ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1034/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 553 din data de 12 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 236A din data de 28 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel, instanța a apreciat că este nefondat motivul de recurs prin care s-a susținut că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât pe de o parte, s-ar baza exclusiv pe Legea reparatorie nr. 214/2008, care nu s-ar referi la invențiile protejate prin certificat de autor sau certificat de inventator, ci la drepturile inventatorilor posesori de brevete acordate sub protecția legii brevetului din anul 1906, iar pe de altă parte, pe considerentele din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-ar sprijini tot pe Legea nr. 214/2008.

A arătat că natura litigiului se determină prin raportare la motivele de fapt calificate juridic, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, iar nu prin raportare la faptul dacă, așa cum a fost formulată, cererea este întemeiată sau nu ori părțile au sau nu calitate procesuală.

Totodată, a reținut că, în motivarea pretențiilor sale din cadrul cererii de chemare ce a inițiat prezentul litigiu, reclamantul a invocat anumite considerente, așa cum au fost înțelese de acesta, din Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A constatat că, în cadrul litigiului în care a fost pronunțată Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că temeiul acelei cereri este reprezentat de dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 214/2008, care prin art. I pct. 2 introduce la art. 4 o nouă literă, lit. c). În virtutea acestui temei s-a constatat că această cerere de chemare în judecată nu este prescrisă prin raportare la prevederile art. II pct. 2 din Legea nr. 214/2008.

De asemenea, a avut în vedere că s-a reținut în considerentele deciziei Înaltei Curți, menționate anterior, că Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, prin art. 66 alin. (2) (în prezent art. 68) a instituit o normă reparatorie pentru inventatori, dar că acțiunea inițiată de reclamant în temeiul acestei legi, având drept obiect acordarea recompensei cuvenite urmare a recunoașterii calității sale de autor a invențiilor protejate prin brevetele de invenție nr. 47921 și 53412, a fost respinsă ca prescrisă, în cadrul unui litigiu anterior.

Astfel, tocmai pentru că s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 214/2008, iar nu ale art. 68 din Legea nr. 64/1991, prin Decizia nr. 2369/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această cerere de chemare în judecată nu a fost considerată prescrisă.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că în mod greșit instanța de apel ar fi eliminat din considerente art. 2 din O.U.G. nr. 100/2005, a reținut că aceste dispoziții nu reglementează, cum susține recurentul, "dreptul la repararea daunelor pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială", ci delimitează domeniul de aplicare al ordonanței, reglementând expres ce dispoziții legale nu sunt afectate/nu li se aduce atingere prin normele juridice din această ordonanță.

A reținut că ordonanță de urgență se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială, așa cum sunt prevăzute prin legislația comunitară și/sau națională".

Ca atare, ca regulă generală, regimul juridic aplicabil drepturilor de proprietate industrială și obligațiilor corelative, la care se referă O.U.G. nr. 100/2005, trebuie să fie prevăzut prin legislația comunitară și/sau națională, dacă nu sunt reglementate expres reguli speciale, precum cele din art. 4 alin. (1) lit. c) și art. II din Legea nr. 214/2008.

Prin urmare, a constatat că în mod corect instanța de apel a reținut irelevanța art. 2 al O.U.G. nr. 100/2005 sub aspectul regimului juridic aplicabil faptei de încălcare a dreptului de proprietate industrială al recurentului.

În ceea ce privește criticile legate de soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de recurs a avut în vedere că, prin interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, instanțele de fond au reținut că are calitate procesuală pasivă în cauză acea persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora.

Pentru a se ajunge la concluzia că vreunul dintre pârâții indicați în cererea de chemare în judecată are calitate procesuală pasivă recurentul trebuia să facă dovada identității dintre cel puțin unul dintre aceștia și persoana fizică sau juridică ce a exploatat invenția în mod abuziv, fără acordul celor doi titulari de brevet, sau care a încălcat prin orice faptă drepturile acestora, conform interpretării art. 4 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, a reținut că debitorul legal a fost identificat, și anume persoana care a exploatat invenția în mod abuziv, fără consimțământul titularului.

A reținut și că stabilirea calității procesuale pasive este o problemă de dovadă a identității dintre pârâtul indicat prin cererea de chemare în judecată și cel care se încadrează în ipoteza legii ca având această calitate, fiind nerelevant pentru acest demers faptul că un pârât afirmă despre o altă persoană că ar avea această calitate.

Totodată, instanța de recurs a răspuns prin considerente comune motivelor de recurs prin care au fost criticate considerentele instanței de apel privitoare la susținerile din apel ce vizau încheierea prin care a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal cererea de sesizare a Curții Constituționale și la punctul de vedere al recurentului, înregistrat la data de 27 decembrie 2018, potrivit căruia ar reveni Înaltei Curți, ca un act reparatoriu, obligația de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

A reținut că nu se impunea ca instanța de apel să analizeze din nou admisibilitatea excepției, atât timp cât nu a ajuns la concluzia, în urma analizării motivelor de apel, că prima instanță de fond a făcut o greșită calificare a cauzei juridice a cererii, că temeiul de drept invocat de către reclamant ar fi altul, și anume art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, neschimbându-se situația juridică avută în vedere de către prima instanță când a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestui text de lege.

Instanța de recurs a arătat că acesta este motivul pentru care nu se impune nici în recurs pronunțarea din nou asupra problemei de drept a admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 și nici analizarea criticilor ce vizează nelegalitatea încheierii pronunțate de tribunal în data de 27 decembrie 2016 - de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

A mai reținut că aceste critici, inclusiv cele legate de eventuala afectare a dreptul de a formula în termen legal recurs, puteau fi invocate numai în cadrul căii de atac speciale prevăzute de lege pentru atacarea acestui tip de încheieri.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestație în anulare, invocând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă să soluționeze, în vreo fază procesuală, orice chestiune care vizează drepturile patrimoniale referitoare la invenția pentru care posedă certificatul de autor.

A apreciat că instanța nu s-a pronunțat cu corectitudine asupra celor sesizate la data de 6 martie 2019, mai ales cu privire la incompatibilitatea absolută și la obligația legală și morală de abținere, și a subliniat faptul că unul dintre membri completului de judecată s-a pronunțat a treia oară asupra cauzei.

Totodată, a invocat și că, în speță, este vorba și despre o eroare materială, ce constă în faptul că judecătorii nu înțeleg diferența între dreptul material de folosință exclusivă a unei invenții individuale brevetate și dreptul material la recompensă cuvenit inventatorilor cu invenții practic confiscate de regimul criminal și ilegitim, prin neacordarea drepturilor inventatorilor.

Intimatul Ministerul Economiei a formulat apărări în sensul că, în speță, calea de atac este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., respectiv ca excepția să fi fost invocată de către contestator în cadrul cererii de recurs formulate în Dosarul nr. x/2015.

Totodată, a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 97 C. proc. civ., nu se poate reține că Înalta Curte de Casație și Justiție este necompetentă să judece, în vreo fază procesuală, orice chestiune referitoare la drepturile patrimoniale care privesc invenția.

Analizând prezenta contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, având în vedere următoare:

Prin dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina părților îndeplinirea actelor de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a se adresa instanței de judecată în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuție probleme de fond ori săvârșirea unor greșeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare de drept comun - îndreptată împotriva hotărârilor definitive - poate fi exercitată numai în situația în care partea nu a fost legal citată și nici nu a fost prezentă la termenul când a avut loc judecata.

Contestația în anulare specială, reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., privește doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și poate fi introdusă în patru cazuri distincte: atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispozițiile anterior menționate impun condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare, atât cu privire la hotărârea ce poate face obiectul acestei căi de atac de retractare, cât și cu privire la motivele ce pot fi valorificate prin introducerea acesteia.

În speță, contestatorul a invocat incidența ipotezelor reținute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 2 C. proc. civ.

În dezvoltare motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esență, contestatorul a susținut că instanța de recurs nu era competentă să soluționeze pricina și nu a fost legal alcătuită întrucât unul dintre membrii completului de judecată se mai pronunțate anterior în cauză.

Raportat la prevederile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, pentru a fi admisibilă contestația în anulare întemeiată pe aceste dispoziții legale, este necesar ca necompetența sau nelegala constituire a instanței care a pronunțat decizia contestată să fi fost invocate, iar instanța de recurs să fi omis să se pronunțe asupra acestora.

În speță, în faza procesuală a recursului, părțile nu au invocat necompetența Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar contestatorul, prin cererea depusă la data de 6 martie 2019, a susținut incompatibilitatea absolută a doamnelor judecător B. și C.

Prin încheierea de ședință din data de 11 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de recuzare a doamnelor judecător B. și C., formulată de petentul A., reținând că obiectul recursului îl constituie o altă hotărâre decât cea la care se face referire în cererea de recuzare, fiind invocate implicit alte motive de recurs.

Prin urmare, în faza recursului excepția necompetenței Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost invocată, iar instanța s-a pronunțat asupra pretinsei nelegalități a alcătuirii completului de judecată, respingând cererea de recuzare formulată de contestator.

Față de acest rețineri, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate a contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica formulată de contestator și circumscrisă de acesta ipotezei reținute de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că partea a susținut că eroarea materială constă în împrejurarea că nu a fost înțeleasă diferența dintre dreptul material de folosință exclusivă a unei invenții individuale brevetate și dreptul material la recompensă (conform certificatului de autor/inventator) cuvenit inventatorilor cu invenții practic confiscate de regimul criminal și ilegitim, prin neacordarea drepturilor inventatorilor.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menționată vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestația în anulare este o cale de atac de retractare și nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuție nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greșeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greșeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanță cererii de recurs.

În caz contrar, în sensul susținut de către contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Astfel, cum confuzia pe care o reproșează contestatorul instanței de recurs nu poate fi inclusă în categoria erorilor materiale la care se referă dispozițiile invocate de către parte, Înalta Curte constată că prezenta cale de atac nu îndeplinește nici condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare întemeiate pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de susținerile dezvoltate în cuprinsul contestației în anulare, constatând că acestea nu pot fi circumscrise ipotezelor reținute de art. 503 C. proc. civ., din perspectiva motivelor pentru care se poate formula această cale extraordinară de atac, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 553 din data de 12 martie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - GV