ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

A

supra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 219/A din data

de 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a

respins apelul

formulat

de apelantul-reclamant Ț.C.C. împotriva sentinței civile nr. 289 din 14

februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți SC E. SA prin lichidator judiciar SC F.C. SA

și Statul Român prin M.F.P.,

ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată

înregistrată la data de 16 noiembrie 2011, reclamantul Ț.C.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții SC E. SA, SC F.C. SA și Statul Român prin M.F.P., acordarea

drepturilor actualizate conferite inventatorilor de Legea nr. 214 din 24

octombrie 2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100 din 14 iulie 2005 privind

asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.

Prin sentința civilă nr.

289 din 14 februarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

atât excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.

și prescripției dreptului material la acțiune, cât și cererea de chemare în

judecată, ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut,

asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

prin M.F.P., că din adresa din 21 mai 1990 a U.M.T.C.F. Militari-București a

rezultat că cele 18 brevete de invenții au fost cesionate Statului Român,

astfel încât s-a apreciat că Statul justifică în cauză calitatea procesuală pasivă.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune, au fost avute în vedere

dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008, constatându-se că

termenul de prescripție a reînceput să curgă de la data intrării în vigoare a Legii

- 28 noiembrie 2008 și s-a împlinit la 28 noiembrie 2011. Așa fiind, s-a

reținut că acțiunea introdusă la data de 16 noiembrie 2011 nu este prescrisă.

Pe f

ondul cererii,

instanța a reținut că reclamantul este autorul invențiilor protejate prin

brevetele de invenție din 21 mai 1990, din 29 iunie 1990, din 17 iulie 1990,

din 14 august 1990, din 02 iulie 1990, din 19 iulie 1990, din 24 iulie 1990,

din 14 august 1990, din 14 februarie 1991, din 14 februarie 1991, din 14 martie

1991, din 24 aprilie 1991, din 29 mai 1991, din 29 mai 1991, din 15 iulie 1991,

din 15 iulie 1991, din 14 martie 1991 și din 24 aprilie 1991, al căror

titular este RA S. SA București - S.T.T.L., București, toate emise după data de

22 decembrie 1989.

Or, art. 1 pct. 1 din

Legea nr. 214/2008 are în vedere persoanele titulare ale unui drept de

proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de Statul

Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate

drepturile patrimoniale conferite de brevet, astfel că s-a constatat că

reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului de lege.

Instanța a mai

reținut că, prin probele administrate în cauză - copii ale actelor de studii și

copia carnetului de muncă al reclamantului - nu s-a făcut dovada exploatării

invenției în mod abuziv de către pârâți.

În analiza apelului

declarat de reclamant, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, astfel cum a fost completată prin Legea nr.

214/2008, ”

Au

calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor persoanele

titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de

invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate

drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod

abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a

drepturilor acestuia”.

În mod corect

tribunalul a constatat că toate brevetelor indicate prin acțiune nu le sunt

aplicabile dispozițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2008.

Solicitarea de aplicare

prin analogie a dispozițiilor Legii nr. 214/2008 și în cazul brevetelor de

invenție emise în perioada 22 decembrie 1989 - 22 ianuarie 1991 este

neîntemeiată, odată ce legiuitorul a optat în mod expres pentru acordarea de

reparații titularilor

drepturilor

de proprietate industrială protejate prin brevete de invenție acordate de

statul român, deținute în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu

privire la acest aspect, Curtea a amintit

jurisprudența constantă a Curții Constituționale

(deciziile pronunțate în materia legilor de reparație), prin care s-a arătat că

legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât

și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația

concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără

ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile

de cetățeni aflate în situații identice.

Criteriul

temporal avut în vedere prin dispoziția legală reparatorie în discuție în cauza

de față este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, odată ce momentul 6

martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22

decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. De altfel, în

jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este

sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite,

justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic

diferit.

Opțiunea

legiuitorului de a edicta dispoziții legale reparatorii numai în privința

persoanelor aflate în ipoteza art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2008 apare a fi

justificată în mod obiectiv și rațional și în deplină concordanță cu

jurisprudența C.E.D.O., invocată și de apelantul - reclamant prin precizarea

motivelor de apel.

În

jurisprudența C.E.D.O., legat de aplicarea art. 14 din Convenție s-a arătat că

o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu

există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat" (Hotărârea Marckx împotriva Belgiei). Totodată, Curtea

Europeană a mai arătat că lista cuprinsă în articolul 14 capătă un caracter indicativ,

și nu unul restrictiv (cauzele Engel și alții împotriva Olandei și Rasmussen

împotriva Danemarcei).

În

hotărârea pronunțată în cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva

Regatului Unit s-a arătat că "o diferență de tratament este discriminatorie

dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un

raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul

vizat", iar în ceea ce privește întinderea marjei de apreciere, lăsată la

dispoziția statelor, s-a statuat că aceasta variază în funcție de

circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile și contextul în

discuție (Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei).

Astfel,

prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., Curtea a reținut că în materia

reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau

acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă

de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor

sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (hotărârea din

Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Acordarea

de despăgubiri este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este

competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.

Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze

pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri

reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă,

dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs

reclamantul Ț.C.C., indicând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc.civ, în susținerea căruia a arătat urmăroarele:

în vedere caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 (astfel cum rezultă din

Expunerea de motive), trebuie decis, pentru identitate de rațiune (ubi eadem

est ratio, eadem solutio esse debet), că prevederile Legii nr. 214/2008 se

aplică și în privința invențiilor realizate în perioada 22 decembrie 1989-22

ianuarie 1992.

Dacă legea

ar fi interpretată în sensul că sunt excluse invențiile din perioada 22

decembrie 1989-22 ianuarie 1992 s-ar crea o discriminare între inventatorii

care au creat invenții înainte de 22 decembrie 1989 și cei care au creat invenții

imediat după 22 decembrie 1989 (dar înainte de 22 ianuarie 1992, când a intrat

în vigoare Legea nr. 64/1991), deși în ambele situații era în vigoare aceeași

Lege nr. 62/1974, care consacra același regim juridic necorespunzător în

materia protejării drepturilor inventatorilor.

Instanța

de apel a apreciat că opțiunea legiuitorului de a edicta dispoziții legale

reparatorii numai în privința persoanelor aflate în ipoteza de la art. 4 lit c)

din O.U.G. nr. 100/2005 apare ca fiind justificată în mod obiectiv și rațional.

Dimpotrivă, nu există nicio justificare în a se face o astfel de discriminare.

Instanța

de apel nu a arătat ce ar fi putut face în condițiile în care cadrul normativ,

interpretat restrictiv, nu îi permite repararea nedreptăților pe care le-a

suferit cu privire la cele 18 invenții pe care le-a realizat.

În plus,

în Expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European,

care a fost transpusă în O.U.G. nr. 100/2005, se arată că protecția

proprietății intelectuale ar trebui să permită inventatorului sau creatorului

să obțină un profit legitim din invenția sau creația sa.

aplicabile prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului, coroborat cu art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Este victima

unei discriminări față de alte persoane fizice (inventatori) care se află

într-o situație similară și cărora instanțele interne le-au recunoscut dreptul

de a beneficia de un anumit profit rezultat din exploatarea invențiilor pe care

le-au realizat.

În sensul

art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „este lipsită de

justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop

legitim" sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul urmărit" (a se vedea, în special,

Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, §

33). Nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a acestei diferențe de

tratament în ceea ce îl privește în raport cu cei care au creat invenții

înainte de 22 decembrie 1989.

Totodată,

în jurisprudența Curții s-a reținut că lista cuprinsă în art. 14 din Convenție

are un caracter orientativ și nu limitativ (a se vedea, Engel și alții

împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, și

Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87,

p. 13, § 34).

Înalta

Curte constată că recursul, astfel cum a fost formulat, este nefondat, în

considerarea argumentelor ce succed:

Reclamantul-recurent

a justificat cererea pe invenții protejate prin brevete de invenție acordate în

perioada 1990-1991, al căror autor este, însă cu titular RA S.SA București - S.T.T.L.

București.

Potrivit art.

4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de

proprietate industrială, introdus prin Legea nr. 214/2008, au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și

repararea daunelor și "persoanele titulare ale unui

drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat

de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale

conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără

consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor

acestuia."

Caracterul

reparator al Legii nr. 214/2008, subliniat prin expunerea de motive a legii, nu

poate constitui temei de extindere a efectelor legii, cu privire la alte

categorii de brevete decât cele protejate, în sensul solicitat de către reclamantul-recurent,

date fiind principiile care guvernează aplicarea legii civile.

Referitor

la solicitarea de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 214/2008 și în cazul

brevetelor de invenție emise în perioada 22 decembrie 1989 - 22 ianuarie 1991 (când

a intrat în vigoare Legea nr. 64/1991), pentru identitate de rațiune - cu

trimitere la caracterul reparator al legii,similar celui din materia

restituirii imobiliare, astfel cum rezultă din expunerea de motive, instanța de

apel a subliniat opțiunea legiuitorului de a opta în mod expres pentru

acordarea de reparații titularilor

drepturilor de proprietate industrială numai

pentru anumite brevete de invenție, făcând trimitere la

jurisprudența

constantă a instanței constituționale (deciziile pronunțate în materia legilor

de reparație), prin care s-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât

în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de

acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite

să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un

tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații

identice - fără ca atare considerente să facă obiectul vreunei critici de

recurs, care să se poată circumscrie dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., așa

cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește

limitele de dispunere, instanța este ținută de cadrul procesual fixat prin cererea

de chemare în judecată, în conformitate cu art. 112 C. proc. civ., și criticile

privind modul de soluționare a cauzei în primă instanță arătate prin cererea de

apel, așa cum impune art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Trimiterea la

expunerea de motive a Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European,

transpusă în O.U.G. nr. 100/2005, nu este relevantă în speță, atât timp

cât norma de care se prevalează reclamantul-recurent în cauza de față este cea

introdusă prin Legea nr. 214/2008, cu caracter reparator pentru o anumită

categorie de beneficiari, ale cărei efecte solicită a fi extinse și în ceea ce

îl privește, pentru argumentele susținute.

suține că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenția Europeană pentru

apărarea drepturilor omului, coroborat cu art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție.

Potrivit art. 14 din

Convenție, „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de

prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în

special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație.”

Dreptul la

nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor

omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat

în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi

garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o

anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele

litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre

"clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte

drepturi și libertăți fundamentale.

În acest

context și în justificarea discriminării, reclamantul-recurent a invocat art. 1

parag. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, potrivit căruia

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional.”

Cazul în

speță nu intră sub incidența normelor convenționale invocate și nu se mai impune

astfel a se analiza elementele de apreciere a discriminării reclamată, din

perspectiva jurisprudenței C.E.D.O.

Așa cum

rezultă din art. 14 din Convenție, eventualele discriminări care pot fi

controlate sunt cele care s-ar produce cu privire la exercițiul drepturilor și

libertăților garantate de Convenție.

În

condițiile în care reclamantul-recurent se prevalează de dreptul asupra

asupra unui „bun”, în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, era

necesar să fi fost

în exercițiul acestui drept, iar prin lipsirea de acesta, ca efect al intrării

în vigoare a Legii nr. 214/2008, să se creeze o eventuală discriminare față de alte

persoane aflate în situații analoage sau comparabile, ce ar exercita în

continuare drepturile pe care le dețin.

Or, în

speță, intrarea în vigoare a Legii nr. 214/2008 nu l-a lipsit pe

reclamantul-recurent de un drept asupra unui „bun”, în exercițiul căruia să se fi

aflat și care să-l pună într-o posibilă situație de discriminare, ci, din

contră, prin lege s-a recunoscut exercițiul unor drepturi în favoarea unei

anumite categorii de persoane, dintre care este exclus.

În

considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta

Curte urmează să dipună în consecință, cu aplicarea art. 304 pct. 9

și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ț.C.C. împotriva Deciziei nr. 219/A

din data de 28 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2014.