ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4161/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 402A din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de reclamanții A. și B. împotriva încheierilor de ședință din 12.05.2015, 10.11.2015, 20.09.2016 și de reclamanți și pârâta S.C. C. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 1254/10.10.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, precum și apelul incident formulat pârâtă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 2 august 2011, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., obligarea pârâtei la despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt coautori ai invenției intitulată "Cilindru pentru laminor perforator", invenție înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci de către pârâta S.C. C. S.A., în calitate de titular, la data de 10.07.1989, pentru care s-a acordat brevetul de invenție RO 0x.

Pârâta a folosit invenția în procesul de producție, obținând beneficii însemnate (spre exemplu, în anul 1989, eficiența a fost de 427.939 $), însă a refuzat să îi remunereze, cu motivarea că au primit premii în baza Decretului nr. 383/1984 pentru inovația făcută. Au încercat valorificarea drepturilor lor, însă în dosarul soluționat în recurs prin Decizia civilă nr. 609/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a reținut că acordarea brevetului de invenție este guvernată de reglementările prevăzute de Legea nr. 62/1974 privind invențiile și inovațiile, iar pentru drepturile bănești cuvenite inventatorilor a intervenit prescripția extinctivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 lit. c) din Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005.

Reclamanții au formulat cerere precizatoare, prin care au indicat cuantumul pretențiilor ce decurg din drepturile lor asupra invenției brevetate RO 0x., folosită în mod abuziv de pârâtă în perioada 1989 - 1997 și 2001 - 2007 la suma de 48.417.136 RON, pentru cei doi coautori reclamanți, respectiv 24.208.568 RON pentru un coautor-reclamant.

Prin Sentința civilă nr. 1254/10.10.2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și i-a obligat pe reclamanți să-i plătească pârâtei suma de 25.000 RON, cheltuieli de judecată, în considerarea următoarelor argumente:

La data de 10.07.1989, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a eliberat brevetul de invenție nr. RO 0x, "Cilindru pentru laminor perforator", titular fiind pârâta, iar inventatori reclamanții, alături de un al treilea coautor. Ulterior datei de 11.07.1998, brevetul nu a fost revalidat, astfel cum rezultă din Adresa OSIM nr. x/12.03.2014.

Prin ansamblul probator administrat în cauză reclamanții nu au probat aplicarea invenției, respectiv a tehnologiei la care se referă brevetul în cauză, cu consecința obținerii unor avantaje economice cuantificabile și obținerea de către pârâtă a oricăror beneficii materiale din folosirea acesteia.

În ceea ce privește folosirea invenției de către pârâtă în mod abuziv, fără consimțământul reclamanților, în calitate de autori ai invenției brevetate sau prin fapte de încălcare a drepturilor lor, aceștia nu au solicitat constatarea nulității actului de cesiune a drepturilor care decurgeau din calitatea de autori ai invenției, conform dispozițiilor Legii nr. 62/1974, efectele juridice ale acestui act neputând fi astfel înlăturate. Pe de altă parte, încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamanților, în calitate de inventatori, nu poate fi reținută câtă vreme au fost premiați de pârâtă cu suma de 50.000 RON fiecare, aplicându-se dispozițiile art. 38 din Legea nr. 62/1974.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei suma de 25.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și onorariu pentru expertiza tehnică administrată în cauză (7.000 RON).

Împotriva încheierilor de ședință din 12.05.2015, 10.11.2015, 20.09.2016 și a sentinței au formulat apel principal reclamanții și apel principal și incident pârâta împotriva sentinței, care au fost respinse pentru următoarele motive:

Apelul formulat de reclamanți este nefondat, în mod corect reținând prima instanță că reclamanții nu au dovedit condiția prevăzută de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 pentru solicitarea drepturilor patrimoniale, respectiv exploatarea abuzivă a invenției de către pârâtă.

În apel, reclamanții au susținut încălcarea de către tribunal a art. 32 și 73 din Legea nr. 64/1991, texte legale care nu au fost indicate ca temei de drept prin acțiune, astfel că, în mod legal, prima instanță nu a analizat pretențiile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată prin raportare la aceste dispoziții legale. Prin prisma art. 294 C. proc. civ., controlul judiciar asupra sentinței apelate nu poate avea ca obiect omisiunea instanței de a face aplicarea unor texte ce nu au fost indicate ca temei de drept al acțiunii, texte care, de altfel, au în vedere ipoteze în care reclamanții nu se încadrează. Astfel, art. 32 din Legea nr. 64/1991 reglementează drepturile titularilor de brevet, calitate ce nu aparține reclamanților din cauză, ci pârâtei, iar art. 73 are în vedere drepturile bănești ale autorului unei realizări tehnice, însă prin acțiune au fost pretinse drepturi patrimoniale rezultate din calitatea de inventator, regimul juridic al celor două tipuri de obiecte de proprietate industrială fiind diferit.

Reclamanții aveau obligația de a proba cu întâietate existența faptei ilicite constând în utilizarea abuzivă a invenției protejate de brevet, ai cărei autori sunt.

Articolul 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu instituie o prezumție a caracterului abuziv al exploatării invențiilor brevetate în perioada 1945 - 1989, ce au făcut obiectul contractelor de cesiune în temeiul Legii 62/1971, expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 prin care a fost introdus textul menționat în cuprinsul ordonanței neputând constitui, singură, un argument pentru a o asemenea concluzie, așa cum susțin apelanții.

Exploatarea brevetului de către pârâtă pentru perioada 1980 - 1997 a avut temei contractual, astfel că, nefiind constatată nevalabilitatea cesiunii, caracterul abuziv al exploatării nu poate fi reținut, iar pentru perioada 2001 - 2007 brevetul nu se mai bucura de protecție, ca urmare a decăderii titularului din drepturi pentru neplata taxelor, condiția dreptului de proprietate industrială protejat de brevet nefiind îndeplinită. Pentru niciuna din cele două perioade nu se poate reține exploatarea abuzivă, care inițial a avut la baza contractul de cesiune, pentru ca apoi invenția să treacă în domeniul public, lipsind protecția dată de brevet.

Pentru succesul acțiunii întemeiate pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, acțiune prin care se urmărește obținerea unor drepturi patrimoniale, este necesar a se demonstra îndeplinirea cumulativă a condițiilor prealabile determinării existenței pagubei și a cuantumului acesteia, condiții ce presupun calitatea de titular al dreptului de proprietate industrială, protecția prin brevet a dreptului de proprietate industrială și exploatarea abuzivă, fără consimțământul acestuia, a invenției protejate de brevet.

Art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu a avut ca scop repunerea în termenul de prescripție a titularilor de drepturi de proprietate industrială care au pierdut dreptul la acțiunea instituită prin art. 71 din Legea nr. 64/1991 (art. 66 din legea în forma în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate prin Decizia civilă nr. 609/2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Dispoziția legală cuprinsă în art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 vizează o situație distinctă de cea a art. 71 din legea 64/1991, respectiv ipoteza încălcării drepturilor patrimoniale ale inventatorilor prin exploatarea invenției fără a exista încuviințarea acestora consfințită prin contract, nu ipoteza dezacordului părților asupra sumelor de bani cuvenite în baza contractului de cesiune sau neîndeplinirea de către cesionar a obligațiilor de plată asumate prin contract.

Dispozițiile art. 4 lit. c) nu își găsesc aplicabilitatea atâta vreme cât nu s-a dovedit exploatarea abuzivă fără acordul autorului invenției sau a existenței unor fapte de încălcare a drepturilor sale, întrucât domeniul de reglementare a articolului menționat nu se suprapune cu cel al art. 71 din Legea nr. 64/1991, acesta din urmă reglementând situația în care între titularul de brevet și autorul invenției se ivesc neînțelegeri cu privire la drepturile bănești cuvenite ca urmare a folosirii invenției.

Neîndeplinirea uneia dintre condițiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2008 face inutilă verificarea aplicării invenției de către unitatea care este titulară a brevetului și aportul economic al invenției, verificare efectuată de prima instanță prin intermediul unei expertize. Apreciind că expertiza nu este utilă cauzei, curtea nu a mai analizat criticile cu privire la respectarea normelor procedurale ce reglementează administrarea probei (numirea și recuzarea experților, specialitatea expertizei, soluționarea obiecțiunilor la raportul de expertiză, anularea raportului și constatările tehnice ale expertului). Mare parte a criticilor din apel au ca obiect neregularități procedurale în legătură cu administrarea probei cu expertiză, iar înlăturarea acesteia din ansamblul probator de către curte, care a constatat că argumentele tribunalului privind lipsă dovezii exploatării abuzive a invenției făceau inutilă verificarea prejudiciului pretins de reclamanți, nu mai impune controlul temeiniciei și legalității hotărârii pe aspectul arătat.

Apelul principal declarat de pârâtă este nefondat, întrucât dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat tuturor părților din proces, astfel încât suma plătită pentru un serviciu avocațial nu trebuie să împovăreze excesiv una dintre părți, care a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții. În acest sens, prevederile legale conferă instanței posibilitatea de a reduce cuantumul onorariului de avocat, fără ca prin aceasta să afecteze convenția părților, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege.

Părțile trebuie să justifice aceste cheltuieli prin munca prestată de avocat, din perspectiva unor criterii referitoare la complexitatea, realitatea, necesitatea, rezonabilitatea și echitatea, context în care Curtea a apreciat ca nerezonabil un onorariu de 371.690,53 RON (aproximativ 75.000 euro).

Apelul incident declarat de pârâtă este nefondat.

Inadmisibilitățile au ca obiect contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanța, aspect prin care se depărtează de apărările de fond și se apropie de excepțiile de procedură, adică de partea formală a judecății. Excepțiile supun judecătorului o chestiune exterioară și prealabilă dezbaterii fondului cauzei, ori nu aceasta este situația în speță, întrucât verificarea împrejurărilor în care intră în acțiune dispoziția art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 presupune a analiză a fondului, neîncadrarea reclamanților în ipoteza textului determinând netemeinicia acțiunii, nu inadmisibilitatea.

Apelanta incidentă susține că reclamanții nu sunt titulari ai dreptului de proprietate industrială, calitate ce aparține titularului de brevet.

Interpretarea dată de pârâtă textului menționat cu privire la titularii acțiunii este, însă, prea restrictivă, argumente de ordin istorico-teleologic impunând concluzia că legiuitorul i-a avut în vedere ca destinatari ai normei și pe autorii invențiilor, recunoscuți prin certificatele de inventator și menționați în cuprinsul brevetului. Legea nr. 214/2008 și-a propus să înlăture nedreptățile rezultate din măsurile impuse inventatorilor prin Legea nr. 62/1974, precum cesiunea obligatorie către Stat. Ori, a susține că art. 4 lit. c) se adresează exclusiv titularilor de brevet are ca efect golirea de conținut a acestuia, întrucât în perioada 1945 - 1989 dreptul de exploatare a unei invenții aparținea în mod covârșitor unităților socialiste sau Statului. Cercetarea reglementării anterioare Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție precum și a expunerii de motive a Legii nr. 214/2008 impun interpretarea art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 în sensul calității inventatorului de titular al acțiunii.

Se observă și că legiuitorul nu utilizează sintagma " titular de brevet" ci, pe aceea de "titular al dreptului de proprietate industrială", sensul cuvintelor utilizate conducând, de asemenea, la concluzia de mai sus.

Relativ la excepția prescripției extinctive, apelanta utilizează același argument al neîncadrării reclamanților în categoria destinatarilor textului art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, însă termenul de exercitare a dreptului la acțiune a fost respectat din perspectiva art. II din Legea nr. 214/2008, prima instanță ținând seama, în mod corect, de temeiul juridic al acțiunii invocat de reclamanți. Excepția lipsei calității procesuale pasive pentru perioada 10.07.1998 - 10.07.2009 a fost susținută pe faptul că pentru perioada ce a urmat decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet nu ne mai aflăm în ipoteza unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet, întrucât invenția a trecut în domeniul public.

Această situație nu presupune în mod automat că exploatarea invenției nu a mai avut loc și că, astfel, se demonstrează lipsa calității procesuale pasive, ci că reclamantul nu se mai încadrează în ipoteza textului care prevede existența unui brevet protejat.

Prin prisma raportului juridic dedus judecății, interesul reclamanților se poate realiza față de pârâtă, dată fiind situația anterioară perioadei în discuție în care pârâta a fost titular al brevetului ce proteja invenția realizată de reclamanți, în calitate de salariați, recunoscuți ca autori ai acesteia.

Nu poate fi valorificată apărarea intimaților-reclamanți care susțin că nu a operat decăderea, cu argumentul că decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nu a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, întrucât sancțiunea operează de la data expirării termenului în care titularul de brevet nu și-a îndeplinit obligația și nu de la data constatării decăderii de către OSIM sau instanță.

Nici susținerea potrivit căreia C. avea obligația de a-l notifica pe autorul invenției în legătură cu intenția de a nu mai achita taxele nu poate fi avută în vedere, obligația fiind prevăzută doar în situația renunțării titularului de brevet (art. 38 din Legea nr. 64/1991).

Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Interpretarea sintagmei "exploatarea invenției în mod abuziv" este contrară voinței legiuitorului care a procedat la modificarea și completarea O.U.G. nr. 100/2005 pentru transpunerea Directivei Europene nr. 2004/48/CE.

Astfel, în expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdus art. 4 lit. c) în cuprinsul O.U.G. nr. 100/2005, se clarifică înțelesul acestui text ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenției de către terți și de a fi remunerat corespunzător. Se face analogia în fundamentarea actului normativ cu legislația din materia proprietății imobiliare care permite restituirea proprietăților imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, ceea ce relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietății. Se explică în expunerea de motive ce se înțelege prin acte ale statului față de autorii de invenții, asimilate confiscării abuzive a proprietății, arătând că este vorba despre măsuri prin care "regimul comunist din România a încălcat prevederile internaționale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenției brevetate și principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenția de la Paris privind proprietatea industrială din 20 martie 1883 (...)". Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost "impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenții fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi ai acestora". În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deținerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenției și a unei despăgubiri corespunzătoare - exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 și art. 46 din Legea nr. 62/1974, legiuitorul din 2008 a urmărit, așadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind autorul invenției lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

O altă clarificare se regăsește și în art. II din Legea nr. 214/2008, cu următorul conținut:

"(1) La determinarea perioadei înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ține seama de perioada dintre instaurarea regimului comunist în România și intrarea în vigoare a prezentei legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de invenție.

(2) În raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acțiune juridică ori să îndeplinească formalitățile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor și a legislației restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripție sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acțiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Se poate lesne observa că măsurile și legislația restrictive impuse de regimul comunist sunt apreciate ca fiind o cauză generală a exploatării abuzive și totodată o prezumție în favoarea persoanelor titulare de drepturi de proprietate industrială, mai ales autorii de invenții, care scutește de altă probă.

În speță, recurenții a trebuit să cesioneze forțat invenția statului comunist, care practic a confiscat invenția proprietate a lor, devenind titular al dreptului de proprietate prin rapt, iar pârâta-intimată, ca întreprindere socialistă de stat, a fost desemnată de ministerul de resort ca titular al dreptului de folosință (de exploatare).

Caracterul abuziv al așa-zisei cesiuni rezidă și în faptul că deși cesiunea este un contract cu titlu oneros, recurenții, în calitate de autori ai invenției, nu au primit vreun preț al cesiunii și aceasta pentru că statul comunist s-a considerat abuziv proprietarul invenției, contractul de cesiune mascând o naționalizare a invenției lor, în pofida faptului că România era parte la tratatele internaționale în domeniul proprietății intelectuale care garantau inventatorilor dreptul de proprietate asupra invențiilor create de ei.

De asemenea, naționalizarea mascată prin cesiune obligatorie, constituie încălcarea art. 27 pct. 2, din Declarația Universală a Drepturilor Omului care stipulează faptul că "fiecare om trebuie să beneficieze de protecția drepturilor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este".

A motiva că dispozițiile art. 4 lit. c) "vizează o soluție distinctă de cea a art. 71 din Legea nr. 64/1991, respectiv ipoteza încălcării drepturilor patrimoniale ale inventatorilor prin exploatarea invenției fără a exista încuviințarea acestora consfințită prin contract, și nu ipoteza dezacordului părților asupra sumelor de bani cuvenite în baza contractului de cesiune sau neîndeplinirea de către cesionar a obligațiilor de plată asumate prin contract", nu are suport legal, instanța distingând acolo unde legea nu distinge în ce privește exploatarea abuzivă.

Rezultă că motivarea instanței de apel, conform căreia existența unui contract de cesiune încheiat pe timpul statului comunist înlătură caracterul abuziv al preluării și exploatării invenției, constituie o interpretare greșită a legii.

Sintetizând, pentru o mai bună analiză și clarificare a categoriei persoanelor, titulare de drepturi de proprietate industrială care beneficiază de prevederile art. 4. lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, completată cu Legea nr. 214/2008, care reprezintă transpunerea Directivei nr. 2004/48/CE, a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate industrială, trebuie să se aibă în vedere în primul rând expunerea de motive cu privire la Legea nr. 214/2008 și expunerea de motive cu privire la Directiva 2004/48/CE, a Parlamentului European și a Consiliului din 29.04.2004.

În expunerea de motive pentru Legea nr. 214/2008 se menționează că "Este de notorietate faptul că regimul comunist instaurat în România după 06.03.1945 a încălcat flagrant drepturile și libertățile omului, inclusiv pe cele privind drepturile patrimoniale ce reveneau inventatorului, pentru brevetul său de invenție. Între măsurile restrictive impuse autorilor de invenții este de menționat că prin impunerea de cesiune obligatorie către Statul român (în art. 14 din Legea nr. 62/1974 este vorba de inventatorii salariați) regimul comunist din România a încălcat prevederile internaționale referitoare la dreptul inventatorului asupra invenției sale, cu toate ca România era semnatară a mai multor convenții internaționale (Convenția de la Paris la care România a aderat prima dată în anul 1924, iar R.P.R. a aderat prin Decretul nr. 427/1963, Convenția de la Stockholm pentru constituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, ratificată de R.S.R. în anul 1968).

În expunerea de motive la Directiva 2004/48/CE, se menționează:

"pct. 2. Protecția proprietății intelectuale ar trebui să permită inventatorului sau autorului să obțină un profit legitim din invenția sau creația sa (...)" - se observă că prevederea legală se referă precis la inventatori ca titulari de drepturi de proprietate industrială; "pct. 3 (...) este deci necesar să se asigure că dreptul material al proprietății intelectuale care este astăzi reglementat pe larg de acquis-ul comunitar, să fie aplicat efectiv în comunitate".

Concluziile care se desprind din aceste expuneri de motive sunt următoarele: 1. Legea nr. 214/2008 care a completat O.U.G. nr. 100/2005 este o lege cu caracter reparatoriu ce permite autorilor de invenții brevetate în perioada 1945 - 22 decembrie 1989, titulari de drepturi de proprietate industrială, să ceară repararea daunelor suferite prin încălcarea drepturilor patrimoniale, ca urmare a măsurilor restrictive impuse prin Legea nr. 62/1974; 2. Legea nr. 62/1974 este considerată o lege care a încălcat drepturile omului și convențiile internaționale ratificate de Statul Român, privind drepturile de proprietate industrială, de aici necesitatea unei legi reparatorii; 3. Cesiunea legală (termen însușit prin Legea nr. 64/1991, art. 66) conform art. 14 din Legea nr. 62/1974 este considerată o cesiune obligatorie, fiind o măsură restrictivă impusă inventatorilor salariați, prin care aceștia erau deposedați de către statul comunist de invenția brevetată, cu drepturile decurgând din aceasta: dreptul de proprietar al invenției, de a vinde, de a o folosi exclusiv, de a acorda licența, care sunt drepturi de proprietate industrială. Astfel de drepturi erau interzise.

Prin declarațiile de cesiune solicitate autorilor de invenții la brevetare, în condițiile realizării invențiilor prevăzute la art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 (situație în care se încadrează și recurenții), care prevede că invențiile realizate în condițiile acestei norme de drept aparțin statului, chiar statul comunist recunoștea că inventatorii salariați, prin brevetarea invențiilor, sunt proprietarii invențiilor, deci titulari de drepturi de proprietate industrială, cu drepturile decurgând din această calitate, cărora statul comunist le-a confiscat invențiile prin așa-zisa "cesiune legală" cu care se dorea să se mascheze confiscarea.

Reclamanții nu au avut încheiate cu pârâta C. S.A. contracte de muncă cu misiune inventivă.

Proprietatea individuală în regimul comunist era în cea mai mare parte interzisă.

Prin cesiunea obligatorie a invenției brevetate care avea loc în timpul procedurii de brevetare (altfel nu se înregistra cererea la OSIM), statul devenea proprietar, care numea un titular de brevet ce avea drept de exploatare și plătea taxele la OSIM și drepturile inventatorilor, fapt care de obicei nu se întâmpla, pentru că invențiile puteau fi folosite de orice organizație socialistă (art. 29 din Legea nr. 62/1974).

Prin neplata drepturilor patrimoniale către inventatorul cedent de brevet (contract de cesiune - H.G. 152, Regula 53, alin. (1) și Anexa a 2-a, Partea I, pct. 10) la nivelul de folosire abuzivă a invenției, statul comunist prin organizațiile sale, a încălcat dreptul patrimonial de proprietate industrială al inventatorului cedent, fiindu-i aplicabile prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Nu este nici un fel de îndoială ca dacă în expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 se vorbește despre încălcarea flagranta a drepturilor și libertăților omului, incluzând în acestea drepturile patrimoniale ale inventatorului, despre măsurile restrictive impuse autorilor de invenții prin impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român, despre tratamentul inegal al titularilor de brevet (numai statul avea dreptul să folosească invențiile), prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, completată prin Legea nr. 214/2008 se aplică și inventatorilor salariați cărora le-au fost confiscate invențiile (art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974) și care au avut de suferit în privința drepturilor patrimoniale, ca titulari de drepturi de proprietate industrială, încălcate de statul comunist, prin organizațiile sale.

Or, așa cum s-a arătat prin analogie cu legile reparatorii, privind restituirea proprietăților imobiliare după 1989, dreptul de proprietate, drept imprescriptibil, se extinde și la dreptul de proprietate industrială, în cazul acordării unui brevet de invenție care conferă inventatorului o protecție din partea statului (din expunerea de motive la Legea nr. 214/2008), care este în concordanță cu spiritul Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European, pct. 2 și pct. 3 din Expunerea de motive la Directivă.

Legea nr. 62/1974 se consideră a fi abuzivă, cu numeroase restricții, care au dus la încălcarea drepturilor de proprietate industrială a inventatorilor.

Astfel, prin aplicarea prevederilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 și prin solicitarea declarației de cesiune inventatorilor la brevetarea invențiilor, chiar statul comunist recunoștea confiscarea invențiilor, stare de fapt mascată prin acele declarații de cesiune.

Prin Legea nr. 214/2008 se introduce în O.U.G. nr. 100/200, art. 4 lit. c), cu) rol de reparație pentru persoanele care au fost victimele regimului comunist, în cazul de față inventatorii cărora le-au fost confiscate și încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet, prin exploatarea invențiilor în mod abuziv, fără plata prevăzută în actul de cesiune obligatoriu sau după licența obligatorie, fără încheierea unui nou contract după anul 1991 (H.G. nr. 152/1992, Anexa a 2-a, Partea a II-a, pct. 1), fără anunțarea inventatorilor de renunțarea la brevete prin neplata taxelor de menținere în vigoare și cu privarea inventatorului de posibilitatea de a prelua brevetul (art. 41 din Legea nr. 64/1991).

De asemenea, tot prin Legea nr. 214/2008, art. II pct. 1 și pct. 2, persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 au fost repuse în termenul de prescripție începând cu data de 27 noiembrie 2008, iar repararea daunelor se face pe toată perioada de aplicare ilegală a invențiilor, până la expirarea perioadei de prescripție.

Dacă legiuitorul nu prezuma încălcarea drepturilor de proprietate industrială a inventatorilor, nu se referea în conținutul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 la perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prezumție care este una legală și nu trebuie dovedită, așa cum greșit au reținut atât instanța de fond, cât și instanța de apei.

Prin urmare, drepturile patrimoniale ale inventatorului derivă din contractul de cesiune forțată a invenției brevetate, iar organizațiile socialiste nu pot avea dreptul la despăgubiri, în condițiile în care doar acestea au folosit invențiile, iar, în consecință, destinatarii normei, respectiv ai prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, sunt doar inventatorii, deoarece doar autorilor invenției le-au fost încălcate drepturile de proprietate industrială în mod abuziv, în calitate de titulari ai acestor drepturi și nu titularii brevetului, care au avut dreptul de folosință și care au dobândit această calitate ilegal. A se admite contrariul, ar însemna ca doar titularii de brevet din perioada comunistă să fie îndreptățiți la despăgubiri, situație în care norma în discuție nu și-ar mai atinge scopul reparatoriu propus de legiuitor. În lipsa autorului, cel care a creat invenția, nu ar fi existat nici cesiunea și nici titularii de brevet și nici nu s-ar mai pune problema drepturilor de proprietate industrială încălcate, aspecte care au fost avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei juridice reparatorii în discuție.

În altă ordine de idei, având în vedere succesiunea în timp a actelor normative, pe lângă daunele cuvenite inventatorilor pentru folosirea abuzivă a invențiilor fără plata drepturilor inventatorilor brevetate sub Legea nr. 62/1974 și după anul 1991, în noua Lege nr. 64/1991 a brevetelor de invenție, mai apar și alte drepturi de proprietate industrială pentru care inventatorii mai pot solicita despăgubiri, astfel: dreptul patrimonial de proprietate industrială al autorului invenției este încălcat atunci când cesionarul invenției a refuzat să încheie un nou contract cu inventatorul, la cererea acestuia, folosind invențiile și după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 (H.G. nr. 152/92, Anexa a 2-a, Partea a II-a, pct. 1), când a rămas în continuare titular (art. 66 din Legea nr. 64/91 ultimul aliniat), folosind în mod abuziv invenția, în mod gratuit; dreptul de proprietate industrială al autorului invenției este încălcat atunci când cesionarul invenției nu a anunțat inventatorul că vrea să renunțe la brevete - conform art. 41 din Legea nr. 64/91, la cererea inventatorului titularul era obligat să-i transmită acestuia dreptul asupra brevetului - Adresa x/01.02.1993, anexată, conține renunțarea la 3 invenții, dar nu și la invenția RO 103.415, deoarece era foarte utilă.

S-a reținut în mod greșit de către instanțe faptul că au fost premiați pentru invenție, în condițiile în care au fost premiați pentru inovație, conform Decretului nr. 383/1984, pârâta folosind abuziv invenția.

Abuzul a continuat și prin neplata taxelor de menținere în vigoare a brevetului de invenție, aflate în sarcina statului, prin intermediul pârâtei-intimate, cu consecința decăderii din protecție, dar invenția a fost folosită de către intimată chiar și fără a plăti taxa de menținere în vigoare, ceea ce este încă un abuz. Cu toate că pârâta S.C. C., la un moment dat, nu a mai plătit taxele de menținere în vigoare a invenției, renunțând formal la aceasta, invenția a rămas totuși în vigoare cu concursul OSIM-ului, care nu a luat nici o hotărâre în legătură cu decăderea, pe care să o publice și să o comunice, pentru opozabilitate. Pârâta nu este un terț, ea fiind parte în contractul de cesiune și având obligația de plată a taxelor, atât înainte de 1991, sub Legea nr. 62/1974, cât și după anul 1991.

Folosirea invențiilor în continuare fără plata inventatorilor, chiar și în contextul când pârâta nu a mai plătit taxele de menținere în vigoare, având în vedere că decăderea nu era operabilă, fără să încheie un nou contract cu inventatorii, după anul 1992, și fără să-i anunțe că a renunțat la invenție, constituie tot atâtea încălcări ale drepturilor de proprietate industrială, atrăgând aplicarea prevederilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008.

Pârâta invocă în apărare propria culpă, atâta timp cât în Registrul Național al Brevetelor nu este menționată nicio dată a decăderilor și nici o publicare a decăderii invenției în cauză.

Totodată, nu putea opera schimbarea denumirii titularului inițial de brevet din perioada comunistă în titularul actual decât dacă brevetul mai era valabil, iar prelungirea termenului de valabilitatea a brevetelor de la 15 ani la 20 de ani conform art. 70 din Legea nr. 64/1991 (varianta 2002) se putea face numai dacă brevetul mai era valid.

Decăderea brevetului RO 0x nu se putea face fără îndeplinirea prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 62/1974, adică numai cu avizul motivat al institutului central de cercetare și cu aprobarea ministerului care a desemnat titularul.

Neplata taxelor de către un titular (cu excepția unor situații motivate pentru care se putea cere revalidarea, conform art. 5 din Decretul 363/76 și art. 40 din Legea nr. 64/1991), înseamnă renunțare la brevet (a se vedea și Decizia nr. 2749/2013 a Înaltei Curți, depusă de debitoare), care atrage decăderea. Dar decăderea trebuia să fie constatată printr-o hotărâre a unui departament din cadrul OSIM și semnată de directorul OSIM, apoi comunicată, contrar a ceea ce susține și reține instanța. Conform Regulii nr. 38 pct. 5 din H.G. nr. 152/1992, decăderea trebuie făcută imediat după constatare.

Acest fapt rezultă din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile din cadrul OSIM, art. 2, art. 7 și art. 55 din Legea nr. 64/1991, varianta inițială, care prevedea și publicarea decăderilor în Buletinul oficial al proprietății industrială (BOPI). Orice schimbare în situația unui brevet se nota în Registrul Național al Brevetelor și se publica, având în vedere că există o evidență internațională conform Convenției de la Paris. Urmare a renunțării la brevete, titularii de brevet aveau obligația de anunțare a OSIM și a inventatorilor, pentru ca aceștia să poată opta pentru preluarea brevetelor, ceea ce pârâta nu a făcut.

Este îndeplinită condiția folosirii abuzive a invenției, având în vedere că pârâta a refuzat încheierea cu reclamanții, în calitate de autori ai invenției, a unui contract de folosință a brevetului, cu toate că au cerut acest lucru în mod repetat, începând cu Adresa nr. x/19.10.1992 (anexa 38 din 10.12.2013, anexată la recurs), care avea avizul favorabil al Consiliului de Administrație.

Interpretând greșit că recurenții nu sunt beneficiarii art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece nu au făcut dovada exploatării abuzive a invenției de către unitatea care este titularul brevetului, în mod greșit instanța de apel a reținut că expertiza este inutilă și nu a mai analizat criticile cu privire la respectarea normelor procedurale ce reglementează administrarea probei (numirea și recuzarea experților, specialitatea expertizei, soluționarea obiecțiunilor la raportul de expertiză, anularea raportului, constatările tehnice ale expertului), care au făcut obiectul neregularităților procedurale pe care le-au invocat.

Prin încheierea din data de 14 martie 2018 li s-au respins în mod greșit cererile în probațiune prin care au solicitat instanței să-i pună în vedere apelantei-pârâte S.C. C. S.A. să depună la dosarul cauzei documente tehnice, redate detaliat în susținerea criticii.

Au redepus alăturat întâmpinării la apelul incident înscrisuri care au fost ignorate de instanța de apel, deși se impunea încuviințarea probei cu expertiza solicitată, utilă cauzei, cu obiectivele detaliate în susținerea criticii.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care, pe lângă apărări prin care a contestat cererea de recurs, inclusiv sub aspect tehnic, a arătat că, sub aspectul calității reclamantului, cerută de norma legală invocată, supusă cercetării pe calea apelului incident, s-a pronunțat Înalta Curte prin decizii de speță, reținute prin Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 431/22.05.2018, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, în temeiul art. 521 alin. (2) și (3) C. proc. civ. - decizie prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, constatându-se că jurisprudența națională este unitară, în sensul că au fost respinse toate cererile întemeiate pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2001 și reținându-se, sub aspectul care interesează în cauză, că persoana care solicită despăgubiri trebuie să fie titulara unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet, situație care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanții sunt titularii unui drept protejat printr-un certificat de inventator, titlu neavut în vedere de norma legală.

Prin notele scrise depuse la dosar, calificate astfel la termenul de judecată, recurenții reclamanți au susținut că excepția lipsei calității procesuale active a fost invocată pentru prima dată în dosarul de recurs, deși art. 302

1

C. proc. civ. prevede că instanța de recurs este învestită cu verificarea aplicării legii la împrejurările de fapt stabilite de instanțele inferioare, de fond și apel, iar cu privire la excepțiile care au fost respinse de instanța de apel - inadmisibilitatea acțiunii, prescripția dreptului material la acțiune și lipsa calității procesuale pasive - nu s-a formulat cerere de recurs, cu efectul intrării în puterea lucrului judecat a soluției.

Intimata pârâtă a susținut că prin notele scrise s-au formulat și critici noi de recurs, asupra cărora urmează a se face referiri în cadrul adecvat.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

De această problemă de drept recurenții reclamanți au avut cunoștință, aceasta fiind discutată și analizată de altfel și de instanța de apel (chiar și într-un alt cadru juridic), iar prin cererea de recurs s-au făcut sublinieri în conturarea calității reclamate, completate prin note scrise.

Potrivit dispozițiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor "persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român și succesorii lor în drept, deținut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia".

Chestiunea pusă în discuție de către intimata pârâtă se referă la una dintre cerințele impuse de norma legală, cumulativ, însă se observă caracterul său primordial de analiză.

Interpretarea acestei norme legale, din perspectiva care a fost pusă prin apărarea formulată în cauză, este susținută de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (valorificată în parte și prin apelul incident), constatată prin Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată ulterior deciziei de apel - prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, soluția fiind justificată pe dispozițiile art. 519 C. proc. civ., din perspectiva lipsei noutății, și susținută de conturarea unei anumite interpretări și aplicări la nivel jurisprudențial, în special la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, relativ la care s-a reținut și că nu se relevă necesitatea reinterpretării normei în absența unor elemente noi care să prefigureze o nouă abordare a chestiunii de drept, precum o modificare a contextului legislativ.

Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție este necesar să i se recunoască relevanța conferită de rolul acesteia, ca instanță de casație, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție, și de regulator al conflictelor, subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a sancționat lipsa caracterului unitar la acest nivel (Hotărârea în Cauza Beian împotriva României din 6.12.2017).

Modul de interpretare regăsit în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sistematizat prin Decizia nr. 27/27/16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv pentru care se va reda în cele ce urmează un extras din aceasta - și nu urmare a reținerii caracterului obligatoriu al acestei decizii, conferit de art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în sensul solicitat de intimata pârâtă:

"(...). 54. Prin Decizia nr. 5.639 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă (...), analizându-se aplicarea dispozițiilor art. 4 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005, s-a constatat că recurentul-reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât acesta a fost autor al invenției, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială (titularul brevetului a fost o întreprindere de stat, antecesoarea intimatei pârâte din cauză). (...)

S-a arătat că expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdus art. 4 lit. c) în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2005, permite clarificarea înțelesului acestui text ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenției de către terți și de a fi remunerat corespunzător.

Analogia făcută în fundamentarea actului normativ cu legislația din materia proprietății imobiliare, care permite restituirea proprietăților imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietății.

Tot legiuitorul a explicat în expunerea de motive ce înțelege prin acte ale statului față de autorii de invenții, asimilate confiscării abuzive a proprietății, arătând că este vorba despre măsuri prin care "regimul comunist din România a încălcat prevederile internaționale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenției brevetate și principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenția de la Paris privind proprietatea industrială din 20 martie 1883 (...)". Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost "impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenții fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi ai acestora".

În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deținerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenției și al unei despăgubiri corespunzătoare - exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 și art. 46 din Legea nr. 62/1974 -, legiuitorul din 2008 a urmărit, așadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind titularul de brevet lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

În categoria beneficiarilor legii intră fără echivoc persoana fizică sau juridică menționată în brevet ca având calitatea de titular al acestuia, indiferent dacă persoana fizică era sau nu autorul invenției.

Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis că, din moment ce norma se referă la încălcarea drepturilor patrimoniale prin "exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului", nu este vizat autorul invenției, care, potrivit reglementărilor în vigoare la data deținerii brevetului, nu avea dreptul patrimonial de a consimți la folosirea invenției de către terți, precum titularul de brevet - și, de altfel, nu are un asemenea drept nici în actuala reglementare -, ci doar dreptul de a fi recompensat cu sume de bani pentru aplicarea invenției.

Cu toate că s-ar putea pune problema dacă a fost avut în vedere însuși autorul invenției, atunci când nu a fost menționat ca titular, dar a fost privat în mod abuziv de calitatea de titular al brevetului - în mod evident, la data acordării brevetului -, s-a constatat că această ipoteză nu interesează în cauză, deoarece reclamantul nu a pretins că ar fi fost îndreptățit la statutul de titular al brevetului și, astfel, ar fi fost privat de dreptul de autorizare a folosirii invenției și de remunerare în această calitate, ci doar că nu a fost recompensat, în calitate de inventator.

Pe de altă parte, pentru evitarea paralelismului legislativ, aplicarea art. 4 lit. c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 100/2005 exclude situații juridice reglementate prin alte dispoziții legale, precum art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma de la data intrării în vigoare a legii [art. 71 alin. (3) din lege, în forma din anul 2011], aplicabil din ianuarie 1992, care a prevăzut tocmai acordarea drepturilor bănești cuvenite inventatorilor pentru invențiile brevetate și aplicate anterior intrării în vigoare a legii, dar parțial recompensate sau nerecompensate până la acea dată. Nu s-a prevăzut abrogarea normei din Legea nr. 64/1991 și nici nu există vreun indiciu al eventualei corelații pe care legiuitorul ar fi urmărit să o creeze între norme al căror obiect de reglementare s-ar fi suprapus.

Urmare a considerentelor arătate, Înalta Curte constată că recurenții reclamanți nu sunt persoane îndreptățite în valorificarea drepturilor solicitate, nefiind astfel întrunită una dintre condițiile de aplicabilitate a normei invocată în cauză.

În susținerea apărărilor referitoare la persoanele îndreptățite, formulate prin cererea de recurs, prin notele scrise s-a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 1437/25 octombrie 2011, care nu reprezintă astfel o critică nouă formulată ulterior termenului procedural de motivare a recursului, prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Pe de o parte, prin această decizie s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, fiind și menționată în Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, prin aceasta, oricum, se face referire la drepturile persoanelor titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român, afectate ca urmare a măsurilor și a legislației restric