptul la nediscriminare, prevăzut de art.

art. 14

din Convenția europeană, și aceasta, întrucât era necesar să fi fost în exercițiul acestui drept, iar prin lipsirea de acesta, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr.214/2008, să  se creeze o eventuală discriminare față de alte persoane aflate în situații analoage sau comparabile, ce ar exercita în continuare drepturile pe care le dețin. Or, intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008 nu a avut ca efect lipsirea reclamantului de un drept asupra unui „bun”, ci, din contră, prin lege s-a recunoscut exercițiul unor drepturi în favoarea unei anumite categorii de persoane, dintre care este exclus.

Secția I civilă, decizia nr. 1720 din 3 iunie 2014

Prin decizia civilă nr.219A din data de 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ț.C.C. împotriva sentinței civile nr.289 din 14.02.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. E. S.A. prin lichidator judiciar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.11.2011, reclamantul Ț.C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. E. S.A., S.C. F.C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea drepturilor actualizate conferite inventatorilor de Legea nr.214/2008 pentru completarea OUG nr.100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Prin sentința civilă nr.289 din 14.02.2013

,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins atât excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și prescripției dreptului material la acțiune, cât și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că din adresa din 21.05.1990 a U.M.T.C.F. București a rezultat că cele 18 brevete de invenții au fost cesionate Statului Român, astfel încât s-a apreciat că Statul justifică în cauză calitatea procesuală pasivă.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, au fost avute în vedere dispozițiile art. II alin.(2)

din Legea nr.214/2008, constatându-se că termenul de prescripție a reînceput să curgă de la data intrării în vigoare a legii - 28.11.2008 și s-a împlinit la 28.11.2011.

Așa fiind, s-a reținut că acțiunea introdusă la data de 16.11.2011 nu este prescrisă.

Pe fondul cererii, instanța a reținut că reclamantul este autorul invențiilor protejate prin brevetele de invenție nr.103.827/1990, 103.859/1990, 104.122/1990, 106.343/1990, 109.277/1990, 109.278/1990, 109.279/1990, 109.709/1990, 104.468/1991, 104.469/1991, 111.054/1991, 111.055/1991, 111.056/1991, 111.057/1991, 111.058/1991, 111.060/1991, 111.061/1991 și 111.062/1991, al căror titular este Regia Autonomă S. București - Sucursala T.T.L., toate emise după data de 22.12.1989.

Or, art. I pct.1 din Legea nr.214/2008 are în vedere persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet, astfel că s-a constatat că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege.

Instanța a mai reținut că, prin probele administrate în cauză  nu s-a făcut dovada exploatării invenției în mod abuziv de către pârâți.

În analiza apelului declarat de reclamant, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art.4 alin.(1) lit. c) din OUG nr.100/2005, astfel cum a fost completată prin Legea nr.214/2008, ”Au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul Român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia”.

În mod corect tribunalul a constatat că toate brevetelor indicate prin acțiune nu le sunt aplicabile dispozițiile art.4 lit. c) din OUG nr.100/2008.

Solicitarea de aplicare prin analogie a dispozițiilor Legii nr.214/2008 și în cazul brevetelor de invenție emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991 este neîntemeiată, odată ce legiuitorul a optat în mod expres pentru acordarea de reparații titularilor drepturilor de proprietate industrială protejate prin brevete de invenție acordate de Statul Român, deținute în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu privire la acest aspect, Curtea a amintit jurisprudența constantă a Curții Constituționale (deciziile pronunțate în materia legilor de reparație), prin care s-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice.

Criteriul temporal avut în vedere prin dispoziția legală reparatorie în discuție în cauza de față este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, odată ce momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.

Opțiunea legiuitorului de a edicta dispoziții legale reparatorii numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art.4 lit. c) din OUG nr.100/2008 apare a fi justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată și de apelantul reclamant prin precizarea motivelor de apel.

În jurisprudența Curții Europene, legat de aplicarea art.14 din Convenție s-a arătat că o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (hotărârea

Marckx c. Belgiei

). Totodată, Curtea Europeană a mai arătat că lista cuprinsă în articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (cauzele

Engel și alții c. Olandei

și

Rasmussen c. Danemarcei

).

În hotărârea pronunțată în cauza

Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatului Unit

s-a arătat că "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat", iar în ceea ce privește întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziția statelor, s-a statuat că aceasta variază în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în discuție (cauza

Rasmussen c. Danemarcei

).

Astfel, prin raportare la jurisprudența CEDO,  Curtea a reținut că în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din cauza

Ex-Regele Greciei și alții c. Greciei

). Acordarea de despăgubiri este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ, în susținerea căruia a arătat următoarele:

Dacă legea ar fi interpretată în sensul că sunt excluse invențiile din perioada 22.12.1989-22.01.1992 s-ar crea o discriminare între inventatorii care au creat invenții înainte de 22.12.1989 și cei care au creat invenții imediat după 22.12.1989 (dar înainte de 22.01.1992, când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991), deși în ambele situații era în vigoare aceeași Lege nr. 62/1974, care consacra același regim juridic necorespunzător în materia protejării drepturilor inventatorilor.

Instanța de apel a apreciat că opțiunea legiuitorului de a edicta dispoziții legale reparatorii numai în privința persoanelor aflate în ipoteza de la art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 apare ca fiind justificată în mod obiectiv și rațional. Dimpotrivă, nu există nicio justificare în a se face o astfel de discriminare.

Instanța de apel nu a arătat ce ar fi putut face în condițiile în care cadrul normativ, interpretat restrictiv, nu îi permite repararea nedreptăților pe care le-a suferit cu privire la cele 18 invenții pe care le-a realizat.

În plus, în Expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European, care a fost transpusă în OUG nr. 100/2005, se arată că protecția proprietății intelectuale ar trebui să permită inventatorului sau creatorului să obțină un profit legitim din invenția sau creația sa.

Este victima unei discriminări față de alte persoane fizice (inventatori) care se află într-o situație similară și cărora instanțele interne le-au recunoscut dreptul de a beneficia de un anumit profit rezultat din exploatarea invențiilor pe care le-au realizat.

În sensul art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit" (hotărârea

Marckx c. Belgiei

din 13 iunie 1979). Nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a acestei diferențe de tratament în ceea ce îl privește în raport cu cei care au creat invenții înainte de 22.12.1989.

Totodată, în jurisprudența Curții s-a reținut că lista cuprinsă în art. 14 din Convenție are un caracter orientativ și nu limitativ (

Engel și alții c. Olandei

, hotărârea din 8 iunie 1976 și

Rasmussen c. Danemarcei

, hotărârea din 28 noiembrie 1984).

Înalta Curte constată că recursul, astfel cum a fost formulat, este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Reclamantul-recurent a justificat cererea pe invenții protejate prin brevete de invenție acordate în perioada 1990-1991, al căror autor  este, însă cu titular R.A. S. București – Sucursala T.T.L.

Potrivit art. 4 lit. c) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, introdus prin Legea nr. 214/2008, au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor și

"persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia."

Caracterul reparator al Legii nr. 214/2008, subliniat prin expunerea de motive a legii, nu poate constitui temei de extindere a efectelor legii, cu privire la alte categorii de brevete decât cele protejate, în sensul solicitat de către reclamantul-recurent, date fiind principiile care guvernează aplicarea legii civile.

Referitor la solicitarea de aplicare a dispozițiilor Legii nr.214/2008 și în cazul brevetelor de invenție emise în perioada 22.12.1989 – 22.01.1991 (când a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991), pentru identitate de rațiune – cu trimitere la caracterul reparator al legii, similar celui din materia restituirii imobiliare, astfel cum rezultă din expunerea de motive, instanța de apel a subliniat opțiunea  legiuitorului de a opta în mod expres pentru acordarea de reparații titularilor drepturilor de proprietate industrială numai pentru anumite brevete de invenție, făcând trimitere la jurisprudența constantă a instanței constituționale (deciziile pronunțate în materia legilor de reparație), prin care s-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice - fără ca atare considerente să facă obiectul vreunei critici de recurs, care să se poată circumscrie dispozițiilor art. 304 C.proc.civ., așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.proc.civ.

În ceea ce privește limitele de dispunere, instanța este ținută de cadrul procesual fixat prin cererea  de chemare în judecată, în conformitate cu art. 112 C.proc.civ., și criticile privind modul de soluționare a cauzei în primă instanță arătate prin cererea de apel, așa cum impune art. 295 alin.(1) C.proc.civ.

Trimiterea la expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European, transpusă în OUG  nr. 100/2005,  nu este relevantă în speță, atât timp cât norma de care se prevalează reclamantul-recurent  în cauza de față  este cea introdusă prin Legea nr. 214/2008, cu caracter reparator pentru o anumită categorie de beneficiari, ale cărei efecte solicită a fi extinse și în ceea ce îl privește, pentru argumentele susținute.

2.

Reclamantul-recurent a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenția europeană, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Potrivit art. 14 din Convenție,

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul

art. 14

din Convenția europeană, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

În acest context și în justificarea discriminării, reclamantul-recurent a invocat  art. 1 parag. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, potrivit căruia

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Cazul în speță nu intră sub incidența normelor convenționale invocate și nu se mai impune astfel a se analiza elementele de apreciere a discriminării reclamată, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așa cum rezultă din art. 14 din Convenție, eventualele discriminări care pot fi controlate sunt cele care s-ar produce cu privire la

exercițiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție.

În condițiile în care reclamantul-recurent se prevalează de dreptul asupra unui „bun”, în lumina art.1 din Primul Protocol adițional, era necesar să fi fost în exercițiul acestui drept, iar prin lipsirea de acesta, ca  efect al intrării în vigoare a Legii nr.214/2008,  să  se creeze o eventuală discriminare față de alte persoane aflate în situații analoage sau comparabile, ce ar exercita în continuare drepturile pe care le dețin.

Or, în speță, intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008 nu l-a lipsit pe reclamantul-recurent de un drept asupra unui „bun”, în exercițiul căruia să se fi aflat și care să-l pună într-o posibilă situație de discriminare, ci, din contră, prin lege s-a recunoscut exercițiul unor drepturi în favoarea unei anumite categorii de persoane, dintre care este exclus.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte a dispus în consecință, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.(1) C.proc.civ.